Scriitorul şi muza. Piesă într-o jumătate de act

 de Ioan Crăciunescu-Făgăraş

în memoria maestrului Ion Băieşu

Decor: biroul scriitorului. Destul de cochet, dealtfel. În stânga încăperii, două fotolii vechi din piele groasă, crăpată de vreme. Între ele, o măsuţă joasă de lemn cu intarsii, rotundă, cu picioare de grifon. Lipită de peretele din dreapta, o canapea acoperită de un pled cu motive peruviene pe care doarme profund şi fără griji o pisică încolăcită. În mijloc, un birou de lemn în stil art deco tardiv, mai mult ca sigur moştenire de familie. Pe birou, luminat timid de o veioză destul de chioară, un top de hârtie velină, multe creioane, pixuri şi stilouri, o călimară de argint. Un manuscris la care lucreză scriitorul. Un termos cu cafea, o cană neagră, o scrumieră de marmură plină până la refuz cu chiştoace de ţigări cu filtru. Alături, un pachet de americane şi o brichetă. Pe birou şi în jurul biroului multe, foarte multe cocoloaşe de hârtie. În spatele biroului, rafturi cu zeci de cărţi aşezate într-o dezordine voită şi studiată. Scriitorul, căruia îi dăm aproximativ treizeci şi cinci de ani, stă pe un scaun, aplecat peste birou, ţinându-şi capul în palme şi sprijinindu-şi coatele pe manuscris. Liniştea e brusc întreruptă de scârţâitul discret al parchetului: din stânga îşi face apariţia un personaj feminin. E muza scriitorului. Înaltă, zveltă, hieratică, desculţă, îmbrăcată într-o rochie oranj lungă până la glezne, păşeşte incert, îndreptându-se către scriitor.

SCRIITORUL (ridicându-şi capul şi îndreptându-şi privirea către muză): Ah, în sfârşit… Cerule, cât te-am aşteptat. Unde-ai întârziat atât ? Şi de ce ?

MUZA (puţin jenată): Să ştii că mi-a fost destul de greu să…

SCRIITORUL (înterupând-o nepoliticos şi invitând-o febril să se aşeze pe unul din fotolii): Te rog, ia loc. (se aşează şi el, pe celălalt fotoliu). Uite de ce te-am chemat. Trebuie să-ţi mărturisesc sincer, fără menajamente: am impresia că mă neglijezi. Mai mult, că mă ignori. Te invoc, îţi fac ofrande, nimic din ce apuc să public nu uit să-ţi dedic, şi tu ? Ştii tu ce-nseamnă angoasa paginii albe ? A zilei de mâine ? Mă laşi să mă chinui singur nopţi întregi cu un amărât de paragraf şi când, în fine, mă inspiri, mă-mpingi să scriu nişte chestii de care a doua zi până şi mie mi-e ruşine. Culmea, singurele care ajung să apară. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, le vând pe nimica toată, trăiesc ca un paria, uite-te şi tu, priveşte atent. Explică-mi, te rog, ce se ascunde în atitudinea ta vizavi de mine ? Imprudenţă, amatorism, rea-voinţă ? Ce ?

MUZA: Linişteşte-te te rog şi nu trage concluzii pripite. Nu se ascunde nimic altceva în afară de o lipsă acută de timp. Sunteţi prea mulţi, v-aţi găsit cu toţii străbătuţi de fiorul creaţiei, de unde atâtea muze ? Te-ntreb, de unde ? Facem ore suplimentare, ajungem într-un hal de uzură încât nu ne mai recunoaştem dimineaţa în oglindă, ne-nlocuim una pe alta, nu sunt rare cazurile în care trebuie să ne ocupăm simultan de doi, trei, ba chiar de patru ca tine. Şi-n plus de asta, nu ştiu ce-aveţi, mai toţi scrieţi noaptea.

