Campania din Grecia, sau cum am ajuns pe o insulă din statul New York. (părţile I şi II)

Babelor,

Partea a întâia:

În timp ce Petronia şi Alexandru, cică ditamai comandanţii cu funcţie de răspundere în armata surorilor Marx, îşi scriau mesaje de dragoste (presupun, pentru că eu una nu vorbesc franceza, dar ce altceva să-şi scrie doi oameni în limba aia?), a sunat telefonul. Am răspuns. Era Barack Obama.
– Sărumâna doamnă Marx, zice, Barack Obama la telefon.
– Bună ziua, zic eu circumspectă.
– Doamnă, uitaţi de ce vă sun, zice el; este vorba despre criza aia cu Grecia…
Îl întrerup:
– Eu duc război cu Grecia, cu criza e altcineva responsabil…
– Păi da, despre război ziceam de fapt, spune el. Care-i treaba, doamnă Marx: aş vrea, dacă se poate, să intermediez o pace.
– Mă rog, zic, dacă vreţi, putem încerca…
– Păi să-ncercăm, hai, vă rog eu frumos. Nu vreţi să veniţi până aici şi să stăm de vorbă? Adică veniţi dumneavoastră, vine şi domnul prim-ministru al Greciei, bem o cafea, vorbim, poate cădem la o înţelegere…
– Bine, zic. Unde să vin?
– La mine, la Washington, spune Obama.
Ceea ce nu îmi convenea câtuşi de puţin.
– Domnule Obama, zic tăioasă, am mai fost la Washington şi este un oraş cât se poate de anost. Nu vin acolo. Dacă vreţi să ne vedem, hai mai bine la New York, ştiu un restaurant acolo, chiar în Chinatown, am uitat cum se cheamă strada, dar îl găsim noi, nici o grijă. Şi mai e un japonez la 103 cu Broadway, da, mai bine acolo.
– Sigur, zice Obama. Mâine dimineaţă pe la un doişpe?
– S-a făcut, spun.
După care ne urcăm fiecare în avionul lui şi fix la 12 ne întâlnim la japonez. Eu iau un platou cu sushi şi sashimi, Obama ia şi el unul, bem câte un Tsingtao, grecul nu apare.
– Păi ce facem domne, zic eu.
Dă Obama nişte telefoane, în cele din urmă îmi spune:
– Ştiţi, cred că ar fi o mică problemă: un dragon de-al dumneavoastră a distrus aeroportul din Atena, şi domnul prim-ministru nu poate să decoleze…
– Păi să plece de la Tirana, de la Sofia, ce-i treaba mea? Deci nu vine, da?
– Nu, cred că nu, zice Obama jenat că mă pusese să bat atâta drum degeaba.
– Bine, zic. Atunci ce s-o mai frecăm, ne vedem altă dată, eu mă duc pe-afară să profit de vremea asta mişto.
Ne despărţim, fiecare o ia pe drumul lui. Al meu mă duce la Penn Station, unde mă urc într-un tren care urmează să mă ducă la alt tren care urmează să mă ducă la un autobuz care urmează să mă ducă la un feribot care urmează să mă ducă pe Fire Island. Mai exact, în Fire Island Pines. Fire Island fiind o insulă în apropierea New Yorkului, mai la est de oraş.
În tren, stau şi mă uit pe geam când din faţa mea se aude o voce de bărbat:
– I mean, she’s the sexiest girl in the neighborhood and she’s afraid of sex?!?
Hm, îmi zic, treaba lui. Dau să moţăi cinci minute sau poate zece, mă trezeşte aceeaşi voce, zicând:
– I mean, she’s the sexiest girl in the neighborhood and she’s afraid of sex?!?
O fi vreun obsedat, îmi spun, sau careva cu un tic verbal. Închid iarăşi ochi, dar îi deschid din nou când bărbatul repetă propoziţia. După care o mai repetă odată.
Dau să mă ridic şi să-l pocnesc în moalele capului cu bastonul, când observ că nu e singur; lângă el este alt bărbat, şi fiecare citeşte un rol de pe un iPod. De-aia se tot repetă cuvintele lor, înţeleg eu acum.
Cum respect munca actorilor şi cum bărbaţii arătau amândoi aproape foarte bine, nu mai pocnesc pe nimeni ci îmi bag nişte căşti în urechi şi mă las legănată de vagon până ajungem. Ies din tren, urc în autobuz, cobor, mă urc pe feribot, plutim ceva, ajungem până la urmă pe Fire Island.

