Motive de ieșit vara din casă când abia ai înviat din morți

Oamenilor,

Poate ați reținut din prima mea postare articulată din E.P.M (Era Petronia Marcs, explic când avem timp) că m-am trezit la viață puțin mai devreme decât anticipam. Și poate vă întrebați, totuși, ce anticipam, de ce și când. Foarte bine. Dar asta este o sumă de alte povești cărora nu le-a venit timpul încă. Ca dispariția corupției sau a sexismului, dacă vreți.

Următoarea întrebare coerentă ar fi ce anume m-a trezit.

Păi la asta pot să răspund. Unu, că nu dormeam. Doi, m-a trezit comentariul lui Mi Argo. Urăsc să-mi datorez trezirea de troll de basm cuiva despre care am amintirea că ne ciondăneam amical și făceam ping-pong cu răutăcisme pe-aici acum trei ani, dar asta e situația. Amazonul arde, poftim, dacă vreți ceva la fel de greșit în ansamblul Universului. (Mi Argo, trimit o sticlă de vin vechi de 3 ani pentru iertare, da’ înmulțește și tu cheful de trezire al oricărei babe cu dimineți în valoare de 3 ani și o să înțelegi.)

Dar nu-i exclusiv vina lui Mi Argo (bine, bine, două sticle!). O perturbare în Forță (faimoasa constantă a lui Nosferatu: forța atracției criptei crește proporțional cu coeficientul de greață sartriană) exista deja. Poate vă întrebați, ca și mine, care anume din evenimentele din ultimii trei ani a provocat-o. Candidate sunt multe, dar pentru că n-am timp să ghiciți (în absența mea, s-au mutat în bloc niște hipsteri fals-prietenoși și pseudo-realizați, ceea ce știu că sunteți de acord că impune măsuri pseudo-cinegetice imediate), vă spun.

După cum cred că vă amintiți din E.P.P.M (Era Pre-Petronia Marcs), unul dintre foarte puținele lucruri care mă scot pe mine vara din casă nu doar fără planuri de asasinare, dar chiar și cu plăcere și bucurie (înjurăturile sunt redirecționate către Soare, vreme și alte chestii pe care are tot atât rost să le înjuri ca și pe politicieni) este BIAS. Care înseamnă o zi din an în care pe aeroportul Băneasa fac tumbe în aer aero-chestii variate, de la planoare la Typhoons și Suhoaie. Și pălării de babe, și copii prea gălăgioși, și oameni fără nici un fel de simț al distribuției propriei persoane în spațiu. Io nu vă zic că e azi, că pe urmă poate chiar mă ascultați și aglomerați aiurea pista aia (visul meu de babă e un BIAS doar pentru mine).

Zic altceva: că potrivirea dintre BIAS și prezentatorii lui, pe de o parte, și BIAS și muzicanții care încheie manifestarea, pe de altă parte, este de mulți ani obiect de studiu al cursurilor de literatură și practică suprarealistă și absurdă din întreg Universul. Serios. Țineți minte când a trecut un asteroid cam aproape de Pământ, de-a sughițat Elon Musk în somn și s-a burzuluit la Univers? Ăia erau tripillienii, veneau și ei la curs. Lor nu le-a ieșit niciodată nivelul ăsta de paradox dadaist. Dadaismul însuși, de altfel o beție de-un weekend a perseglugilor în teambuilding, e nimic pe lângă.

Eh, chiar și reușitele anilor trecuți (Iris?!) sunt nimic pe lângă ce li se pregătește anul ăsta amatorilor de aeronave impertinente cu gravitația. După MIG-uri, F16-uri, Baltic Bees, Hawks of Romania și Yurgis fucking Kairys, urechile o să ne fie zdrențuite de… Io nu pot să vă spun. Vă las să vedeți singuri.

Este că nu-s singura care practică necromanția sadică?

PS: À propos, băi BIAS, faptul că programul nu e pe prima pagină a site-ului și trebuie să sapi după el prin cine știe prin ce străfunduri ale debaralei de mături a internetului nu e ok. Hai că se poate mai bine.
Nu, nu toată lumea are Facebook. În continuare.

Adrenalină cu motoare, aripi şi elice

Oamenilor,

Scăpată de grija „vezi spectacol Hausvater” din oficiu (pentru că nici nu-mi trecuse prin minte şi chiar dacă mi-ar fi trecut îmi place mult Svejk şi simţeam io că nu are cum să fie de bine aşa un transfer în echipa de dans a Căii Lactee) chiar înainte de a citi despre experienţa rudelor mele pe-acolo, ce să fac eu azi? Balustrada balconului nu puteam s-o lăcuiesc fiindcă la cât e de cald se usucă lacul în cutie cu pensula în el, prin urmare ce îmi rămânea de făcut într-o sâmbătă ca iadul? Să mă asigur că mor de cald şi insolaţie ducându-mă la un spectacol aviatic, evident.