SCRIITORUL: Am să te rog să nu mă incluzi, simplist şi reductor, în marea masă monocromă şi ternă a…

MUZA (întrerupându-l şi tresărind în fotoliu, vizibil pişcată): Uite, vezi ? Eşti vanitos. Toţi sunteţi orgolioşi, mult prea orgolioşi. Fiecare dintre voi crede că e un clasic în viaţă, un fenomen al tocului şi hârtiei, toţi vreţi tiraje fabuloase, premii, şedinţe de dedicaţii cu cozi interminabile, traduceri în toate limbile, adaptări pe marile ecrane, vă visaţi în manualele şcolare… Tu nu ştii că gloria unui mare scriitor e postumă ? (Uitându-se în jur): N-ai nişte fistic ?

SCRIITORUL (lăsându-se siderat pe spătarul fotoliului): Fistic ? Fis-tic ? Ignobilo, îmi arunci nonşalantă că fără ştirea mea te-mpart cu alţii, pulverizezi fără cea mai mică remuşcare mitul instituţiei sacrosancte a binomului nostru, indisolubil şi complice, mă faci să sufăr mai adânc decât în ziua în care am descoperit că nu există Moş Crăciun, şi tu ? Îmi prăbuşeşti cariera, viaţa, şi gândul îţi zboară la banale mizilicuri aperitive ? Cum poţi să fii atât de prozaică ? Atât de… atât de gastrică ?

MUZA (aruncându-şi privirea decepţionată în gol): Pfft. Vai, câtă ingratitudine ! Cât egocentrism ! Eu calc cu bună-ştiiinţă peste principiul inviolabil conform căruia o muză nu se arată niciodată scriitorului pentru că trebuie să ramână spirituală şi imaginară, vin totuşi – ai remarcat, nu ? – cu sufletul la gură ca să te susţin în acest moment de profundă detresă şi tu ? Ai poate impresia că Ganesh însuşi ia poziţie de drepţi când pocneşti tu din degete ? Că însăşi muza ta e cel mult o karmă obedientă, un obiect maleabil şi dispensabil şi în faţa căreia curtoazia e o cheltuială inutilă ? Mvai, aşa ceva…

(Scriitorul se ridică şi cu paşi increduli părăseşte încăperea îndreptându-se spre o cameră adiacentă, bombănind ceva neinteligibil. În acest scurt răgaz muza se ridică şi aruncă o privire peste opera în curs a scriitorului, frunzărind rapid câteva pagini, clătinând din cap şi sâsâind a decepţie, după care se reaşează în fotoliu înainte ca scriitorul să reapară ţinând în fiecare mână câte un bol: unul plin cu fistic, celălalt gol, pentru coji. Le depune excedat şi neglijent pe măsuţă şi-şi reia locul în fotoliu).

SCRIITORUL (îndemând muza cu palma): Poftim. Serveşte.

MUZA: Corect ar fi serveşte-te. Iar elegant ar fi te rog, serveşte-te. Eşti conştient măcar de timpul enorm pe care-l pierd deja paliind gravele tale lacune ? Să ştii că nu mai pot. Nu mai pot, zău, mă sufocă spleen-ul, sunt la limita căderii nervoase, a breakdown-ului, înţelegi ? Rolul meu e să te şlefuiesc, să te cizelez, să te (schiţând gestul) ca-na-li-zez, să te port imponderabil către zenit pe aripile inspiraţiei, în schimb văd că trebuie să-ţi servesc de ghid gramatical şi de bună-purtare şi pe deasupra şi de ţap ispăşitor. Oricât aş fi de răbdătoare, nu se poate, nu, e peste puterile mele, nu, nu… chiar…

(Moment în care peste protagonişti se lasă o tăcere apăsătoare, tristă penru muză şi oarecum culpabilă pentru scriitor, linişte întreruptă doar de degetele celor doi scurmând prin bolul cu fistic, de ronţăit şi de zgomotul cojilor aruncate în celălalt bol. După câteva minute bune, tăcerea e întreruptă brusc de scriitor) :

SCRIITORUL: Hotărât lucru, zeii ! Oh, zeii ! Zeii sunt impotriva mea. Soarta e crudă, ziua nefastă şi momentul funebru. Aş spune chiar macabru. Poftim, pănă şi fisticul mi-e protivnic, jumătate din nucile astea nu sunt crăpate.

