Desu-urile istoriei faţă cu unele fetişuri artistice contemporane

Oamenilor,

Ţara asta scârţâie sub multe poveri, una dintre ele fiind alergia genetică la deodorant a populaţiei sale, iar alta fiind Antena 3, însă lor li se adaugă şi cea unei dezinformări sinistre, ale cărei urmări nu pot fi decât jalnice pentru viitorul ei şi al generaţiilor care astăzi îşi şterg mucii cu foile cărţii de română. Ca babă ce mă aflu, nu pot lăsa lucrurile aşa. Dar s-o luăm de la început. Începutul e că săptămâna trecută, după cum ştim cu toţii care nu suntem madam Chirpici de la etajul patru, care crede că Măruţă e om, Poarta Sărutului a marcat un moment important al istoriei sale: cel în care s-a stricat.

Comisii peste comisii au jucat volei cu vina faptului că măgăoaia de piatră a fost restaurată până i-a venit ameţeala şi s-a îngălbenit brusc. Au zburat de-o parte şi de alta dovezi care de care mai bune că nimeni nu ştie, de fapt, ce face. Institutul Naţional al Patrimoniului a aruncat pisica în ograda proiectantului lucrărilor de restaurare, pe numele lui Dorin Dănilă, doar-doar nu s-o întreba nimeni cum, din august până în octombrie, în instituţia care se ocupă cică de soarta patrimoniului cultural românesc nu i-a trecut nimănui prin cap să verifice ce şi cum fac băieţii ăia pe mâna căruia a fost lăsat unul dintre cele mai importante monumente publice din Grădina Carpaţilor. Dorin Dănilă, la rândul lui, acuzat că a distrus practic un sfert din moştenirea României de pe urma lui Brâncuşi, a aruncat Universul în aer cu informaţia că Poarta ar fi fost spălată cu jet de apă, ca la spălătoria de maşini, chestie care a deranjat compuşii de fier de prin travertin, ce au plecat la plimbare. Ergo, Poarta a ruginit. Nu ştie nimeni, fireşte, cine ieşise la un waterboarding prin parc şi şi-a zis să dea un jet şi pe monument. Dorin Dănilă zice că a venit noaptea Institutul Patrimoniului şi a făcut isprava. Fireşte, el, proiectantul lucrărilor de restaurare, habar n-are de nimic. El mânca griş cu lapte la ora aia, după care s-a şi dus la nani, că o aştepta pe Zâna Măseluţă.

În toată această tevatură, lumea ignoră adevărul. Noroc că exist eu ca să-l scot la lumină, veţi zice şi veţi avea dreptate.

Adevărul, lume, e că Poarta Sărutului s-a îngălbenit pentru că s-a pişat pe ea Victor Ponta. Nu s-a mai putut abţine. Pe comunitatea academică s-a pişat anul trecut când cu plagiatul, pe alegători când cu Roşia Montană, pe justiţie în repetate rânduri, pe el când cu vizita în SUA. Mai rămăsese din toată România doar Brâncuşi, şi de Coloana Infinită normal că nu putea să se apropie, pentru că e un băiat uşor de complexat. Masa Tăcerii îi făcea cu ochiul, doar că e posibil să fie nevoie să campeze acolo când va fi luat, în sfârşit, la întrebări în legătură cu nişte chestii. Or, după cum se vede din relaţia lui cu Iliescu, omul ştie un adevăr util: nu te pişi unde unde te ascunzi când te bat copiii mai mari. Dovadă că am dreptate stă şi declaraţia halucinantă a primului ministru în legătură cu celelalte opere ale lui Brâncuşi, anume că judecătorii ar fi făcut un mare rău României dând înapoi operele omului celor cărora le aparţineau de drept. Această ieşire, lesne confundabilă cu idioţenia (cu atât mai mult când vine de la un, cică, procuror; bine, şi plagiatul e ceva comic cu atât mai mult când vine de la un procuror), se explică şi ea foarte simplu. Doar nu o să credem că un om care a activat în sistemul de justiţie al României de după 1989 ar putea declara vreodată că dreptul de proprietate păleşte în faţa interesului naţional şi că operele de artă nu aparţin celor care au plătit artistul pentru realizarea lor sau le-au cumpărat după aia, ci statului. Asta ar fi legea 63/1974, a.k.a. Legea Patrimoniului, al cărei rezultat cel mai fericit a fost Muzeul Colecţiilor. Or, nu putem să-l bănuim vreodată pe Victor Ponta de mentalităţi comuniste.

