Scriitorul şi muza. Piesă într-o jumătate de act

 de Ioan Crăciunescu-Făgăraş

în memoria maestrului Ion Băieşu

Decor: biroul scriitorului. Destul de cochet, dealtfel. În stânga încăperii, două fotolii vechi din piele groasă, crăpată de vreme. Între ele, o măsuţă joasă de lemn cu intarsii, rotundă, cu picioare de grifon. Lipită de peretele din dreapta, o canapea acoperită de un pled cu motive peruviene pe care doarme profund şi fără griji o pisică încolăcită. În mijloc, un birou de lemn în stil art deco tardiv, mai mult ca sigur moştenire de familie. Pe birou, luminat timid de o veioză destul de chioară, un top de hârtie velină, multe creioane, pixuri şi stilouri, o călimară de argint. Un manuscris la care lucreză scriitorul. Un termos cu cafea, o cană neagră, o scrumieră de marmură plină până la refuz cu chiştoace de ţigări cu filtru. Alături, un pachet de americane şi o brichetă. Pe birou şi în jurul biroului multe, foarte multe cocoloaşe de hârtie. În spatele biroului, rafturi cu zeci de cărţi aşezate într-o dezordine voită şi studiată. Scriitorul, căruia îi dăm aproximativ treizeci şi cinci de ani, stă pe un scaun, aplecat peste birou, ţinându-şi capul în palme şi sprijinindu-şi coatele pe manuscris. Liniştea e brusc întreruptă de scârţâitul discret al parchetului: din stânga îşi face apariţia un personaj feminin. E muza scriitorului. Înaltă, zveltă, hieratică, desculţă, îmbrăcată într-o rochie oranj lungă până la glezne, păşeşte incert, îndreptându-se către scriitor.

SCRIITORUL (ridicându-şi capul şi îndreptându-şi privirea către muză): Ah, în sfârşit… Cerule, cât te-am aşteptat. Unde-ai întârziat atât ? Şi de ce ?

MUZA (puţin jenată): Să ştii că mi-a fost destul de greu să…

SCRIITORUL (înterupând-o nepoliticos şi invitând-o febril să se aşeze pe unul din fotolii): Te rog, ia loc. (se aşează şi el, pe celălalt fotoliu). Uite de ce te-am chemat. Trebuie să-ţi mărturisesc sincer, fără menajamente: am impresia că mă neglijezi. Mai mult, că mă ignori. Te invoc, îţi fac ofrande, nimic din ce apuc să public nu uit să-ţi dedic, şi tu ? Ştii tu ce-nseamnă angoasa paginii albe ? A zilei de mâine ? Mă laşi să mă chinui singur nopţi întregi cu un amărât de paragraf şi când, în fine, mă inspiri, mă-mpingi să scriu nişte chestii de care a doua zi până şi mie mi-e ruşine. Culmea, singurele care ajung să apară. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, le vând pe nimica toată, trăiesc ca un paria, uite-te şi tu, priveşte atent. Explică-mi, te rog, ce se ascunde în atitudinea ta vizavi de mine ? Imprudenţă, amatorism, rea-voinţă ? Ce ?

MUZA: Linişteşte-te te rog şi nu trage concluzii pripite. Nu se ascunde nimic altceva în afară de o lipsă acută de timp. Sunteţi prea mulţi, v-aţi găsit cu toţii străbătuţi de fiorul creaţiei, de unde atâtea muze ? Te-ntreb, de unde ? Facem ore suplimentare, ajungem într-un hal de uzură încât nu ne mai recunoaştem dimineaţa în oglindă, ne-nlocuim una pe alta, nu sunt rare cazurile în care trebuie să ne ocupăm simultan de doi, trei, ba chiar de patru ca tine. Şi-n plus de asta, nu ştiu ce-aveţi, mai toţi scrieţi noaptea.

