Web bot, I Ching si alte sisteme de divinatie

Asta vara eram cu sor-mea pe veranda la 2 Mai, satul care exista numai in sufletul nostru. Avea loc o discutie incinsa despre ghicit. Ca adica cum e cand mergi la ghicitoare, daca ghicitoare e sarlatana sau nu, si asa mai departe. Eu sustineam ca ghicitoarea ghiceste unele chestii pe bune. Sor-mea ca nu, ca le ghiceste pe ghicite. Ne-am aprins, normal, ca doar ne stiti. Cu exemple, cu contra-exemple.

Spre finalul discutiei, dupa ce ne smulsesem una alteia parul din cap, sor-mea a zis – bine. Ca sa-ti dovedesc ca eu am dreptate, iti fac urmatoarea prezicere: maine te va suna un barbat cu ochelari.

Si, babelor, a doua zi, sa-mi cada chilotii daca va mint, in vreme ce imi expuneam curul pe plaja, m-a sunat chiar un barbat cu ochelari. In fine. M-a avut la faza asta. Dar eu am batut-o, ca de fiecare data cand nu stiu sa pierd.

Problema e ca acum ceva vreme am aflat de soft-ul asta, numit web bot. Despre el se spune ca:

„The Web Bot works by using a form of the Wisdom of Crowds, with spiders that search the internet for about 300,000 keywords with emotional context and record the preceding and following words to create a „snapshot.” Through this, the technology is claimed to be able to examine the collective unconscious of the world as a whole.”

Cum nu pare sa existe o versiune la care sa am acces, nu pot decat sa va-ntreb pe voi daca l-ati folosit si daca e bun de ceva. Deocamdata eu ma multumesc cu stravechiul I Ching. Hai, nu-mi spuneti ca nu stiti ce e si cum merge. Da’ daca chiar nu stiti, iac-asa. Sau cel putin asta e versiunea care a ajuns la noi dupa multiple traduceri dintr-o limba desenata:

Se iau trei monede. Se stabileste ce e ce – capul (yin) si pajura (yang). Sau invers. Se arunca de sase ori si in functie de predominanta yin-urilor sau yang-urilor se deseneaza o linie franta sau continua. Rezultatul e una din celebrele 64 de hexagrame care va descriu – uneori destul de vag – desfasurarea urmatoarei perioade. Eu am incercat extragerea acu’ fro 2 saptamani si 3 sa recunosc ca lozu’ a fost destul de corect.

Astazi, insa, mergand prin mall, am observat o noua chestiune care mi-a umplut inima de bucurie. Un ditai palm readeru’ branduit cu o ditai bocca della verita in care bagai mana si-ti tragea un ditai scanu’. Da’ cum scanu’ meu n-a corespuns cu ce aflasem de la I Ching, va dati seama ca am rapus instalatia pe loc. Acum nu mai am voie sa revin in acel mall. Iar pe procesu’ verbal facut de politisti scria ca am distrus „Oracolu’ din Delphi”.

Cum nu stiu ce sa mai fac, inchei cu un pasaj din insusi bunica punk-ului, si anume Bob Dylan. In „Chronicles: Volume One”, adica memoriile lui, gagiul zice undeva cam asa: „Anumite persoane pot vedea in inima lucrurilor, pot sesiza adevarul lor – nu metaforic vorbind – ci pot vedea in realitate, ca atunci cand patrunzi cu privirea intr-un metal si-l faci sa se topeasca.”

Ce zici soro ce zice mosu’?

Colecţia de filme babane: Pat Garrett and Billy the Kid

Babelor,

Ştiu că vă plac westernurile. Se citeşte pe mutrele voastre. Şi mie îmi plac: cai, pistoale, dueluri, tâgâdâm-tâgâdâm, poc-poc…

De-aia vă recomand astăzi un film deosebit de baban. Pat Garrett and Billy the Kid.

Povestea (oareşcum adevărată) este următoarea:

America. Secolul 19 se apropie de sfârşit. Lucrurile încep să se schimbe. Vestul sălbatic este pe cale să fie domesticit. Pat Garrett, un fost bandit, este numit şerif şi i se porunceşte să-l aducă în faţa justiţiei pe Billy the Kid, căruia Garrett i-a fost mentor, tată, prieten. Garrett îi cere lui Kid să se lase de prostii şi să plece în Mexic. Îi explică că locul său nu mai este în America. „The time have changed, Kid”, îi spune. „Maybe, but I didn’t”, răspunde Kid.
Ei, şi de aici începe vânătoarea. Garrett şi oamenii lui contra lui Kid şi oamenii lui.
Nu vă spun ce se întâmplă în film, pentru că vreau să-l vedeţi. De fapt nici nu se întâmplă mare lucru. Ne este clar de la început încotro se îndreaptă. Dar pot să vă zic de ce trebuie văzut.
În primul rând, din cauza regiei lui Peckinpah. Care a fost un regizor mare, foarte mare, şi care a influenţat enorm tot ce a venit după el (observaţi, de exemplu, cum foloseşte ralanti-ul, care este într-un fel emblema lui).
Apoi, muzica lui Bob Dylan. Unora s-ar putea să nu le placă. Pe mine mă dă pe spate de fiecare dată când o aud.
Şi în al treilea dar nu ultimul rând, atmosfera din anumite scene. Poate că nu scenele importante: dialogul lui Garrett cu un tâmplar care construieşte sicrie. Un fel de duel între Garrett şi un barcagiu (mai curând plutagiu, de fapt). Scena în care Kid se întâlneşte absolut întâmplător cu unul din ajutoarele lui Garrett, un moşulică.

Babelor, vă zic: filmul merită. Este vorba despre prietenie, bărbaţi, valori morale, respect, trădare, libertate, progres, autoritate, moarte, America… Aproape despre tot, în afară de dragoste. Este vorba despre cum curge timpul şi ce pierdem din cauza asta. Un film melancolic şi trist, care pune multe întrebări şi ne lasă pe noi să găsim răspunsurile.

Şi dacă tot îl vedeţi, căutaţi versiunea lui Peckinpah, adică aveţi grijă să scrie director’s cut pe el.

Rhetta