Pe care… l-am băut (N° 18), cu berbecuţul lui Anaid

Babelor, mezami, mă copii,

 

Din Haut-Médoc, unde vă lăsasem data trecută, tragem astăzi cu puls gourmet şi cu neruşinată, compulsivă dar pe deplin asumată fericire, o diagonală către un alt epicentru de drept divin al viilor bordeleze şi al ducatului Acvitaniei, anume către Castillon.

 

Suntem în paranteza dintre malul drept al fluviului Dordogne şi porţile Périgord-ului, iar mintea duce instantaneau către Aliénor d’Aquitaine, fâşneaţa aia intrepidă, hărăzită cu o frumuseţe celestă şi un incompresibil talent uneltitor, rând pe rând regină a Franţei şi a perfidului Albion şi faţă de care votre humble narrateur nutreşte un afect de-a dreptul nemăsurat. În vremurile alea capeţiene, piezişe şi urgisitoare de secol doisprezece, Aliénor d’Aquitaine reuşea să facă table rase din toate convenţiile şi convenenienţele timpului, ale curţii şi ale circumstanţelor genealogice. Nepoată de trubadur, cruciată, regină, amantă clandestină, femme politique avant l’heure, şi-a scris destinul la răspântiile istoriei, cu suava curtoazie a descăpăţânării sângeroase şi eleganţa perfidă a otrăvii, cu un prolific instinct matern şi cu rafinamentul unei minţi sclipitoare.

 

Castillon, deci. Sau, mai bine zis, Castillon-la-Bataille, fiindcă mai bine de două secole după moartea lui Aliénor, în 1453 – anul căderii Constantinopolelui, heh – bătălia de aici punea capăt sângerosului război de o sută de ani, iar după veacuri de geometrie variabilă gen dă-mi-o-mie-na-ţi-o-ţie între englezi şi francezi, Acvitania revenea definitiv celor din urmă. Şi bine făcea.

 

Gata, haidi să citim ce scrie pe etichetă: Château Joanin Bécot 2008, Castillon – Côtes de Bordeaux.

 

 

Bécot e însăşi podgoreanca en chef, Juliette, vigneronne cu har şi pedigree, taică-său fiind alt mare creator de vinuri, el e ăla care face Beauséjour Bécot. Vinul nostru de azi, Joanin ăsta, e un roşu sec, un asamblaj bine drămuit de Merlot (75%) – rege în regiunea asta – şi de Cabernet Franc (vă repet, să nu carecumva să-l confundaţi p-ăsta cu fiu-su, cu Cabernet Sauvignon, că e crimă de lez-majestate).

 

Roba e de un grenat profund, dens şi susţinut

 

Aroma: explozie olfactivă de căpşuni, zmeură, fragi, dulceaţă de prune, mirodenii furişate şi margine de pădure

 

Gustul: echilibru funambulesc între rotunjimea, taninurile de mătase voluptuoasă şi paleta aromatică fructiferă a Merlot-ului şi supleţea gracilă, tramă fină şi elegantă a Cabernet-ului Franc, cu toate cele de mai sus, coafate de un boisé – stejarul baricurilor, mă copii – de toată frumuseţea

 

Finalul e prelung şi tandru şi haidi să vă mai torn, bis repetita ştiţi voi ce

 

Beţi cu măsură, vedeţi voi cu care,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Pe care… l-am băut (N° 15) – premiul promis

Babelor, mezami, mă copii,

 

Le vin est le reflet du degré de raffinement d’une civilisation. Il dépend de ceux qui le font et de ceux qui le boivent (Denis Dubourdieu)

 

Premiul – vin de pohte supţiri şi preacinstite feţe- e o găselniţă care se datoreşte până la soare şi-napoi şi-ncă-nmiit pe atât unui pssst ! vesperal, primit furtiv şi cu solidaritate de castă – a se citi entre connaisseurs – în căuşul urechii la ceas de fereală. Altcumva spus, du bouche à oreille, specialitate conspirativă cu desăvârşire galică şi faţă de care franţuzul, fiinţă pişicheră care cere să i se dea în gura mare dar nu dă decât şoptit, nutreşte un afect fără de măsură. În traducere puţin subversivă s-ar scrie cam aşa : auzi, vezi că au băgat acolo, ştii tu, fugi repede. Corolarul fiind, de bună seamă, zi-i că vii din partea mea.