SCRIITORUL: Am să te rog să nu mă incluzi, simplist şi reductor, în marea masă monocromă şi ternă a…

MUZA (întrerupându-l şi tresărind în fotoliu, vizibil pişcată): Uite, vezi ? Eşti vanitos. Toţi sunteţi orgolioşi, mult prea orgolioşi. Fiecare dintre voi crede că e un clasic în viaţă, un fenomen al tocului şi hârtiei, toţi vreţi tiraje fabuloase, premii, şedinţe de dedicaţii cu cozi interminabile, traduceri în toate limbile, adaptări pe marile ecrane, vă visaţi în manualele şcolare… Tu nu ştii că gloria unui mare scriitor e postumă ? (Uitându-se în jur): N-ai nişte fistic ?

SCRIITORUL (lăsându-se siderat pe spătarul fotoliului): Fistic ? Fis-tic ? Ignobilo, îmi arunci nonşalantă că fără ştirea mea te-mpart cu alţii, pulverizezi fără cea mai mică remuşcare mitul instituţiei sacrosancte a binomului nostru, indisolubil şi complice, mă faci să sufăr mai adânc decât în ziua în care am descoperit că nu există Moş Crăciun, şi tu ? Îmi prăbuşeşti cariera, viaţa, şi gândul îţi zboară la banale mizilicuri aperitive ? Cum poţi să fii atât de prozaică ? Atât de… atât de gastrică ?

MUZA (aruncându-şi privirea decepţionată în gol): Pfft. Vai, câtă ingratitudine ! Cât egocentrism ! Eu calc cu bună-ştiiinţă peste principiul inviolabil conform căruia o muză nu se arată niciodată scriitorului pentru că trebuie să ramână spirituală şi imaginară, vin totuşi – ai remarcat, nu ? – cu sufletul la gură ca să te susţin în acest moment de profundă detresă şi tu ? Ai poate impresia că Ganesh însuşi ia poziţie de drepţi când pocneşti tu din degete ? Că însăşi muza ta e cel mult o karmă obedientă, un obiect maleabil şi dispensabil şi în faţa căreia curtoazia e o cheltuială inutilă ? Mvai, aşa ceva…

(Scriitorul se ridică şi cu paşi increduli părăseşte încăperea îndreptându-se spre o cameră adiacentă, bombănind ceva neinteligibil. În acest scurt răgaz muza se ridică şi aruncă o privire peste opera în curs a scriitorului, frunzărind rapid câteva pagini, clătinând din cap şi sâsâind a decepţie, după care se reaşează în fotoliu înainte ca scriitorul să reapară ţinând în fiecare mână câte un bol: unul plin cu fistic, celălalt gol, pentru coji. Le depune excedat şi neglijent pe măsuţă şi-şi reia locul în fotoliu).

SCRIITORUL (îndemând muza cu palma): Poftim. Serveşte.

MUZA: Corect ar fi serveşte-te. Iar elegant ar fi te rog, serveşte-te. Eşti conştient măcar de timpul enorm pe care-l pierd deja paliind gravele tale lacune ? Să ştii că nu mai pot. Nu mai pot, zău, mă sufocă spleen-ul, sunt la limita căderii nervoase, a breakdown-ului, înţelegi ? Rolul meu e să te şlefuiesc, să te cizelez, să te (schiţând gestul) ca-na-li-zez, să te port imponderabil către zenit pe aripile inspiraţiei, în schimb văd că trebuie să-ţi servesc de ghid gramatical şi de bună-purtare şi pe deasupra şi de ţap ispăşitor. Oricât aş fi de răbdătoare, nu se poate, nu, e peste puterile mele, nu, nu… chiar…

(Moment în care peste protagonişti se lasă o tăcere apăsătoare, tristă penru muză şi oarecum culpabilă pentru scriitor, linişte întreruptă doar de degetele celor doi scurmând prin bolul cu fistic, de ronţăit şi de zgomotul cojilor aruncate în celălalt bol. După câteva minute bune, tăcerea e întreruptă brusc de scriitor) :

SCRIITORUL: Hotărât lucru, zeii ! Oh, zeii ! Zeii sunt impotriva mea. Soarta e crudă, ziua nefastă şi momentul funebru. Aş spune chiar macabru. Poftim, pănă şi fisticul mi-e protivnic, jumătate din nucile astea nu sunt crăpate.

