Uncanny : The fine art of garbage recycling

Babelor, mezami,

Azi-noapte, la o ora lejer insalubra – la care, în mod normal, ar fi trebuit sa fi pus de multisor dop la sticla, sa fi suflat deja în lumânare si sa dam bioritmic si cetatenesc cu Zzzz-ul – vreo câtiva ireductibili, printre care si votre humble serviteur, faceau tumbe, cabriole si tropaiau în buiestru pe un post de-al Rhettei. Calcam iarba, stricam postul, cum ar spune Mr. Dragon sau Anaid (îndurare, Rhetta, aman ! aman !) si-l deturnam în profitul unor savuroase derapaje culinare, oenologice, filosoficesti sau belicoase. Sau artistice, pentru ca una-doua, « o dam pe arta ». Petronia a scris undeva sintagma « cultura de colaj », iar Dragonul a scris mai jos « gunoi ». Aaaa ? Sinapsele au scaparat instantaneu : ce-are cultura (sau Aaaartaaa) cu colajul si cu gunoiul ? Are, mamicule, uite ce si de ce.

Rasfoiam ieri, ca’va’s’zica, presa aia « din onlain », si dadui peste înduiosatorea (dintr-un unghi de vedere anume, de suflet onctuos) poveste a lui Ion B.. Traiectorie ca-n basme « from rags to riches », de la gropar la pupator de mâini fine de celebritati notorii si din ghena pe simezele pariziene. Vehiculul (si totodata mar al discordiei) se cheama colaj (v. infra, luat de aici), iar trambulina e ochiul, pe cât de ager, pe atât de mercantil, al negutatorului de arta.

 

Aflam ca sintagma « artist plastic » e decrepita, « so last tuesday », prafuita si – de ce nu ? –   buna de aruncat la… gunoi, iar taxonomia se rescrie în cheie post-moderna : estem deja ceea ce se cheama artist de colaje, buei ! Deh, citez : « foto-pop art mixat cu suprarealism ». Misto, nu ?

Fitilul s-a aprins aproape instantaneu, ca fosforul alb scos din borcan, geloziile fulmineaza, puristii stupesc în sân, iar specialistii ne deschid privirea asupra nevoii publicului de a consuma o arta aflata la îndemâna. Ah bon ? Sa mori tu ? De ce-mi rimeaza mie mai mult cu nevoia unora de a vinde ceva la-ndemâna, etichetat « arta » contemporana ? Si zau, daca destructivismul (ultraliberal, ar zice unii) catapulteaza mizeria biografiilor în topul best-seller-urilor, pentru multe din galeriile de « arta » statutul de gazeta rurala de perete ar fi o aspiratie înaltatoare.

Nu « calitatea » obiectelor de arta pe care le produce omul nostru ma stânjeneste. Câtusi de putin. Arta sau gunoi lipit, that’s not my point, la mijloc e expresia personala a unei sensibilitati omenesti, iar asta nu poate lasa de marmura pe nimeni. Asa cum nici isprava traiectoriei fulgurante de la homeless la star nu ma zgândare. Ba, sincer sa va fiu, ma-ncearca o oarecare jubilatie si un clin d’œil complice : brava, nea Ioane ! Omul nostru pare a fi oarecum descumpanit de gloria care i-a fost adusa, malgré lui : « Nu vreau să fiu bogat. Nu vreau decât să las şi eu ceva în urma ». Însa fara a fi rautacios, mie parca-mi vine a-i dori exact contrariul…

Mie demersul promotorilor de arta mi se pare incongruu, ca sa nu fiu nepoliticos : artistii genuine nu mai au loc în expozitii si galerii ? Nu « dau bine » ? Nu sunt suficient de shocking ?

Mai deunazi, doream « publicului larg » un liber – si foarte larg –  acces la cultura ; vad însa c-ar trebui sa ne-ngrijoram nitel mai serios de accesul artistilor la public. Nu de alta, dar e cam pe sens interzis.

Mdeah, în ziua în care or sa se scrie simfonii pentru frunza, solz de peste si orchestra, om mai vedea. Pâna atunci, vorba lui Georges Duhamel: fiecare civilizatie are gunoaiele pe care le merita.

Va pup,

Sloop John B.

L-art est-il mort ? Audiatur et altera pars.