După ce m-am căptuşit cu toate mijloacele parasolare în afară de un buncăr subteran, m-am îmbarcat spre aeroportul Otopeni unde deja aterizase un puhoi de oameni care voiau să vadă avioane şi alte zburătoare, ca şi mine. Tot ca şi mine, mulţi cu umbrele şi cremă cu factor de protecţie mare (în zadar am studiat ce-aveau alţii ca să subtilizez ceva şi mai puternic, mai sus decât 50-ul SPF-ului din rucsacul meu nu urca nimic). În treacăt fie zis, era cam apocaliptic: căldură infernală, soare ucigător (chestie care bucură piloţii oricum mai mult decât ploaia mea, aşa că de data asta i-am lăsat pe ei să câştige), lume cu duiumul şi cutremure când se tura vreun MIG 21 Lancer în plin looping sau zbor la mică altitudine. Simultan totuşi era şi paradisiac: avioane şi elicoptere de toate soiurile şi cele mai bolnave figuri (mă refer la cele de acrobaţie aeriană, nu de Dorobanţi). Din alea pe care nu ţi-e deloc comod să vezi un aparat de zbor făcându-le, de te uiţi imediat să vezi unde-s echipele de intervenţie. *

Să faci o maşinărie de puterea asta, într-un mediu nenatural fiinţei umane în care orice poate aduce moartea, împotriva poate celei mai mari forţe din Univers – gravitaţia – să se rotească în toate direcţiile (uneori literalmente şi în acelaşi timp în toate direcţiile, mă refer la chestia numită Lomcovak, care dă impresia că avionul e scăpat complet de sub controlul pilotului, de te întrebi dacă există adormitul la manşă, pentru ca apoi să se redreseze miraculos şi la limita infarctului spectatorilor), oamenilor, asta mi-a plăcut mereu la spectacolele de acrobaţii aviatice.

Nebunii ăştia minunaţi iau piuitul de la salut. Da da, ca şi animalele la circ, avioanele şi elicopterele salută audienţa. Din zbor. Nu flutură flapsurile sau coada, ci botul şi coada sunt ridicate alternativ sau se intră în spaţiul de demonstraţii înclinat pe o parte. Ştii că omul din carlingă nu are cum să audă aplauzele, dar nu te poţi abţine să nu-ţi nenoroceşti mâinile bătându-le una de alta. E, la urma-urmei, şi o formă de evacuare a tensiunii rezultată din combinaţia de extaz admirativ şi groază. Spirale, elipse, răsuciri, rotaţii, urcări-coborâri-opriri („cobre”…), în formaţie sau solo, în toate planurile, în direcţii şi moduri care logic ar trebui să fie imposibile pentru aparatele de zbor în care de obicei te urci făcând cruce cu limba şi cu care te bucuri să ajungi întreg pe pământ**. Sau nu imposibile, dar cel puţin destul de nebuneşti încât cine să vrea să le încerce?? Şi mai ales de ce? Oamenii ăia. Şi de ce nu? O chestie cu limite, ale lor şi ale unor maşinării fabuloase. Nu ignor paraşutiştii şi apreciez minunile făcute de ei, dar cumva mi se pare mai greu să mă conectez la demonstraţia lor deşi îmi place să-i urmăresc. E, la urma-urmei, cel mai apropiat lucru de zbor pe care oamenii îl pot face.

După demonstraţii, eşti lac de transpiraţie şi pentru prima dată vara asta nu-i numai din cauza căldurii. Ţi s-a oprit inima de câteva ori, bine c-a pornit din nou. Mai vrei, dar e gata şi de altfel creierul îţi fierbe în cutia craniană. Mulţumeşti lui Jurgis Kairys (nu Juris, şi nu rus ci lituanian, viţeilor de la „Adevărul”. Că greu mai e căutatul pe Google, frate) în gând, deşi ar putea fi la un moment dat acuzat de ucidere din culpă pentru că oamenii o să moară de atac de cord, apoplexie şi alte chestii la demonstraţiile lui. Şi aeroportului Otopeni, care a creat condiţii pentru povestea asta rearanjând traficul zilnic. Şi cui o mai fi responsabil de ea. Te scurgi înapoi spre oraş şi eşuezi într-o baltă cu apă din frigider, rememorând. Până data viitoare.

* de exemplu, aşa ştiţi voi că trebuie să arate un elicopter în zbor? Stâlpul ăla e pentru comparaţie. Da.

** Urme:

P.S: Am uitat să fac o observaţie generală: să foloseşti numele lui Icar în legătură cu orice fel de oameni care pilotează sau dirijează aparaturi de menţinere în aer doar de dragul de a-ţi metaforiza discursul (de ce? Ştirile trebuie să fie poetice? De când? Mai puţină poezie şi mai multă atenţie nu ar strica la ştiri, zic) mi se pare complet imbecil. Nimeni care se urcă la manşă sau cu paraşuta în spate într-un avion nu-şi doreşte să se zdrobească de stânci, idioţilor.