Partea a doua:

Buuun. Deci cobor de pe feribot. Şi ce văd? Zeci de bărbaţi la bustul gol, după ce mai văzusem cam tot atâţia pe barcă. Toţi plini de muşchi şi alte alea, toţi cam galeşi, dar cumva…
În fine. Nu înţeleg ce-i cu ei, mă gândesc că or fi nişte englezi beţi, ca în Spania, şi mă duc către plajă. Pe drum, lucrurile mi se par ciudate, dar totuşi. Mulţi bărbaţi, enorm de mulţi, mult prea mulţi. Ajung pe plajă, şi în sfârşit realizez ce-i cu ei. Realizez asta pentru că îi văd pe doi sărutându-se de mama focului pe un cearşaf, şi slipul unuia dintre ei părând gata să crape în faţă. Mai merg ce mai merg, văd că mai toţi se ţin de mână, se mângâie, se masează, ba unul chiar îmi zâmbeşte ruşinat, pentru că are mâna în slipul altuia, frecându-i, bănuiesc, pula.
Ok. Deci o mică comunitate gay, punctată ici şi colo de o babă nebună ca mine sau de un cuplu picat acolo din altă lumea, sau de o familie cu trei copii şi o bunică, şi tot aşa.
Dar cam 95-98% din oamenii pe care i-am văzut erau bărbaţi, şi probabil că toţi erau homosexuali.
În fine, mi-am întins pătura undeva, mi-am pus ochelarii de soare, de baie nu putea fi vorba, că apa părea să vină direct de la polul nord, am răsfoit o carte cu poeziile lui Dimov, am încercat să scriu şi eu una, dar m-am oprit după al treilea vers, m-am mai holbat puţin la băieţii care mişunau pe plajă ţinându-se de mână, m-am bronzat niţel, m-am jucat cu un câine care venise să mă salute, şi uite-aşa s-a făcut ora şase şi m-am cărat.
Adică m-am întors înapoi în port, să văd ce face feribotul care trebuie să mă ducă înapoi. Cum îmi era foame, intru undeva, trec printre sute de bărbaţi apetisanţi dar neinteresaţi, mă abţin să-l pleznesc pe unul frumuşeeeeel de tot pe cur, mă abţin şi la următorul, comand un Burger, plătesc 12 dolari, mă simt furată, dar asta e, mănânc, mă plimb zece minute aşa, de siestă, observ că pe insula asta lumea bea alcool în văzul tuturor, nu ca la NY (pe plajă erau un tip şi o tipă care împărţeau o sticlă de Absolut, mi s-a părut foarte romantic), şi mă întorc în oraş.

Şi acum sunt din nou în Grecia, m-a adus un prieten cu un F-16, şi mă pregătesc să atac ceva. Nu ştiu încă ce, că n-au rămas prea multe chestii întregi.

Vă pup,

Rhetta

Revenind la Obama.

Babelor,

Cred că în trecut mi-am exprimat destul de clar scepticismul pe care îl trezeşte în mine Barack Obama. De asemenea, cred că este clar că Obama şi cu mine ne aflăm, dacă nu la capete opuse, atunci cel puţin la o distanţă apreciabilă unul de altul în spectrul politic. Deşi sunt convinsă că preşedintele Americii este un om cinstit şi bine-intenţionat, îl consider totuşi – judecând acţiunile sale de până acum – cam uşurel, cam superficial, un recipient în care sunt acumulate diverse proiecţii despre ce ar trebui să fie înăuntru, dar care de fapt este gol. Sau poate, ca să fiu mai puţin răutăcioasă, nu gol, ci opac.

Acestea fiind zise, nu pot însă să nu recunosc că discursul pe care l-a ţinut ieri cu ocazia decernării premiului Nobel pentru Pace (pe care nu îl merită, dar asta este altă poveste, pe care am mai spus-o odată) este probabil cel mai inteligent discurs politic al ultimilor douăzeci de ani. Îl puteţi citi în întregime aici. Ar trebui s-o faceţi. Dar cum vă ştiu leneşe, pun aici citatele care mi s-au părut cele mai importante. Nu mă aşteptam să fiu vreodată atât de pe deplin de acord cu Obama. M-am înşelat. Vedeţi şi voi:

„We must begin by acknowledging the hard truth: We will not eradicate violent conflict in our lifetimes. There will be times when nations – acting individually or in concert – will find the use of force not only necessary but morally justified.

But as a head of state sworn to protect and defend my nation, I cannot be guided by their examples alone. I face the world as it is, and cannot stand idle in the face of threats to the American people. For make no mistake: Evil does exist in the world. A non-violent movement could not have halted Hitler’s armies. Negotiations cannot convince al Qaeda’s leaders to lay down their arms. To say that force may sometimes be necessary is not a call to cynicism – it is a recognition of history; the imperfections of man and the limits of reason.