MUZA (intrigată, cu un gest repulsiv): Şi ce faci ? Le pui la loc ?

SCRIITORUL (surprins, aproape fără glas): Păi ce să… ?

MUZA (de-a dreptul dezgustată): Vezi ? Ce-ţi spuneam ? Unde-ţi sunt manierele ? Dac-ai fi elevat, dac-ai fi cavaler, le-ai arunca împreună cu cojile. Dar nuuuu. Şi ştii ce ? Am să fiu francă. Nici măcar zgârcit nu ştii să fii, pentru c-ai căuta un cleşte. Eşti superficial. Superficial şi pe deasupra suficient. Suficienţa, vezi ? Asta compromite iremediabil prea puţinul talent pe care-l ai. (Resemnată): E clar, nu suntem făcuţi unul pentru altul…

SCRIITORUL (roşu de iritare): Eşti cinică, eşti sarcastică, eşti inumană, eşti o bestie lipsită de sentimente, eşti o pastişă, eşti ilicită, eşti.. eşti… eşti clandestină ! Ah ! (Ducându-şi dosul palmei către fruntea aplecată şi suspinând, precum în filmele mute ale debutului de secol trecut) : Şi când te gândeşti că n-am nici cui să te reclam !

MUZA: Ia, gata, lasă, revino-ţi. Spune-mi, te rog, înlătură-mi acest dubiu care mă roade. Ivoriu-Hanibal P. Crenguţă e pseudonimul tău literar, sau… ?

SCRIITORUL (mină demnă, mimând ştergerea unei lacrimi imaginare): Nu, dragă, e chiar numele meu întreg. Identitatea mea civilă adevărată, literă cu literă, dezvăluită publicului larg. Eu nu vreau să eschivez popularitatea şi gloria pe care le estimez meritate, nici să mă ascund de critici într-un chip atât de laş, precum Molière, Truman Capote sau Orwell. Dar de ce…

MUZA (confuză, către sine şi cu o voce aproape şoptită): Ah, vai de mine şi de mine, înseamnă că am greşit adresa, vai, ce melanj nefericit, ce imbroglio jenant, ce lapsus grotesc, ce gafă impardonabilă ! Sunt surmenată, epuizată, e clar… Îmi trebuie câteva zile de vacanţă, altfel nu e chip… (Către scriitor, dregându-şi vocea şi ridicându-se brusc): Nimic, lasă, mai vorbim, trebuie să fug, am o treabă urgentă, nu te superi, da ?

SCRIITORUL (disperat): Cum ? Şi-mi dai mie lecţii de bună-purtare ? Pleci ? Dezertezi ? Tocmai acum, după ce m-ai devalorizat până la dezumanizare, când eu te-am chemat, te-am invocat fierbinte ca să mă ajuţi ? Mă abandonezi cu dispreţ soartei nemiloase ? Pe mine ? Am să mă sinucid, să ştii ! Ai sa mă ai pe conştiinţă, aşa să ştii !

(Muza iese grăbită pe uşă, scriitorul se repede la birou, cotrobăind prin sertarele pe care le aruncă rând pe rând de-a valma pe parchet pănă găseşte un revolver pe care-l duce la tâmplă. Ia o poziţie magistrală, bâiguie un adio puţin teatral şi apasă pe trăgaci. Arma refuză să se descarce. Repetă gestul de câteva ori, precedat de fiecare dată de acelaşi adio până ce, învins, se prăbuşeşte în genunchi, izbucnind în hohote de plâns isteric. Muza reapare pe jumătate în pragul uşii).

MUZA (distrată): Superficial, ţi-am spus că eşti superficial. Pfft, ai ratat până şi o ieşire cât de cât demnă. Talentul, mon cher, talentul… Ascultă-mă pe mine, ar fi timpul să te apuci de o meserie onestă, nu crezi ? Hai, am fugit, pa ! Pa !

SCRIITORUL (afon): …

(Lumina se stinge treptat în timp ce cortina se lasă încet-încet peste scriitor, care izbucneşte din nou în hohote de plâns).