Aussitôt dit, aussitôt fait. Şi iată-ne reveniţi cu trofeul, que voici :

 

 

Când vine vorba de vinurile bordeleze, lăsând la o parte deserturile licoroase – spre o pildă – din Sauternais, orişice amateur non averti jură instinctiv pe roşu, cu vervă şi aplomb. Grand péché par omission, mezami :  a nu pomeni  de minunile albe seci de acolo însemnează o vină aproape imprescriptibilă, aşa că azi vă duc în fieful gascon al năzurosului rege Henri IV şi al veşnic nehotărâtului papă – şi podgorean – Clement al cincilea, pe valea Cironului, râul-poet tulburat de lacrimile reginei Margot.

Depuis sa naissance en forêt,
Le Ciron frôle, sans arrêt,
La pinède et la terre noble.

Et de cet agreste parcours,
Il a su garder deux amours:
Celui du pin et du vignoble.

….

Impénitent original
Sous son firmament de verdure,

Somptueux comme un dais royal,
Il néglige toute aventure

Car le Ciron est un poète
Du classicisme le plus pur;
Et les caprices qu’on lui prête
Ne sont que bulles dans l’azur.

Si, sur son chemin, il s’amuse,
Puis fonce, à flots désordonnés,
Sous les moulins, c’est que les muses
Adorent les chants alternés.

 

Suntem la Pujols, unde maître des lieux e Denis Dubourdieu, mare şaman, alchimist şi îmblânzitor al viei şi regele de necontestat al elixirurilor albe bordeleze, omul sub mâinilie căruia reţetarul se preface într-o suavă hagiografie a vinului, scrisă cu litere de aur viu.

Clos Floridène însemnează adâncul mister simbiotic între cuminţenia, generozitatea şi rotunjimea sémillon-ului, verva, neastâmpărul şi exuberanţa şi eleganţa princiară ale sauvignon-ului şi gracilitatea muscadelle-ei, toate alcătuite savant într-o serafică şi desăvârşită eufonie.

Roba : aur vechi cu scăpărări furişe de chihlimbar. Ambre, les métamorphoses de l’amour. Sau, cum spunea Anatole France : Le vin qui brillait dans son verre ainsi que l’ambre liquide…

Aroma : corn al abundenţei pe pervazul minţii şi sentiment acut de neruşinată efracţie: merişor, fân proaspăt cosit, salcâm, lemn de trandafir, miere de albine, ceară, nuci verzi… să mai spun ?

Gustul : caracter franc şi vivace, tout en rondeur, un zest de mineralitate şi o notă discretă de migdale afumate.

Finalul : Tout n’est qu’ordre et beauté, luxe, calme et volupté. Baudelaire.

Si ca dezmăţul să fie dezmăţ, poftim şi clătitele promise marca M.A. Marx, cu care vinul ăsta merge absolut smintitor.

 

 

Ăhm, acuma, ăăă, să vă spui răspunsul la ghicitoare. Am cătat mult ca să găsesc ceva, pentru că de fapt aveam doar chef să dau un premiu şi să bem ceva, că de mult nu prea… Poftim, moneda de douăj’ de cenţi de euro trebuia să fie italiană. Unii o vroiau mahmudea, alţii shilling, alţii fisă de tonomat, alţii deh. Ce-aţi avut, bre ? Italiană fincă pe dosul ei stă o sculptură de-a lui Umberto Boccioni (Forme uniche della continuità nello spazio). Umberto Boccioni, futurist italian. Da ? Daaaaa. Bun. Clipul Radio Gaga – v-a spus anda, de-aia premiul merge la ea, mai întâi şi-ntâi de toate – e inspirat zdravăn din Metropolis-ul lui Fritz Lang, unde toată arhitectura e a lui Antonio Sant’Elia, alt futurist italian, camarad de spumoase şi efemere nebunii. Despre futurişti o să mai vorbim, poate, altă dată, că ne lungim.

Aşa. La cine mai merge premiul ? La Anaid, fincă Focşani, la Ani fincă workshop despre pluralul sfârcului, la litera A mare pentru că mulţumiri şi musai à la prochaine, la Dragon că s-a lăsat păgubaş ştiind că sunt maniac, la Noemi K.u.K. von Kronstadt-Marx pentru că Marie Laurencin şi atâtea altele, la doamna Pinguilde cu sărut-mâna pentru coroniţă, la Petronia pentru cuadratura cercului, la varzadecultură fincă j’aime la choucroute – merge cu un Riesling alsacian, la julia fincă gaga în materie de vinuri şi fincă are un blog ameţitor. Şi la Veta Marx fiindcă şi-a reparat matricea. Şi la toţi pe care i-am uitat fără să vreau, fireşte.