Anti-motto: L’art est mort! Je suis le seul à n’en avoir pas hérité. (Francis Picabia)

Babelor, Petronio, Vasile, mezami si voi toti,

Precum si my brothers, (Strelnikov, gimme a helpin’ hand, droogie, chiar dac-o sa se lase cu o noua noapte a Sfântului Bartolomeu, in fact, that’s the sheer purpose),

L’art est mort ? Ah bon ? Eu unul nu cred, cel putin cât specia umana va sti cum sa supravietuiasca individului. De la bun început însa, anunt culoarea cu un citat al unui domn Troncy, care spunea ca a fi artist înseamna mai presus de toate un mijloc de a trece într-o alta clasa sociala. Rahat. Ei bine nu, doamnelor si domnilor, arta n-a murit, e doar o victima – innocent bystander – a carnagiului fiduciar contemporan. Time is money. Art is a lot of money. Caius Cilnius Mæcenas wasted money. What a jerk !

Arta, dragilor, nu se defineste. Arta este. Period. Din pacate, daca sutele, miile de definitii ale artei  – care nu sunt decât o colectie de scrijelituri post-coit cu briceagul pe banca unui parc – nu ne-mpiedica s-o traim, s-o simtim sau s-o invocam, arta se vede siluita de o gramada de variabile – banul, establishment-ul sau consumatorul – într-o ecuatie unde ramâne malgré tout singura cunoscuta. Altfel spus, arta nu e moarta, dar fata cu banul si influenta, it’s just no match.

Mecena urmareste evolutia artei, Kahnweiler o anticipeaza, art dealer-ul contemporan o fasoneaza à souhait. To put it bluntly, the times, they are a’ changin’. Mecena-si cheltuia dezinteresat averea pentru arta fiindca ceci lui tenait infinitement plus à cœur decât sa se ia de guler cu Augustus care-i penetra public nevasta. Încornorat, cert, dar plezirul satisfacerii hatârurilor sufletesti nu e de o mie de ori mai juisiv decât o biata consoarta volatila ? Kahnweiler, mai prudent, investea în arta (astucieusement, on dirait), devenind totusi istorie dimpreuna cu Maeght sau Vollard (ca de paregzamplu) si împartind aproape laolalta laurii si podiumul cu artistii pe care totusi îi sustinea, de la cubisti la suprarealisti. Ceea ce se cheama în termeni contabili retour sur investissement, recte beneficiu. Abstulit qui dedit, iaca deja prima piscatura ipocrita a unei entorse oarecum stânjenitoare a demersului. Dar unicele gavane negre Modiglianesti si gâturile lungi, nefiresc de erotice meritau totusi efortul, nu ? Hm.

Chéron, negustor parizian de arta cu galerie pe rue La Boétie întelesese deja (si daca nu va fi fost primul, în nici un caz nu va ramâne singurul) mana cereasca a trocului unei sticle de alcool ieftin pe un tablou al unui – la vremea aeea – ilustru necunoscut. Soutine ? Modigliani ? D’illustres inconnus, certes, dar un bob zabava si-o sa ne scoatem romul insutit, înmiit… Art dealer-ul de azi, în care citim mai degraba dealer-ul impostor decât iubitorul de arta, e de o mie de ori mai vorace : el fabrica notorietatea de toutes pièces cu o nonsalanta si un triumf contabil care fac KO pâna si crach-ul bursier înca din runda întâi. Trambulina face artistul, arta semneaza umil contractul în trei exemplare iar notabilitatea este generation spontanée. What a smart alec (merci, Alec Hoag). El, art dealer-ul, are portofelul, galeria si revista si se vrea calea, adevarul si viata (Doamne, iarta-ma !) artei, dictând autocrat, discretionar « gustul » si capriciile efemere ale gloatei în extaz, receptacul efemer al unor « opere » a caror unica valoare este cota, abject-bursiera. L’art, c’est moi, zice (art) dealer-ul, les critiques n’ont qu’à bien à se tenir, non ? Doar eu îi platesc si pe aia. Infinit mai vicios.

Pour nous voiler la face, adica – pre româneste – ca sa ne ascundem dupa degete, sa ne culcam pe-o ureche si sa putem dormi linistiti, putem spune ca atâta vreme cât nimeni nu stie sa dea o definitie artei, nimeni nu e-n stare sa-i semneze certificatul de deces. Deci vivat arta (AAArta), whatever it might be ! Ceea ce din pacate suna a no combat si a lasa-ma-sa-te-las, a fatalism balcanic gen « eh, se poate si mai rau ».