Anunțuri

România: stiluri arhitecturale (N° 1)

 

Pentru voi, o noua postare la mai multe mâini, materializarea unui proiect inter-bloggeristic care-mi încoltise în minte acum vreo câteva luni. Din puzderia de stiluri arhitecturale întâlnite în România, ne-am gândit sa alegem fiecare câte unul si sa vi-l descriem, quelques photos à l’appui. Adânci plecaciuni prietenilor, nu doar pentru calitatea materialului trimis (mergeti, va rog, si pe blogurile lor, pentru mai multe detalii si poze) cât si pentru elanul si bucuria de a participa. Si – mai presus de toate, fiindca au consimtit sa astern, laolalta cu ei – profesionisti si scoliti în ale arhitecturii – balivernele mele de nepriceput. Materialul e imens si mai mult ca sigur vor fi si alte episoade. Lectura placuta !

Petronia Marcs:

Oamenilor,

Arhitecturi. Sunt atâtea de multe de spus despre ele încât intră într-un blocaj, ca atunci când toată lumea vrea să iasă odată dintr-o cameră foarte aglomerată şi busculada rezultată înseamnă că nimeni nu se poate de fapt mişca, ba unii mai şi mor în înghesuială.

Să vedem dacă pot să disciplinez haosul:

Arhitectura e primul lucru la care sunt sensibilă într-un loc nou. Determină dacă o să-mi placă sau nu, intrând în conglomeratul ăla de impresii semiconştientizate pe care-l numim de obicei “atmosfera” unui spaţiu. Dar asta e o chestie atât de subiectivă încât ne oprim la a spune că mereu & oriunde găsirea unuia sau a câtorva colţuri preferate a fost vitală babei de mine.

Lipscani. Probabil am fost singura babă din oraş care sărea cu veselie manifestă din groapă-n groapă cât au durat lucrările pe-acolo. Şi făceam echilibristică cu gura până la urechi pe scândurile dezbârnate ale pasarelelor atât de dătătoare de emoţii şi găuri în ciorapi. Uitându-mă mereu în jos, în gropi, să văd ce se mai ivea. În afară de gunoaie, cabluri şi conducte: hanurile. Când au apărut bucăţile din Zlătari (la intersecţia str. Lipscani cu Calea Victoriei), Greci (parţial sub BCR) şi Şerban Vodă (sub BNR) am zis că e bine. Cel în care s-ar fi înfundat cumva axa străzii Lipscani, hanul de la Sf. Ioan cel Nou, e sub clădirea CEC. Toate sunt sub ceva, ceea ce-i normal dar ar trebui să fie şi ştiut (o hartă faină vedeţi aici, a cincea ilustraţie. Şi textul e recomandabil de parcurs).

Bucată esenţială din istoria arhitecturii şi comerţului în Bucureşti, martore ale structurii medievale în care inelul comercial (hanurile includeau şi prăvălii şi erau adevărate bazare) era primul din jurul nucleului Curţii. (La Curtea Veche din Iaşi din ordinea asta a rămas numai Casa Dosoftei). De multe ori construite de biserici pe lângă ele, că vremurile erau grele şi de altfel cazarea la mănăstiri contra cost se practică şi azi. Am mai zis că nimic nu se schimbă, doar se deghizează. A mai rămas din acest sistem de biserică + han numai Stavropoleos –  şi doar jumate din binom. Îmi aminteam cu ochii-n gropi că tipologia hanurilor munteneşti e diferită faţă de a celor moldoveneşti (de tip “hală”) din cauza diferenţelor climaterice. Puţin mai la sud, mult mai influenţate de arhitectura orientală a caravanseraiurilor pe care primăvara târzie, toamna timpurie şi iarna a dracu’ de mai la nord nu prea o încurajează, incendiate accidental probabil cam cât de des erau şi văruite – pentru că în curtea interioară se făceau focuri şi lemnul din care erau construite cele mai multe anexe era prietenos din acest punct de vedere. Au dispărut pentru c-aşa-i normal, au şi clădirile o viaţă. Noroc că şi-au găsit un George Potra care să le povestească istoria.