Aidi, gata.

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

 

 

 

 

Pe care… l-am băut (N° 14) – premiul rokssanei

Comme de toute chose, il y a un secret du vin ; mais c’est un secret qu’il ne garde pas. On peut le lui faire dire : il suffit de l’aimer, de le boire, de le placer à l’intérieur de soi-même. Alors il parle. En toute confiance, il parle (Francis Ponge)

Babelor,

Vinul ales e un roşu. Ne-ntoarcem la Graves, epicentru bordelez pentru care ştiţi că nutresc un incompresibil afect. Graves, cea dintâi podgorie acvitană, zice-se. Là où tout a commencé, dacă aţi fost atenţi şi aţi luat notiţe. Graves, acolo unde însuşi Papa de la Roma trăgea vin, ronţăind smaragde sfărâmate în chip de leac şi elixir, după ce-şi troca îndeletnicirile ecleziastice pe propria-i parcelă de vie şi tiara cu trei coroane puse una peste alta pe veşmintele de podgorean. (Clement al cincilea, nu-i aşa, Petronia ?). La Graves s-au scris primele litere de nobleţe ale vinului de Bordeaux, iar acum vreo nouă sute de ani dezgheţata şi intrepida Aliénor a Acvitaniei, năpârstoacă celestă şi cruciată cu menestreli în jur îi ameţea deja pe engleji cu licorile de acolo. Cam cum spunea de curând Catherine Bugnard : Pour que le vin fasse du bien aux femmes, il faut que ce soient les hommes qui le boivent. Heh, perfidul Albion încă se dă-n vânt după divinul french claret

Dar să citim :

Château Rahoul 2004, Graves. Grand vin de Bordeaux

Toponimia ne aruncă în 1646, când vinurile în Franţa aveau deja gust de soare, vorba domnului Moore. Şi cum altfel, când suntem pe timpul – încă şubred, ce-i drept – al regenţei lui Ludovic al XIV-lea, al preacinstitei hahalere de Mazarin şi al frondei princiare… În anul cu pricina, le chevalier Guillaume Rahoul punea să i se ridice acolo o tihnită şi cochetă chartreuse, bucurându-se de o ralonjă funciară campestră. Pe blazonul lui – à trois fleurs de lys – citim : Lilio fidelis. Fidelitate florii de crin suverane. Crin ? Nu cumva e vorba de irişi ? Poate o să mai vorbim de chestia asta, fiindcă legendele pierd urma simbolului regalităţii franceze între crinolinele capeţiene şi năvălnicia merovingiană…

Gata, haidi să ne-ntoarcem la vinul nostru. Asamblajul  respectă întru totul typikonul meşteşugului locului (vreo 70% merlot, vreo 25% cabernet sauvignon şi restul cabernet franc plus petit verdot), iar din alchimia asta iese un vin puternic, corpulent dar rafinat, elegant, de rasă seniorială şi spijă cavalerească. Destupăm şi lăsăm licoarea să respire vreo două-trei ore în carafă. Puis on y va :

Roba : scăpărările rubinii atât de tipice vinurilor de aici, coafate de inconspicuous purple twinklings care mângâie privirea à contre-jour

Aroma : o colosală stare de oglinzi paralele, de efracţie voluptuoasă şi pe deplin asumată : supradoză de délice aux fruits rouges şi plus un filigran de prună uscată

Gustul : atac suplu, tout en finesse, caracter puternic dar taninuri mătăsoase, rontunjime mângâind palatul, echilibru aproape funambulesc, din nou şi iarăşi et encore des fruits rouges plus un zest de boisé dozat la perfecţie

Finala : bis prelung în care răsar delicate arome campestre, resort sinestezic în acorduri baroce :

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Pe care… l-am băut (N° 13). Dedicaţie specială Petroniei Marcs

 

Ah, babelor…

 « … au chevet du vin cloîtré, le temps s’endort et peut-être que nous cessons, un moment, de vieillir. » (Colette) 

Zicea Jean Charles – cu amnezie pişicheră şi ingenuitate de niznaiu – că via ne-a dat deopotrivă merinde şi veşminte. Cum, mă musiu, doat atât ? Păi nu e ceva lipsă ? Heh, ba da, iar amănuntul palmat eliptic e tocmai ăla de importanţă colosală, aşa că fix la el o să ne întoarcem fiindcă, mai presus de toate, via ne dă un anume fluid absolut vital. Şi cum tot o frecăm cam de multişor în cheie high and dry – că doar apă nu bem decât rarissim şi cu anasâna (puah) – haidi repede să mai dam o raită prin podgorii. De astă data prin alea bordeleze, cu încuviinţarea voastră. It’s high time.

