Când se poate

Oamenilor,

Pentru că prea ne-am obișnuit să ne văicărim că vai, ce urâte și ce gri sunt blocurile din orașele românești, și pentru că io una m-am săturat să mă obișnuiesc cu lamentările astea așa cum m-am săturat de epopeea plagiatului lui Ponta (subtitlu „Cum să te faci că plouă când ești scuipat în ochi”), să vă prezint cum poate să arate o soluție la oroarea unor betoane sinistre într-o lume în care ea nu arată așa:

(via căși de lucs)

Să vă povestesc deci despre proiectul Fundacja Urban Forms, un grup de cetățeni cu ochi din Polonia care a decis că nu se mai poate cu peisajul lunar din jur și că soluția românească de mai sus nu-i nici o afacere. Așa că s-au uitat oamenii puțin de jur-împrejur, căutând un loc pe care să-l scoată din hidoșenie. Au ajuns cu ochii la orașul Łódź și s-au gândit că e suficient de urât și suficient de promițător în același timp încât să merite salvat. Și au pus de Urban Forms Gallery, dar nu numai pe hârtie. Nu, au chemat niște artiști și le-au zis:

„Bă (sau cum s-o fi zicând „bă” în poloneză)! Vedeți voi zidurile astea gri și hidoase?”

„Vedem”, au zis artiștii încercând să vomite cât mai discret care în ce tufiș avea mai aproape.

„Pensule, culori, schele. Hai!”

Și hai a fost. Prima etapă a proiectului a fost gata în septembrie 2011 și o puteți admira aici. Iau și io o poză, sper să nu se supere nimeni. De acolo o iau și-i aparține unui personaj numit Aryz, care a venit tocmai din Spania ca să facă o bucată din Polonia mai privibilă.

Ăsta e unul din multele exemple de anul trecut.

Anul ăsta, dansul începe din nou și primul la serviciu e Shida. Restul blocurilor sinistre vor fi salvate în septembrie, ca și data trecută.

Io zic că succes. Că vreau să văd așa ceva și în București nu mai zic, pentru că nici măcar cu transformatoarele Enel începute anul trecut nu s-a mai făcut nimic. Nu zic, dar poate pricepe cineva că numai cu „vai, ce țară urâtă avem!” nu se schimbă nimic. Băi, ca să vedem că avem orașe urâte nu trebuie mai mult decât ochi. Deocamdată, se schimbă în fiecare an niște pereți pe Verona, la Street Delivery. Foarte bine, dar dacă în loc să lucrăm în fiecare an peste ce s-a făcut anul trecut, am lucra în altă parte, mai puțin central și mai mult eficient, ce-ar fi?

Noaptea Galeriilor aşa cum s-a văzut de după ochelarii mei, episodul 4 şi sfârşitul serialului

Oamenilor,

Pentru că dinspre vastele apartamente marxiene se aude cum sunt ascuţite săbii şi halebarde şi cred că şi nişte gheare de găină, nu vreau să mor înainte de a termina serialul. Altfel tre’ să mă întorc de pe lumea cealaltă şi dacă e cum sper io să fie chestia asta o să mă enerveze teribil.

Rămăsesem la Căminul Artei şi balconul lui invadat de idioţi. De acolo mi-am zis să încerc Cockalari şi Principiese la Elite Art Gallery. Care era închisă deşi nu cred că era încă 3, în ciuda programului până la 4. Împreună cu alţii cărora titlul li se păruse promiţător, ne mutăm de pe un picior pe altul de câteva ori (fiecare pe picioarele lui adică), unul trage de o uşă şi conchidem că e închisă. Lumina stinsă inspiră cuiva o remarcă: o fi inclus şi emo în ecuaţie şi poate acu’ stau toţi într-un colţ pe întuneric. Râdem, plecăm fiecare în treaba lui.

Treaba mea m-a dus în continuare la Sub-Cărtureşti, la expoziţia 44 a lui Valeriu Mladin, cu şi despre Obama şi SUA. Singura chestie care mi-a provocat o reacţie – de altfel una sigur greşită, pentru că m-a bufnit râsul deşi subiectul în sine nu e amuzant – a fost grupul de trei pânze cu WTC: 1. Avionul intră în primul, 2. Ard amândouă, explodează primul. 3. Cerul gol. Da, am zis. Ştiu că nu e amuzant, da’ mie progresia asta mi-a amintit de atât de multe chestii de râs încât renunţ să le înşir. De la desene animate la cum dispare ceva mâncare de pe masă. Asta e. Sunt o bestie.

Admirând sunetul ferm şi definitiv scos de uşa trântită în urma mea la o secundă după ce am ieşit prin ea (era aproape 3, ora la care se închidea. Oamenii nu voiau să rişte. Ok.) îmi trece prin cap că dacă mă împiedicam sau ceva probabil eram tăiată în două ori măcar un picior îmi rămânea pe acolo. Şi pantofii mei sunt mărimea 35, nu 44, deci nici nu puteau intra în expoziţie.

Încă râzând, am ajuns la McCann-Erikson, unde era Nightshift. În ideea că numele e potrivit pentru ultima destinaţie a nopţii (nu mai zic că mi l-aş putea transforma în poreclă). Artişti urbani în număr de cinci invadaseră spaţiul cu forme, personaje, culori (multe culori, dar şi fără uneori) şi când am ajuns eu încă îl mai invadau: peretele din spatele curţii era în plin proces de transformare în ceva mult mai fain decât visase vreodată că poa’ să fie. În timp ce mă uit, mă întreb dacă oamenii ăştia s-au gândit vreodată că împlinesc visurile zidurilor. Heh. Pe frigiderul dinăuntru, cu servire la discreţie, era un bilet – “Sorry, the beer’s out” sau ceva similar. Aşa le trebuie dacă n-au pus vin. Hehehe.

După 15 minute la rând la McDonald’s (unde naiba în altă parte se poate termina o asemenea noapte de cultură? Deja devine o tradiţie) aflu inevitabil că nu mai au nici îngheţată nici shake-uri, deci nimic care ar putea să-mi folosească la resolidificare. Lichefiată, m-am scurs prin urmare spre casă, unde am format o baltă cu apă din frigider şi am adormit în ea. Moment în care mi-am dat seama că trebuie să-mi tai sandalele ca să-mi iasă picioarele din ele. S-a rezolvat cu un lighean cu apă, aţi ghicit, rece. Ha. Ne vedem la anu’.

[acu’ nu mai urmează, gata]