Acoperirea cu sticlă planificată pentru tot ansamblul excavat pe str. Lipscani mi se părea un vis frumos, care ar fi făcut pe toată lumea să se gândească pe ce calcă. Din păcate, aşa a rămas: un plan pentru data viitoare. Doar unul a fost valorificat, restul acoperite din nou. Nu zic că nu sunt bucuroasă de formula găsită pentru hanul Şerban Vodă sau că nu-mi place. Însă parcă doi siamezi au fost abandonaţi pentru ca unul să trăiască şi să te uiţi la el e un amestec de plăcere şi regret.

Totuşi să ne uităm, că n-arată rău:

Khronos (Cluj): Pe vremea când locuitorii cetăţii îşi goleau oalele de noapte pe străzile lăturalnice a apărut un stil denumit peiorativ de elita vremii maniera dei goti, sau stilul barbarilor.

Ei bine, stilul ăsta m-a captivat mai mult decât oricare altul în patru ani de facultate, însă zona pe care am să v-o prezint din inima Klausenburg-ului e dominată în prezent de edificii baroce, neoclasice şi o mână de construcţii interbelice. Însă toate elementele cadrului urban conduc trecătorul cu gândul înspre trecutul medieval al cetăţii.

Zona în care am fost la furat imagini se întinde chiar în limitele primei incinte medievale clujene, incintă fortificată pe vremea când sarea era supranumită aur alb.

Astfel între străzile Memorandumului la S, Octavian Petrovici la N, Emil Isac la V şi Regele Ferdinand la E stă un mic scuar străbătut de opt străzi şi înţesat de construcţii vechi, dintre care cele mai vechi datează încă din secolul XIV.

E un scuar care te atrage cu perspectivele sale surpriză, atât de comune evului mediu şi pavajul din piatră cubică ce adaugă un plus de veridicitate zonei, chiar dacă a fost montat în ultimii zece ani.

Iar clădirile după felul în care au fost amplasate te duc cu gândul la un centru gotic, chiar dacă nu e aşa. Singurele rămăşiţe din excelentul stil au rămas în detalii lăsate pe ici pe colo în ancadramentele din piatră ale ferestrelor şi porţilor.

Reperele urbanistice din zonă sunt pe rând – ruinele din perioada lui Hadrian, Casa Matei, fosta biserică şi mănăstire a dominicanilor trecută odată cu venirea barocului la franciscani, muzeul de istorie al Transilvaniei şi falusul de zece metri ridicat în cinstea Carolinei.

În mileniul trei stilul zonei poate fi considerat unul unitar, trăsăturile barocului şi ale eclectismului clasicizant sărăcăcios, tipic transilvănean predomină de la bosajele faţadelor la pilaştrii formali din tencuială şi ancadramentele geometrizate prezente pe mai toate clădirile din zonă.

Văzută la pas molcom, zona chiar reuşeşte să te farmece într-un mod plăcut, mai ales pe timp de seară sub lumină gălbuie când ies chitariştii nomazi în căutare de hrană pe la colţuri de stradă.