Sancta Fides… Numai la gândul licorii ce va să vie, mezami, şi pulsul bate deja ritm gourmet. Acolo unde am să vă duc, diacronia vinului se scrie cu litere votive iar drumul lui capătă strânsoarea de inimă şi pioşenia pelerinajului.

Prolegomene : suntem în Gallia, în locul numit Agen (da, Petronia Marcs, da : matricea celor mai cosmogonice prune uscate din galaxie, după alea de Pârscov), iar anul este trei sute trei după Hristos, pe timpul cazon şi gutural al împărăţiei lui Maximian. Prin zelul ticăloşit al lui Dacian, proconsul al Iberiei si Acvitaniei, tartor cu ura prolifică si diligenţa perversă a şefului de kommandantur, credinţa creştină avea însă să devină sfântă. Suntem cu doar un deceniu înaintea Edictului de la Milano, prigoana împotriva creştinilor e încă letal de acută – soi de very enjoyable sport pentru năvălitorul roman – iar o copilă pe nume Foy (Fides) avea să plătească la numai treisprezece ani catolica ei neclintire cu preţ de martiriu. Pentru creştini, copila devenea mai târziu Sainte Foy (Santa Fé a hispanofonilor Lumii vechi şi apoi ai Americii), iar satrapul Dacian, unul din cei mai mari contribuitori ai hagiografiei. Malgré lui, fireşte.

Trivia : În 866, moaştele Sfintei în aveau sa plece en catimini de la Agen spre abaţia din Conques (alt reper si haltă pe via Podiensis în drumul spre Saint Jacques de Compostelle) furtişegărite de un călugăr pe nume Avariscius. Zece ani avea să pândească Avariscius, infiltrat printre fraţii de la Sainte-Foy d’Agen ca să le adoarmă încrederea şi să se poată întoarce la Conques printre ai lui cu moaştele sfintei. Cu pudoare serafică şi canonică iertăciune, Biserica Catolică avea să califice înduioşător hoţomănia drept o translation furtive. Heh.

Ani şi ani mai târziu, la chanson de Sainte-Foy devenise deja imnul pelerinilor spre Compostela, textul fiind cel mai vechi cunoscut în dialectul occitan. Dar hai să cârmim spre viile bordeleze…

Secolul e de-acum al treisprezecelea şi locul este Chateau Martet, venerabilă chartreuse construită de templieri întru odihna pioasă a aceloraşi pelerini cărora le urmăm paşii cu sfiala cuvenită. Alaturi, comuna Sainte-Foy-la Grande, bastidă tot de secol treisprezece, clădită pe malul râului Dordogne, poartă către gurmandul Périgord d’à côté şi inimă a podgoriei cu omonima appellation d’origine contrôlée: A.O.C. Sainte-Foy. Nu departe, la  vreo douăzeci şi cinci de kilometri, alt loc de cosmică feicire oenologică : Saint-Emilion. Dar să revenim, aşa că iată binefacerea promisă :

Grand vin de Bordeaux

Château Martet 2006, Réserve de famille

Appellation Sainte-Foy-Bordeaux contrôlée

 

În curgerea molcomă şi cu fereală a timpului de aici şi în iniştea cucernică a chartreuse-ei, eticheta pare caligrafiată chiar de tocul şi peniţa Petroniei, aplecată dăscăleşte peste secrétaire-ul de stejar, la lumina opaiţului.

Soiul: chestie rară pentru vinurile de Bordeaux, cel mai adesea asamblaj savant (ţineţi minte, nu ?) de Cabernet Sauvignon, Merlot, Cabernet Franc sau Petit Verdot: licoarea asta e conceputa cu ecleziastică simplitate : merlot 100%. Un point c’est tout.

Să-l destupăm cu grijă şi să nu uităm să-l aerăm mai întâi cu răbdare vreo două ore în carafă.

Roba: rubin pe cât de profund pe atât de volubil, cu sclipiri irezistibil de oacheşe în lumina desfirată a crepusculului.