Daca furniturile, recte tuburile de culori, uleiul de in, penelurile, sevaletul si pânza sau o scripca facuta de Guarneri nu sunt o conditie sine qua non pentru expresia artistica – after all, pictorii de la Tassili-N’ajjer se dispensau de asemenea rafinamente ale recuzitei, iar la urma urmai pentru cântat, un solz de peste sau o frunza font l’affaire – sensibilitatii în schimb i-au fost aplicate niste lovituri sub centura. Traim vremi în care satisfactia deplina, ghiftuirea facila si satietatea sunt decretate ca scop suprem. Exit placerile simple si foamea neostoita – cu precadere spirituala – ca gaj de supravietuire. Ori arta, dragilor, are mai degraba o menire dacât o definitie (IMHO), iar asta e exact inversa „trendului”: ca expresie a sensibilitatii artistului, mijlocita prin harul divin al talentului, sa mângâie sensibilitatea noastra si s-o tina vesnic treaza. Si putin înfometata.

Dar când instinctul e cioclul harului…

E timpul deci sa luam putin taurul de coarne. Si daca azi am chef sa-i dau un sut în ariergarda lui Picasso (oricât l-as iubi, si chiar îl iubesc !!), îi dau, ba chiar cu sete, durându-ma în aceeasi ariergarda de pseudo-puristi de mâna a doua si de tagma lor de connaisseurs avertis care m-ar taxa de impostor, de ageamiu sau de… nesimtit metafizic. Pardon, dar vi-l citez, întru conformitate : zicea grand ole’ painter ca bunii artisti copiaza, dar MARII artisti fura. Mai zicea maestrul ca atunci când nu-i mai ramâne albastru, pune rosu… Pardon me, Mac, but … somethin’s fishy, innit ? Agatati Complainte du lézard amoureux a lui  Joan Miro (chiar daca si pe el îl iubesc) sau ce vreti voi pe peretele scolii generale alaturi de colectiile UNICEF ale pionierilor si soimilor patriei si sa-mi spuneti mie cutulache (citit cutulash, vorba lui Cornel Udrea) daca nu se topeste anonim în peizaj. Malevitch a inventat patratul negru ? Caravaggio era deci un cacat, n-a fost nici macar în stare de asa ceva, oul lui Columb citire. Rothko însa a exploatat filonul si a facut mai multe patrate, ba chiar dreptunghiuri (!) cu restul tuburilor de culori calde si lumea ejaculeaza tantric. Wanna buy one ? Show me your money. Vorba lui Ray Charles (nevazatorul): you ain’t got no money, you just ain’t no good !

Fara muzica, viata ar fi fost o greseala, zicea parca Nietzsche. Da, dar armonia e facuta pentru suflet, iar cacofonia pentru chimir si muzica haotica pentru glorie de mucava, iar fara  Gesang der Junglinge al lui Stockhausen, arta ar fi facut mai putine greseli. N-aveti decât sa ma lapidati !

Arta se transforma, eructeaza niste autosuficienti. Rahat. Arta poate capata expresii diferite, arta evolueaza, dar pâna la un punct. Arta nu e Jeana florareasa. Ea nu moare, nici nu se transforma si nici nu e – în alta ordine de idei – vehicul propagandistic, adica tare as vrea uneori sa fiu porumbel ca sa pot lansa un gainat zeflemitor si pe statuia lui Abdulaye Wade si peste constructivismul sovietic si etâcâ.

Le drame, mes amis, c’est que de nos jours, la bêtise pense (Jean Cocteau).

Acta est fabula.

Acuza la adresa neamului romanesc (cu r mic)

Babelor, ma mira, ma amuza si ma uimeste importanta pe care o dati acestui CNC, sau QBF, sau XPH, vorba Rhettei. Prin asta nu vreau sa spun ca imi arog cine stie ce superioritate, in sensul in care sa zicem ca eu nu as fi mirata, amuzata, sau uimita. Nu, dimpotriva. Sunt si eu, ca si voi. Ma uimeste si ma dezgusta manevrele pe care le fac membrii comisiei CNC, si ai tuturor celorlalte CNC-uri si QPH-uri care ne iau banii cu galeata pentru cine stie ce servicii care ar trebui sa fie in mod normal mai ieftine.

Dar sa pastrez cumva discutia in sfera artistica. Am spus totusi ca ma mira importanta pe care o dati acestor rezultate din cauza faptului ca in mine, de exemplu, exista undeva o piedica care ma ajuta sa nu le iau in serios. Pur si simplu, se declanseaza un mecanism – pac – si imi dau seama de ridicolul acestor inchipuiti, altfel spus niste simulacre ale profesionalismului. Sa luam cateva exemple: Doru Mitran (ce legatura are un director de imagine cu lecturarea profesionista de scenarii? Aud?), Radu F. Alexandru (cine? nimeni, nu are nici un succes major la activ in afara deturnarii de fonduri publice pentru a sponsoriza pseudo-cariera in teatru a unui anumit membru al familiei dansului), Alexa Visarion (fara nume pe partea de film, pe partea de teatru nu stiu si nici nu asta e obiectul postului).