[…] In many countries there is a deep ambivalence about military action today, no matter what the cause. And at times, this is joined by a reflexive suspicion of America, the world’s sole military superpower.

[…] But the world must remember that it was not simply international institutions – not just treaties and declarations – that brought stability to a post-World War II world. Whatever mistakes we have made, the plain fact is this: The United States of America has helped underwrite global security for more than six decades with the blood of our citizens and the strength of our arms. The service and sacrifice of our men and women in uniform has promoted peace and prosperity from Germany to Korea, and enabled democracy to take hold in places like the Balkans. We have borne this burden not because we seek to impose our will. We have done so out of enlightened self-interest – because we seek a better future for our children and grandchildren, and we believe that their lives will be better if others’ children and grandchildren can live in freedom and prosperity.

So yes, the instruments of war do have a role to play in preserving the peace. And yet this truth must coexist with another – that no matter how justified, war promises human tragedy. The soldier’s courage and sacrifice is full of glory, expressing devotion to country, to cause, to comrades in arms. But war itself is never glorious, and we must never trumpet it as such.

[…] More and more, we all confront difficult questions about how to prevent the slaughter of civilians by their own government, or to stop a civil war whose violence and suffering can engulf an entire region.

I believe that force can be justified on humanitarian grounds, as it was in the Balkans, or in other places that have been scarred by war. Inaction tears at our conscience and can lead to more costly intervention later. That’s why all responsible nations must embrace the role that militaries with a clear mandate can play to keep the peace.

[…] In many countries, there is a disconnect between the efforts of those who serve and the ambivalence of the broader public. I understand why war is not popular, but I also know this: The belief that peace is desirable is rarely enough to achieve it. Peace requires responsibility. Peace entails sacrifice. That’s why NATO continues to be indispensable. That’s why we must strengthen U.N. and regional peacekeeping, and not leave the task to a few countries. That’s why we honor those who return home from peacekeeping and training abroad to Oslo and Rome; to Ottawa and Sydney; to Dhaka and Kigali – we honor them not as makers of war, but of wagers – but as wagers of peace.

This brings me to a second point – the nature of the peace that we seek. For peace is not merely the absence of visible conflict. Only a just peace based on the inherent rights and dignity of every individual can truly be lasting.

[…] If human rights are not protected, peace is a hollow promise.

And yet too often, these words are ignored. For some countries, the failure to uphold human rights is excused by the false suggestion that these are somehow Western principles, foreign to local cultures or stages of a nation’s development. And within America, there has long been a tension between those who describe themselves as realists or idealists – a tension that suggests a stark choice between the narrow pursuit of interests or an endless campaign to impose our values around the world.

I reject these choices. I believe that peace is unstable where citizens are denied the right to speak freely or worship as they please; choose their own leaders or assemble without fear. „

Impactul lui Barack Obama asupra muzicii

Babelor,

Promisesem anterior că mă duc la culcare, dar uitaţi că nu mă ţin de cuvânt, pentru că am o mare teamă. Este vorba, după cum reiese din titlul postului, despre influenţa probabil nefastă a lui Barack Obama asupra muzicii, să zicem, pop – dacă prin pop înţelegem popular/ă.

Ascultând ultimul album System of a Dawn, m-am speriat îngrozitor. Dar îngrozitor. Pentru că mai toate versurile formaţiei respective aveau o legătură mai mult sau mai puţin directă cu preşedinţia lui George W. Bush. Şi SoaD nu sunt singurii: Nine Inch Nails, Radiohead, Pearl Jam, Eminem – mai toţi au avut o problemă cu Bush. Şi stau şi mă întreb despre ce o să cânte ei acum. Despre răul făcut de America? Greu de crezut; doar ei, ăştia numiţi mai sus, l-au susţinut pe Obama, şi acum Obama reprezintă America, deci nu mai poţi să lălăi că America este de căcat, că dai în Obama. Nasol, da.
Iarăşi, tot hip-hop-ul vorbeşte de obicei despre Bad White Man sau despre nedreptăţile suferite de afro-americani. Dar acum unul dintre este preşedinte, deci cam toate lyricsurile lor nu mai au nici un sens. Iarăşi, în Heavy Metal şi Hardcore s-a cântat mult despre Bush. Ce se fac ăştia acum? Ce sursă de supărare mai au bieţii oameni?

Treaba este groasă, oameni buni. Groasă rău. Băieţii despre care am vorbit trebuie sau să îşi schimbe meseria, sau să cadă pe gânduri (ceea ce nu prea le stă în fire, ca să fim cinstiţi), sau să se apuce de muzică pur instrumentală.

Urâtă dilemă. Foarte urâtă. N-aş vrea să fiu în locul lor.
A, dar nici nu sunt.