Acuza la adresa neamului romanesc (cu r mic)

Babelor, ma mira, ma amuza si ma uimeste importanta pe care o dati acestui CNC, sau QBF, sau XPH, vorba Rhettei. Prin asta nu vreau sa spun ca imi arog cine stie ce superioritate, in sensul in care sa zicem ca eu nu as fi mirata, amuzata, sau uimita. Nu, dimpotriva. Sunt si eu, ca si voi. Ma uimeste si ma dezgusta manevrele pe care le fac membrii comisiei CNC, si ai tuturor celorlalte CNC-uri si QPH-uri care ne iau banii cu galeata pentru cine stie ce servicii care ar trebui sa fie in mod normal mai ieftine.

Dar sa pastrez cumva discutia in sfera artistica. Am spus totusi ca ma mira importanta pe care o dati acestor rezultate din cauza faptului ca in mine, de exemplu, exista undeva o piedica care ma ajuta sa nu le iau in serios. Pur si simplu, se declanseaza un mecanism – pac – si imi dau seama de ridicolul acestor inchipuiti, altfel spus niste simulacre ale profesionalismului. Sa luam cateva exemple: Doru Mitran (ce legatura are un director de imagine cu lecturarea profesionista de scenarii? Aud?), Radu F. Alexandru (cine? nimeni, nu are nici un succes major la activ in afara deturnarii de fonduri publice pentru a sponsoriza pseudo-cariera in teatru a unui anumit membru al familiei dansului), Alexa Visarion (fara nume pe partea de film, pe partea de teatru nu stiu si nici nu asta e obiectul postului).

Iata, deci, cateva motive pentru care aceste rezultate – sau orice alte rezultate cu asemenea membri in comisie nu pot fi luate in considerare. Ma rog, ele sunt totusi luate in considerare pentru ca cineva ii aseaza pe acesti nimeni pe niste scaune iar ei taie painea folosindu-se de cutit (desi dac-ar avea umor ar face exact invers; dar nu e cazul). Un alt motiv pentru care nu pot lua in serios aceste rezultate este acela ca, asa cum dovedesc si semnalele date de domnul Cristian Mungiu, nici membri acestei comisii nu se iau in serios. NU POT SA CRED CA DANSII CRED CA NOI NU VEDEM CA NU AU COMPETENTA IN A NOTA SCENARII. NU POT SA CRED CA DANSII NE IAU DREPT IDIOTI/IDIOATE.

Ei bine, ba da, ar trebui s-o cred. Dansii se prefac ca se iau in serios si noi ne prefacem ca ne luam in serios luandu-i in serios. Pentru ca pe aceste taramuri nimic nu conteaza. Iar mecanismul asta malign se reflecta, propaga sau cum vreti voi s-o spuneti, in absolut toate domeniile. Intrati la opera – spetacole de mana a doua. Intrati la teatru – idem. Intrati la filme – idem. Sau la concerte – degeaba. Iesiti afara din casa – sa vedeti cum nu se intampla nimic nicaieri. Nimeni nu rupe haina de pe el/ea pentru un simplu moment de adevar si nimeni nu-si striga crezul, sus, tare, cat poate de tare. Doar pentru simplul motiv ca asta inseamna sa fii viu.

In fata unei asemenea situatii, eu vad doua solutii. Una – cultura romana sa fie uitata definitiv si de catre cat mai multi oameni, asa cum merita. Cei care ne noteaza in viata si la CNC sa nu mai aiba, brusc, pe cine sa noteze. Poate doar pe ei insisi. Iar a fi om de cultura sau scenarist roman, sau regizor, sa rimeze cu nimic, cu a fi nul, pentru ca nu poti sa vorbesti limba unei culturi atat de minore; pentru ca nu poti sa aderi la sau sa faci parte dintr-o gloata de indivizi care promoveaza mediocritatea sistematica, totala, infinita, sau care lupta numai si numai pentru ei insisi.

Asta ar fi una. Doi – sa ne unim in sfarsit si sa dam nastere unei miscari culturale atat de puternice si atat de plina de personalitate incat toti acesti nimeni sa se incline si sa se dea la o parte. Despre ce vorbesc? Despre stare si despre atitudine, bineinteles, iar asta nu inseamna deloc ca eu sunt prima careia i s-au nazarit astfel de stari si atitudini. Ca mine au mai fost si vor mai fi mii. Si cu toate astea, nimic, sau aproape nimic nu s-a schimbat pana azi. Niciodata nu am auzit un politician iesind pe ecran sa spuna: „acest curent artistic mi-a schimbat felul de a vedea viata.”; „Acest grup de oameni mi-a aratat ca este pur si simplu posibil ca fara arta viata sa nu poata fi traita.” Pai atunci nici nu e de mirare ca se caca-n capul nostru.

Iar daca aveti nevoie de consemne, de nume care sa va ghideze, spuneti-i pur si simplu renasterea. Dupa 700.000 de ani de dezvoltare occidentala, romania are parte de renasterea ei. Dar nu, asta e o tampenie. Spuneti-i pur si simplu nasterea, din moment ce noi nici macar nu ne-am nascut vreodata. E greu, nici o nastere nu e simpla, stiu si eu ca doar sunt femeie. Dar, intr-un fel sau altul, ea trebuie facuta. Intr-un principiu suprem al vaselor comunicante made in romania, toti si toate sa se alature din dorinta de a se naste dracului o data si mai repede, in asa fel incat cineva de pe pamantul asta sa ne ia in sfarsit in seama.

Dupa cum vezi baba Ana, si eu visez, dar treaza fiind. E clar insa ca visez niste tampenii cat casa.

Sau?