Aroma: sublimare instantanee : formidabilă alegorie olfactivă volatilă cu prune uscate, mure, trufe, un zest de vanilie si doar un soupçon firav şi delicat de caramel, abia perceput.

Gustul: putere francheţe, voluptuate, eleganţă aristocratică şi rotunjime vertiginoasă. Taninuri topite suav în savoarea fructiferă a murelor.

Finalul: mângâiere de drept divin şi sinestezie on ne peut plus baudelairienne: « un soir, l’âme du vin chantait dans la bouteille »

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Pe care… l-am baut (N° 10)

Babelor, mezami,

Încolonarea si directia Graves, iarasi si mereu, pentru ca editia de azi e jubiliara si nu mai putin jubilatorie, asa ca am sa va torn în pocal ceva cu adevarat sublim. Un grand vin de Bordeaux.

Château Villa Bel Air, 2003, A.O.C. Graves

Grand vin ? Sanctus sanctorum, babelor, chiar asa. Nici mai mult nici mai putin.

Toponimia penduleaza între sinestezie si principiu vital, iar ampelografia devine tratat de cosmogonie, cu o DulceDee pe coperta, rasfirând nuri prin plete cu o dulceata aproape felina. Le vin est fort, le roi est plus fort, les femmes le sont plus encore, zicea parca Martin Luther. În spate, vila cu pricina, Bel Air, cea a aerului frumos, chartreuse de secol XVIII, unde sarmul italian, complice cu rigoarea eremitilor Sfântului Bruno si cumintenia ecleziastica ale locului, cheama a desfatari conspirative savârsite în cheie gurmanda. Acolo unde gazda e frumoasa, apai si vinul e bun, zice francezul. Si cum sa nu fie, când – în plus – apropitarul nu e altul decât Jean-Michel Cazes, mare saman al strugurelui, vigneron prolific, cumulard si pe buna dreptate acoperit de laude. Omul nostru detine – printre atâtea – si Château Lynch Bages, alt loc cu rezonanta istorica, unde genealogia urca pâna la Hugo de Lynch, tovaras de arme al lui William Cuceritorul. Despre vinul de acolo, poate în curând.

 

Sub asemenea auspicii, scenariul de chiul în toata regula e bine pus la punct, iar didascaliile vor fi urmate întocmai. Après-midi de taiat frunza la câini si leneveala pe cât de vaporoasa, pe atât de inocua, caci candoarea retopeste indolenta în bien-être ingenuu. Ah, da : e vorba de frunze de cires, fireste, fiindca fix acolo asteapta hamacul, la umbra copacului.

Soiuri : asamblaj de Merlot : vreo 55%, Cabernet Sauvignon : cam 45%, restul – Cabernet Franc.

Roba : Splendid rosu-grenat, în prefecta armonie cu ciresele de deasupra crestetului, sub crepusculul de seara.

Aroma : vertij imediat, fior prelung : exuberanta de fructe rosii, glazura de vanilie si boisé subtil, bine dozat. Vorb-aia : « It’s toasted». Incredibil, zau. Incredibil.

Gustul : Atac fulgurant, dar tout en finesse, cu taninuri matasoase. Fructe rosii date-n pârg, iarasi vanilie. Coup de grâce dat de boisé-ul baricurilor de stejar. Cine, zau, ar mai vrea sa se trezeasca când parca are în mâna cheia tainelor lumii ?

Finala : rotunjimi si suplete, timpul nu mai da socoteala nimanui si ultimul lucru care ne-ar traversa mintea ar fi sa-i cerem asa ceva. Si cum naiba, când parca sarutam coapsele nemarginirii ?

Sa trecem repejor peste ale burdihanului, caci de-acum sunteti oenologi avant la lettre si stiti cu ce fromajuri si fleici se logodeste minunea asta, asa ca sa ne gândim la altceva. Tlönienii creara acum câtava vreme un concept nou, anume ala de soundtrack livresc (all rights and royalties reserved). De ce nu un concept de winetrack, luat invers? Adica la ce muzica s-ar potrivi binecuvântarea asta de vin ? Raspund eu : legumita în tihna pe ariile evanescentului Concerto pour piano n° 2 en fa mineur, opus 21, al maestrului Frédéric Chopin (si, cu precadere, pe ale Larghetto-ului) sub bagheta lui Stefan Askenase, epifania e voluptate curata, iar granitele sufletului sunt împinse dincolo de finistere.  Cât despre lecturi, ce vreti voi, dar ce-ati spune de Harfa de iarba ?