MUZA (intrigată, cu un gest repulsiv): Şi ce faci ? Le pui la loc ?

SCRIITORUL (surprins, aproape fără glas): Păi ce să… ?

MUZA (de-a dreptul dezgustată): Vezi ? Ce-ţi spuneam ? Unde-ţi sunt manierele ? Dac-ai fi elevat, dac-ai fi cavaler, le-ai arunca împreună cu cojile. Dar nuuuu. Şi ştii ce ? Am să fiu francă. Nici măcar zgârcit nu ştii să fii, pentru c-ai căuta un cleşte. Eşti superficial. Superficial şi pe deasupra suficient. Suficienţa, vezi ? Asta compromite iremediabil prea puţinul talent pe care-l ai. (Resemnată): E clar, nu suntem făcuţi unul pentru altul…

SCRIITORUL (roşu de iritare): Eşti cinică, eşti sarcastică, eşti inumană, eşti o bestie lipsită de sentimente, eşti o pastişă, eşti ilicită, eşti.. eşti… eşti clandestină ! Ah ! (Ducându-şi dosul palmei către fruntea aplecată şi suspinând, precum în filmele mute ale debutului de secol trecut) : Şi când te gândeşti că n-am nici cui să te reclam !

MUZA: Ia, gata, lasă, revino-ţi. Spune-mi, te rog, înlătură-mi acest dubiu care mă roade. Ivoriu-Hanibal P. Crenguţă e pseudonimul tău literar, sau… ?

SCRIITORUL (mină demnă, mimând ştergerea unei lacrimi imaginare): Nu, dragă, e chiar numele meu întreg. Identitatea mea civilă adevărată, literă cu literă, dezvăluită publicului larg. Eu nu vreau să eschivez popularitatea şi gloria pe care le estimez meritate, nici să mă ascund de critici într-un chip atât de laş, precum Molière, Truman Capote sau Orwell. Dar de ce…

MUZA (confuză, către sine şi cu o voce aproape şoptită): Ah, vai de mine şi de mine, înseamnă că am greşit adresa, vai, ce melanj nefericit, ce imbroglio jenant, ce lapsus grotesc, ce gafă impardonabilă ! Sunt surmenată, epuizată, e clar… Îmi trebuie câteva zile de vacanţă, altfel nu e chip… (Către scriitor, dregându-şi vocea şi ridicându-se brusc): Nimic, lasă, mai vorbim, trebuie să fug, am o treabă urgentă, nu te superi, da ?

SCRIITORUL (disperat): Cum ? Şi-mi dai mie lecţii de bună-purtare ? Pleci ? Dezertezi ? Tocmai acum, după ce m-ai devalorizat până la dezumanizare, când eu te-am chemat, te-am invocat fierbinte ca să mă ajuţi ? Mă abandonezi cu dispreţ soartei nemiloase ? Pe mine ? Am să mă sinucid, să ştii ! Ai sa mă ai pe conştiinţă, aşa să ştii !

(Muza iese grăbită pe uşă, scriitorul se repede la birou, cotrobăind prin sertarele pe care le aruncă rând pe rând de-a valma pe parchet pănă găseşte un revolver pe care-l duce la tâmplă. Ia o poziţie magistrală, bâiguie un adio puţin teatral şi apasă pe trăgaci. Arma refuză să se descarce. Repetă gestul de câteva ori, precedat de fiecare dată de acelaşi adio până ce, învins, se prăbuşeşte în genunchi, izbucnind în hohote de plâns isteric. Muza reapare pe jumătate în pragul uşii).

MUZA (distrată): Superficial, ţi-am spus că eşti superficial. Pfft, ai ratat până şi o ieşire cât de cât demnă. Talentul, mon cher, talentul… Ascultă-mă pe mine, ar fi timpul să te apuci de o meserie onestă, nu crezi ? Hai, am fugit, pa ! Pa !

SCRIITORUL (afon): …

(Lumina se stinge treptat în timp ce cortina se lasă încet-încet peste scriitor, care izbucneşte din nou în hohote de plâns).