Ei aş, hecări. Mai rău

Babelor,

Să vedeţi.

Ieri, crecă după-amiază. Nu ştiu ce făceam ieri. Probabil că destupam un vin, nu ştiu, ce ştiu e că la un moment dat a sunat telefoooonul. Aşaaa.

– Allôôô, zic. Musiualexandru à l’appareil, cu cine am onoarea, vă rog ?

– Ai mă bonjuristule, io sunt, Veta, lasă prostiile şi vino repede.

Mă copii, nuşdece, da’ avea Veta o voce, cum să vă zic, cavernoasă, aşa, ceva ca un motor V8 vechi sau… sau ca… ăsta, cum să vă zic, mă rog, era străfundă, mă, vecină cu infrasunetele. Şi parcă muşca dintr-o batistă sau dintr-un batic. Veta, care n-are niciodată batiste când trebuie, darămite batic.

– Vino mă-ncoace, zice, că s-a strâns toată redacţia Caţavencu în păr aici la noi. Avem de discutat chestii, idi siuda, panimaişi ? Paşli.

Era totuşi ceva peştos. Bizar de straniu, cum ar zice Petronia. Nu de alta, da de obicei timbrul vocal al Vetei e un si7, cel mult un do major după o cutie de Arturo Fuente ş-o sticlă de Armagnac. Să fi luat vreun guturai ? O laringită ?

– Aveznevoe dă aerosoli, îi zic, luând vocea lui Bibanu. Iar i-ai furat, mă nebuno, Petroniei frigiderul ăla cu-ngheţată ? Mă Veto, zău, uite ce e, nu posă vin acuma c-am băut puţin vin şi nu mă urc aşa la volan.

– Nu mă enerva, zice, că iar fac urticarie. Ia şi tu samalio… avionu, ca tot omu.

Mă rog, mă pregătesc, mă dichisesc, mă duc în garaj să iau o cutie cu lanţuri de bicicletă şi una cu pinioane (pentru Veta, că face colecţie), îndes şi două lăzi de Bordeaux roşu în bagaje, fluier un getax, ajung la avion, iau avionul, aterizez, mai fluier un getax până la blocul nebunelor ălora, ajung.

Intru-n bloc, fac o eschivă elegantă zero-zero-şapte ca să nu-mi aterizeze-n cap madam Sofronie de la opt care nu ştiu de ce executa un salt fără paraşută-n casa scărilor cu un Piliuţă-nfipt în ceafă (probabil că Petronia era acasă), urc, da. Petronia era acasă. O ajut să toarne nişte ciment cu priză rapidă în cadă peste dobitoaca de madam Murgu de la scara B, polemizăm puţin (ca de obicei, pe tema expresionismului abstract) şi-o-ntreb dacă ştie ceva de fandacsia de la surori şi dacă Veta e răcită.

– Mă, zice, nu ştiu, că n-am mai văzut-o de două zile şi pe mine oricum n-are cum să mă sune fincă iar am trântit cu mobilul de duşumea. Şi Rhetta cică e la băi, la MonteCarlo. Da care-i chestia ?

– Nu ştiu, Veta cică a strâns la ele-n sufragerie comitetul de redacţie de la Caţavencu şi cică nuşce vrea să vorbim, nu-nţeleg.

– Alexandre, zice Petronia, nebuna aia de Veta e-n stare de orice, da zău că p-asta n-a mai făcut-o pân-acuma. Nu ştiu, da’ mie nu prea-mi place. Uite, las uşa întredeschisă, dacă e ceva, fluieri şi sar. Oukei ?

Oukei.

Sun la babe. Îmi deschide nu Veta, ci un domn cu basc vişiniu tras pe o ureche şi îmbrăcat din cap până-n picioare într-un frumos costum cu motive silvice, ceva cam ca tufişurile de pe Valea Prahovei între Comarnic şi Valea Largă, văzute din tren. Ochi albaştri, dar cam murdar de cremă de ghete pe pomeţi, bocanci negri cu şireturi, un Kalaşnikov în bandulieră. Nu părea de jucărie. Kalaşnikovul, adică.

– Aaa, bonjur-bonjur, zic. Vuzet lechip deo la redacsion deo Catzavencooo, aaaa, anşanteee, ce plăceeere, zic.

– Zdrastvuitie, da. Ia Kaţavenko. Vassili Spasmovici Kaţavenko. Saditiesi.

Adică să stau jos. Unde să stau, că Veta era tolănită pe canapea şi nebuna chiar muşca dintr-o batistă pe care şi-o înnodase la ceafă, plus că îşi înfăşurase un cablu de telefon în jurul gleznelor şi-şi mai pusese şi cătuşe la mâini (cătuşe rămase, probabil, de când stătea la ea-n cameră tinerelul ăla blonziu, ăla cu ghiveciul). Şi pe fotolii erau alţi patru domni, îmbrăcaţi la fel cu ăla care-mi deschisese, cu Vasile ăla. Care una-două, vine către mine.

– Păftim, zice. Ietă naşa novaia gazieta, voilà. Paşli, bâstră, bâstră. Uite, puiule. Vino mă-ncoa, n-auzi ? Pasmatri, pasmatri. Haraşo, nu ? Ia haciu vâ pişeti na naşaia gazieta. Gazieta unde acuma o să scrie şi Veta.

Mă uit la revistă. Titlu mare, roşu pe negru: Urban Kombat. Hârtie glasată, patruşopt de pagini, ceva cu vânători amatori sau aşa ceva, plină cu poze – reuşite, dealtfel – cu tineri care se antrenau la tir printre blocuri, prin apartamente, ganguri şi prin subsoluri. Reclame la grenade, dinamită, cagule melanj bumbac-lycra, bocanci de mers pe munte, lunete, lopăţele, chestii din astea.

– Domnule… Kaa..

– Kaţavenko. Vassili Spasmovici Kaţavenko.

– Domnule Kaţavenko, da să ştiţi că eu nu… adică n-am… îîî… ăsta… V-aş ajuta, cu mare plăcere, despre ce vreţi să scriem ? Mici întâmplări haioase, glumiţe, ghicitori, polemici, un serial despre vinuri ?

– Niet. Spasiba. Vodka. Vodka iesti ? Vâ pişeti despre vodka na gazieta, vu comprene ?

– Veto, zic, dăz mă nebuno batista aia jos, ce, ai făcut gingivită de la placă ? Dă-o jos şi zi ce vrea domnul ăsta, ce stai aşa, lasă…

Veta se tot bâţâia, fonfăia ceva, nu ştiu ce, şi tot îşi ridica ochii-n tavan. N-am înţeles de ce, dar Vasile ăla şi ceilalţi patru domni au început să mârâie – ce lipsă de maniere, dom’le – şi să tragă glonţ pe ţeavă. Aşa c-am fluierat, ce era să fac ?

După care nu mai îmi amintesc mare lucru. Când m-am trezit, Petronia şi cu Veta tocmai terminau să le facă ălora portetele à la Francis Bacon, gen zacuscă si fractali.

Cum Petroniei îi mai rămăseseră vreo câţiva saci din ăia de ciment rapid, am rezolvat. Aud că se mai face un pasaj Basarab, poate-l consolidăm cu cinci piloni.

A, revista ? Nu ştiu.

Haidi, gata.

Acuma fiţi cuminţi.

Vă pup.

Reclame