Înca ceva, chestie de winetrack plastic : parc-ar fi trebuit ca eticheta sa fie pictata de Klimt. Si numai de el. Nu ?

Promitându-va ca va pastrez o sticla,

Jevuzambras.

Pe care… l-am baut (N° 7)

Babelor, mezami,

Cu fagaduinta unor noi hagialâcuri pe firul Loarei (care are înca, pitite-n mâneca, etichetele atâtor altor dezmierdari, jur pe rosu, pe alb si pe rosé), spunem cumsecade orvoar si plecam.  Iar azi ajungem, în pas saltat si cu pulsul jovial, prin podgoriile bordeleze, ca tot le dam târcoale de nu stiu câta vreme. Dar nu oriunde dans le Bordelais (care însumeaza o suta zece mii de hectare), ci într-un loc anume – punct ochit, punct lovit – la Graves, unde vinul capata virtuti de fluid amniotic al cronologiilor divine, iar vremile au trup de amfora.

Da, babelor si mezami, vinurile rosii de Graves sunt mon petit péché mignon. Petit, am spus ? Hm. Ceva mai maricel. Imensa mea feblete.

Trivia : toponimia e cu tâlc – oh, nu, rien de grave, caci clipa cheama mai curând a dezmierdare serafica, dar e bine de stiut ca vinurile de Graves sunt singurele frantuzesti numite dupa natura solului. Graves, de la gravier, gravillons, adica pietris. Peste un strat argilo-silicic. Le terroir, c’est toujours quelque chose de capital, deh.

Întrebarea pica scurt : da’ unde, e dom’le, podgoria asta ? Pai uite aici (poza de la sursa asta) :

 

Începuturile istorisirii se pierd în patina bronzului si se deapana în cheie ligurica pe firul Garonnei (pe atunci Garumna –  dealtfel tot atunci, Loara se chema Liger, heh). Ibericii venira si ei sa caute adapost în buza apei, pe urma venira romanii, cu tot ce stim. Inclusiv cu butasii de vie, pentru ca vorba lui Pliniu al Batrân : datorita vinului, omul e singurul animal care bea fara sa-i fie sete. Însemnarile ne vin si de la Lucius Iunius Moderatus Columella, zis Columelle (hai sa croim si noi o legenda si sa ni-i închipuim pe amândoi ciocnind un pocal pe marginea Garonnei…). Povestea locului continua tot pe firul vinului, Aliénor de Acvitania si Henric al II-lea Plantagenet aducându-i înflorire si prosperitate, iar Montesquieu fiindu-i ambasador de vaza.

Dar – Gascq ne varietur – noi ne oprim la Château des Portets, care concentreaza cel mai savuros istoria regiunii Graves. Castelul da Cezarului ce-i al Cezarului, nu doar prin stilul lui renascentist si prin faptul ca e cladit pe locul unei fastuoase vile galo-romane, ci – iarasi – prin toponimie, clin d’œil la portul fluvial construit de romani.  Nabulione însusi a descins aici… Alaturi, eleganta clasica si magia deloc ostentativa a unui han XVIIème, mai încolo, Mongean, un artificiu Louis XV si gradina sa inspirata de Jean-Jacques Rousseau…

Deci :

Château de Portets 2005

Cuvée Baronnie de Gascq, Grande Réserve. A.O.C. Graves

Da, babelor si mezami, mai rar asa ceva. Vinul asta e ca o rascumparare, servita într-un pocal de alabastru  de Bacchus însusi, îngenuncheat în fata catapetesmei istoriei, e torpoarea delicata a dupa-amiezelor de mai, e tâmpla uitata pe pântecele iubitei si linistea mângâiata de bataia aripilor DulceiDeea.

Soiuri : 60% Merlot, 35% Cabernet Sauvignon, 5% Cabernet Franc.

Roba : Un rubiniu închis, mângâietor

Aroma : un festival de arome, une folie de fruits rouges fugarindu-se la liziera padurii, boisé-ul atât de caracteristic maturarii prêt de un an în baricuri noi de stejar. Un strop de vanilie furisata discret.

Gustul : putere, rafinament si eleganta, taninuri de o neverosimila tandrete topite într-un echilibru care frizeaza perfectiunea

Finala : lunga si rasata, o apoteoza cathartica à retardement.

Jevuzambras.