Iata, deci, cateva motive pentru care aceste rezultate – sau orice alte rezultate cu asemenea membri in comisie nu pot fi luate in considerare. Ma rog, ele sunt totusi luate in considerare pentru ca cineva ii aseaza pe acesti nimeni pe niste scaune iar ei taie painea folosindu-se de cutit (desi dac-ar avea umor ar face exact invers; dar nu e cazul). Un alt motiv pentru care nu pot lua in serios aceste rezultate este acela ca, asa cum dovedesc si semnalele date de domnul Cristian Mungiu, nici membri acestei comisii nu se iau in serios. NU POT SA CRED CA DANSII CRED CA NOI NU VEDEM CA NU AU COMPETENTA IN A NOTA SCENARII. NU POT SA CRED CA DANSII NE IAU DREPT IDIOTI/IDIOATE.

Ei bine, ba da, ar trebui s-o cred. Dansii se prefac ca se iau in serios si noi ne prefacem ca ne luam in serios luandu-i in serios. Pentru ca pe aceste taramuri nimic nu conteaza. Iar mecanismul asta malign se reflecta, propaga sau cum vreti voi s-o spuneti, in absolut toate domeniile. Intrati la opera – spetacole de mana a doua. Intrati la teatru – idem. Intrati la filme – idem. Sau la concerte – degeaba. Iesiti afara din casa – sa vedeti cum nu se intampla nimic nicaieri. Nimeni nu rupe haina de pe el/ea pentru un simplu moment de adevar si nimeni nu-si striga crezul, sus, tare, cat poate de tare. Doar pentru simplul motiv ca asta inseamna sa fii viu.

In fata unei asemenea situatii, eu vad doua solutii. Una – cultura romana sa fie uitata definitiv si de catre cat mai multi oameni, asa cum merita. Cei care ne noteaza in viata si la CNC sa nu mai aiba, brusc, pe cine sa noteze. Poate doar pe ei insisi. Iar a fi om de cultura sau scenarist roman, sau regizor, sa rimeze cu nimic, cu a fi nul, pentru ca nu poti sa vorbesti limba unei culturi atat de minore; pentru ca nu poti sa aderi la sau sa faci parte dintr-o gloata de indivizi care promoveaza mediocritatea sistematica, totala, infinita, sau care lupta numai si numai pentru ei insisi.

Asta ar fi una. Doi – sa ne unim in sfarsit si sa dam nastere unei miscari culturale atat de puternice si atat de plina de personalitate incat toti acesti nimeni sa se incline si sa se dea la o parte. Despre ce vorbesc? Despre stare si despre atitudine, bineinteles, iar asta nu inseamna deloc ca eu sunt prima careia i s-au nazarit astfel de stari si atitudini. Ca mine au mai fost si vor mai fi mii. Si cu toate astea, nimic, sau aproape nimic nu s-a schimbat pana azi. Niciodata nu am auzit un politician iesind pe ecran sa spuna: „acest curent artistic mi-a schimbat felul de a vedea viata.”; „Acest grup de oameni mi-a aratat ca este pur si simplu posibil ca fara arta viata sa nu poata fi traita.” Pai atunci nici nu e de mirare ca se caca-n capul nostru.

Iar daca aveti nevoie de consemne, de nume care sa va ghideze, spuneti-i pur si simplu renasterea. Dupa 700.000 de ani de dezvoltare occidentala, romania are parte de renasterea ei. Dar nu, asta e o tampenie. Spuneti-i pur si simplu nasterea, din moment ce noi nici macar nu ne-am nascut vreodata. E greu, nici o nastere nu e simpla, stiu si eu ca doar sunt femeie. Dar, intr-un fel sau altul, ea trebuie facuta. Intr-un principiu suprem al vaselor comunicante made in romania, toti si toate sa se alature din dorinta de a se naste dracului o data si mai repede, in asa fel incat cineva de pe pamantul asta sa ne ia in sfarsit in seama.

Dupa cum vezi baba Ana, si eu visez, dar treaza fiind. E clar insa ca visez niste tampenii cat casa.

Sau?