Musiu Alexandru : Odata scapat teafar din brambureala cadastrala a marginaselor cartiere uvriere si din samavolnicia civica a blocurilor cu arhitectura cutiei de chibrituri, croite à la va-vite întru adapostirea gloatei ex-proletare, calatorului i se înfatiseaza dintr-o data un alt Bucuresti. La vederea zestrei edilitare capitaline – colosal si uluitor pot pourri  arhitectural, deopotriva eclectic si seducator – promenada urbana capata resortul pelerinajului si strângerea de inima a calatoriei în cheie time warp. Si how on Earth sa reprimi înduiosatoare nostalgii ale unor vremi neapucate când, pe firul a numai câtorva stânjeni à la ronde, Bizantul arunca ocheade peste drum unui rez-de-chaussée haut stil années folles, când caravanseraiul mângâie curbele voluptuoase ale Americilor, iar Brâncovenii stau la taclale cu neo-clasicii ? Am spus America ? Da, fiindca din toate stilurile astea ale pusului pietrei pe piatra în urbea mea de obârsie si suflet, unul mai presus de toate avea sa-mi rapeasca à jamais inima, înca din fragezii ani ai tinutei culotte courte, când înca habar n-aveam cum îi spune, basca ce însemneaza stucatura sau perete de rezistenta : e vorba de Streamline Modene. Lastar tardiv si schimbare la fata oarecum disidenta, streamline moderne s-a nascut din art deco (….era ta’su, ma !… iertati-ma, dar nu ma pot abtine), în cenusa pârjolului marii depresii din 1929 si cu largul concurs al elegantei epurate, voire minimaliste, semnate Gropius si acolitii, adica Bauhaus.  Brusc, sans souci-ul si exuberanta roaring twenties fusese curmata de napasta abatuta cu violenta de ciel tombé sur la tête a crach-ului bursier, însa o noua revolutie era deja en marche : technology, fascination for speed and sleek industrial design. It was about man and machine, declinate aici în cheie simbiotica si by no means against. Scapata de urgia recesiunii, fara bugetul colosal al ornamentelor deceniului de dinainte, omenirea simtea imboldul vital de a gusta altfel viata : nonsalant, les cheveux au vent, de la un capat la altul al lumii, by car, boat, train, plane or bus. Altfel spus, retour à l’essentiel : liniile deveneau aerodinamice, cuvântul-cheie era rounding the edges si totul, de la toastere la ceasuri sau locomotive era proiectat cu fluiditate aproape balistica, dupa chipul si asemanarea avioanelor ori transatlanticelor. În ciuda întepenelii lor par définition, cladirile aveau însa sa împrumute si ele aceleasi curbe fluide, ba chiar balustrade, hublouri si alte nautical elements, ca si cum n-ar fi fost înfipte în fundatii, ci amarate la chei. Heh, delatfel francezii (cocorico !) alinta unerori curentul asta numindu-l style paquebot, dupa mândria nedisimulata fata de splendoarea lor de SS Normandie… Connoisseur-ii categorisesc streamline moderne sub marea umbrela art deco sau, daca vreti, le pun pe amândoua în ordine cronologica pe aceeasa craca filogenetica. Mie, nepriceputului, mi se pare însa ca sunt opuse cam întru toatele (poza 1, poza 2), chiar daca multe cladiri streamline moderne (în speta bucurestene) pastreaza elemente premergatoare art deco si chiar mici trasaturi Bauhaus (ilustratiile, copyright Ron Facius, sunt sutite de aici). Exit geometria anguloasa : totul e creionat în sweeping curves. Exit la belle hauteur sous le plafond si îndrazneala ascutisului vertical : acoperisul devine plat si spatiul se cucereste de-acum à l’horizontale. Exit geamurile înguste si prelungi cu aspect de meutrières de castel medieval, în profitul ferestrelor luminoase întinse pe de-a latul. Exit zig-zagurile si celelalte motive cubiste, decoratiunile migaloase cu trimiteri la antichitate, exit exotismul, rosul aprins al caramizii si celelalte culori vii. Fatadele sunt despuiate de greutatea ornamentelor, totul e simplu, elegant, fluid, alb, bej…

Mai gasiti aici si aici alte explicatii cu trasaturi, asemanari sau deosebiri stremline moderne- art deco. Pe urma, pe flickr sau decopix sunt multe imagini care merita vazute, take your time. Da’ haidi, gata cu palavrele, uite câteva poze din Bucuresti, culese asta-vara.

 

P.S. Uluitor e ca în afara de cele doua Americi, România concentreaza cam cele mai multe cladiri streamline moderne înca în picioare. Memoria însa e friabila, iar posteritatea ingrata : grohaimea a nascocit pestiferata bulina rosie ca formidabil de pervers levier de ghilotina.  Proletarul proaspat îmburghezit post-decembrist, cu ochii sticlind dupa cuburi hâde de fier, beton si… sticla risca sa fie mai pustiitor decât mujicul comunizat peste noapte, cine are urechi de auzit….