BI DONUL LINIŞTIT, Editorial 26 nov

Stăm cu pălăria pe cap, cu fusta pe umeri, mestecăm cozonac făcut de bucătăreasă şi căscăm ochii la Box Office-ul filmelor din România lunii noiembrie. * Informaţii care ne vin pe Net. *  Noi, pentru că aşa ne-a spus bucătăreasa, nu urmărim decât box office-ul filmelor româneşti, alea cu Downey Junior, Bruce Willis şi Angelina Jolie nu ne interesează, nici nu există şi aşa mai departe. * Ia să vedem: Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, in 7 săptămâni de proiectie în 7 săli din ţară a avut 800 de intrări. * Box Office-ul nu contabilizează decât plătitorii de bilete. * Am citit bine? Da, am citi bine, 800. * Şi când te gândeşti cât l-au plimbat pe Ujică pe la televiziuni, că e genial,  că cum a vrut el să spună nu ştim ce şi uite că documentarul lui atât de premiat n-a trezit niciun interes în ţară. * Mai departe: Nuntă în Basarabia, regie Napoleon Helmis, in 7 săptămâni de proiecţie în 2 săli a avut 17 intrări. * Fără comentarii. * Marţi, după Crăciun, al lui Radu Munteanu, în 7 săptămâni de proiecţie în 4 săli a avut 1000 de intrări. * Un mare succes, pentru regizorul care se laudă că a desluşit taina convieţuirii în cuplu la români. * Medalia de Onoare, datorat lui Călin Netzer, în 5 săptămâni de rulare în 7 săli a avut vreo 900 de intrări. Cam puţin după gustul nostru, acest film meritând încasări mai bune. * Mai încercăm odată: Morgen, al lui Cumva Iacob sau Cristi şi aşa mai departe, a avut 5 săptămâni de proiecţii în 4 săli şi a trezit interesul a 100 de spectatori. * Nu mai continuăm. * Devine însă necesară o întrebare: Cui se adresează filmul românesc. *  Pentru că nu corespunde nici unei nevoie  sociale sau culturale, zicem noi, filmul românesc nu se adresează nimănui şi atunci are năvala de spectatori pe care o merită. * Să luăm, de exemplu, Moartea dlui Lăzărescu. Are el vreo treabă cu noi? Nu ştim ce-i prin spitalele româneşti? * Sau Poliţist, adjectiv. * Sau Marţi, după Crăciun. * De ce să ne pierdem timpul cu ele atâta timp cât sunt făcute de oameni care n-au înţeles rostul vremii pe care-l trăim? * Aceşti regizori n-au o privire de ansamblu asupra societăţii noastre, asupra Europei, asupra vieţii, ceea ce contează cel mai mult. * Cum să vorbeşti despre viaţa de cuplu, vezi Radu Munteanu, când în filmele sale nu-l vezi decât pe Mimi Brănescu trecând dintr-un pat în altul, iar când nu filmează îl vedem noi trecând pe strada Academiei? * Societatea falimentară care este România are filme pe măsură zicem noi, ca să scurtăm editorialul, deşi n-ar trebui. * Să nu se creadă însă că însănătoşirea ei, a societăţii,  înseamnă filme ca Nunta Mută, Viaţa mea Sexuală sau ca ăla care apare acum cu Maia Morgenstern în regia lui Geo Saizescu, că i-am uitat numele de emoţie. *  Nene, ce discuţie am stârnit, cum o să scadă dolarul la toate bursele, cum o sa ajungă nord coreenii la Bucureşti cu bomba şi cum o să creadă Dulcedeea că va juca în următorul film românesc. Hm!!

Anunțuri

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Babelor,

Ieri la prânz, o prezenţă neaşteptată în cutia poştală: „Stimată doamnă Marx, avem onoarea să vă invităm la premiera filmului documentar Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, etc. etc. etc.”. Bun, aia era la şase, primisem invitaţia la trei, mă arunc în haine de gală, ţop în maşină, calc acceleratorul, parchez într-o intersecţie, ajung la Sala Palatului. Acolo, puhoi de lume, tinerime, bătrânime, văd veţe cunoscute, Emil Constantinescu, ambasadorul Indiei, Cristi Mungiu, Mircea Horia Simionescu. Salutări în dreapta, pupături în stânga, se face ora şase, intru, mă aşez. Se face ora şase jumate, dar deh, suntem în România, unde dacă eşti invitat la o premieră de film la şase, normal că vii la şapte fără un sfert, ca toată lumea bună. Deşi Emil Constantinescu venise la şase. O paranteză: dacă un fost preşedinte poate să fie punctual, atunci un puţoi cu urechi de cal de ce nu poate (mă refer la tânărul care a stat în faţa mea)? Că doar când puţoiul respectiv are oră la dentist sau la chirurg, nu întârzie 45 de minute.
În fine, trecem peste asta (cu greu, cu greu…), apare Mungiu, zice patru vorbe, începe filmul (regia sau realizarea, Andrei Ujică).
Şi ce să zic. Hă? Ce? Ce să zic?
Păi, zic aşa:

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este mai curând un document decât un documentar. O înşiruire de trei ore de imagini din arhiva TVR; pe majoritatea le ştiam, pe unele nu. Unele mi-au stârnit ceva zâmbet, altele nişte furie. Suprarealismul vizitelor lui Ceauşescu în China sau Coreea de Nord, unde milioane de oameni dansau dansuri populare pe marginea şoselei sau făceau formaţii pe stadion, m-a lăsat cu gura căscată. Discursul lui Ceauşescu din 68, în care înfiera ţările pactului de la Varşovia care trimiseseră trupe în Cehoslovacia, interesant. Alte câteva chestii, foarte haioase: Ceauşescu primind titlul de doctor h.c. de la Universitatea Bucureşti, zicând „Tata a fost ţăran. Eu am fost muncitor. Când m-am făcut intelectual…”. Mişto. Sau (la nuşce plenară): „Comunismul va fi învins doar când va face plopul mere şi răchita micşunele. Dar genetica modernă a făcut mari progrese. (râsete) Cu toate astea, nici măcar atunci când plopul chiar va face mere şi răchita micşunele, comunismul nu va fi înfrânt”. Şi alte de-astea. Câteva imagini de arhivă cu Ceauşeştii şi copiii lor. Ceauşescu şi Elena jucând volei (ea într-o rochie de casă albastră, cu papuci tot albaştri în picioare). Jucau slab. Ceauşescu şi Elena înotând (costum de baie! Sutien! Picioarele ei groase, de vacă!). Ceauşescu şi Elena jucând table!
Dar, ceva a lipsit. M-am dus la filmul ăla curios să îi văd pe ei doi într-o oarecare intimitate. Vorbind unul cu altul. Ce îşi ziceau? Cum îşi vorbeau? Pe ce ton? Erau tovarăşi sau iubiţi? Asta nu reiese din film, şi asta vroiam să aflu. Probabil că nu există imagini relevatoare, nu îi fac un reproş lui Ujică, ci doar regret. Aşa, n-am plecat de la film prea câştigată. Mi-am amintit unele lucruri, m-am îngrozit, m-am înveselit, m-am enervat (discursul lui Ceauşescu de la o întrunire a ţărilor europene, unde zice „nu în vest e democraţia adevărată, nu la voi este libertatea adevărată, ci la noi, în România”. Grrr. Dar per total filmul n-a zis nimic nou, şi a şi fost cam lung. În fine. De văzut, de discutat, mai ales pentru cei născuţi după, să zicem, 1985. După care ei, ăştia tineri, ar trebui să vină la noi, astea bătrâne, şi să ne întrebe: chiar aşa a fost? Şi noi să le zicem „da”, „nu”, „poate”.

Vă pup îngândurată,

Rhetta

UN MIC LATER EDIT: Citesc pe profilul de facebook al filmului nişte comentarii care sună cam aşa (citez unul): „Prin filmul asta am cunoscut o parte a istoriei pe care o stiam din auzite.” Aş avea de adăugat că istoria nu se învaţă din filme, ci din cărţi (mai mult sau mai puţin) de specialitate. Nu e de-ajuns să vezi Autobiografia ca să înţelegi comunismul (ceea ce filmul nici nu pretinde), cum nu este de ajuns să vezi Lista lui Schindler ca să înţelegi sistemul lagărelor germane, sau Buncărul ca să-l înţelegi pe Hitler.
Alex Leo Şerban scrie pe Liternet „n-am nici umbra unui dubiu: Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este filmul cel mai inteligent, mai inovator şi mai tulburător pe care l-a dat cinematograful românesc. E ca şi cum ai vedea 25 de ani de Istorie pe derulare rapidă (3 ore); dar acele 3 ore sînt suficiente ca să te gîndeşti. La Ea, la „ei” şi la tine – strivit între Ea şi „ei”.”
Dragă ALŞ, filmul este inteligent şi inovator (deşi acel „cel mai” mă cam irită); tulburător, mai puţin. Iar cei 25 de ani de Istorie nu încap în trei ore.
După cum s-a dovedit, nu încap nici măcar în alţi 20 de ani.