Motivul care stă la baza acestei declaraţii e că, totuşi, Poarta Sărutului e destul de mică pentru capacitatea lui Victor Ponta de a se pişa pe lucruri. Şi atunci omul a făcut ce ar fi făcut oricine în locul lui: s-a uitat în jur după altele. Din păcate pentru el, aproape 40 de ani cam târziu. Dar avem încredere în liderul capabil. N-o să-l oprească un detaliu. Aşa că eu una îmi deschid o nouă afacere: o casă de pariuri al cărei unic obiectiv este ghicirea datei la care Victor Ponta va declanşa un scandal diplomatic, fiind prins pişându-se în atelierul lui Brâncuşi de la Pompidou. Îmi face impresia unui om care, pe o parte, e bine hidratat, pe de altă parte are o tendinţă de retenţie a apei, aşa că alea iacta est.

Nervi presaţi

Babelor,

Acelea dintre voi care au curiozitatea să citească ce scriu îşi vor aminti poate că sunt bolnavă. Nimic grav, dar boala mă ţine în casă, oferindu-mi deci prilejul să fac lucruri mai curând plictisitoare, cum ar fi să răsfoiesc presa română pe net.
Zis şi făcut. Acum câteva zile, descopăr în Jurnalul Naţional, care este un fel de ziar, ditamai articolul, intitulat cu delicateţe „Ţigan în loc de rom”, a unei femei pe nume Gabriela Antoniu. Iar Gabriela zice aşa (cite doar începutul, restul îl puteţi găsi aici):

„Recrudescenţa infracţiunilor comise de ţigani în Italia şi nu numai, precum şi asocierea acestor fapte cu poporul român prezentat ca un popor de violatori, hoţi are efecte negative nu numai asupra ţării noastre ca imagine, ci şi asupra românilor de bună-credinţă care merg în străinătate să câştige un ban cinstit. S-a ajuns la situaţii paradoxale, în care România nu mai înseamnă pentru presa şi opinia publică din străinătate ţara Nadiei Comăneci, a lui Constantin Brâncuşi sau a lui George Enescu, nu mai este ţara cu tradiţii şi frumuseţi tulburătoare, ci o ţară de barbari care fură, violează, dau în cap. Şi totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români, termeni care în alte limbi, cum ar fi italiana – rom-rumeno, se aseamănă foarte mult, iar diferenţele dispar în mentalul colectiv, astfel că aceste cuvinte devin sinonime şi nimeni nu mai ştie dacă acela care a furat sau a violat este român sau rom. Ca urmare, Jurnalul Naţional propune printr-un proiect de lege revenirea la folosirea cuvântului „ţigan” în loc de „rom”, atât în plan intern, cât şi internaţional pentru a evita confuzia. În plan intern, folosirea cuvântului „rom” este reglementată printr-un memorandum emis în anul 2000 în urma unor presiuni interne asupra autorităţilor române de a schimba un alt memorandum din 1995 care instituise folosirea termenului de ţigan.”

Bun, babelor. Aţi înţeles despre ce este vorba, nu? Jurnalul Naţionalist „propune printr-un proiect de lege” (aşa aflu şi eu că ziarele pot să propună proiecte de lege) ca romilor să li se spună „ţigani”, ca să nu mai fie confundaţi cu românii.

Hm. Mă întreb cum şi de unde să încep analiza acestui text. Probabil că nu ar trebui s-o încep de nicăieri, ci să mă duc la sediul ziarului şi să iau pe cineva la palme. Dar, cum spuneam, boala, nu pot să ies din casă…

Deci cum să încep? Să mă iau mai întâi de stil, poate. Gabi zice aşa:

„are efecte negative nu numai asupra ţării noastre ca imagine”

Ori, babelor, mie alcătuirea asta îmi pute. Sună greşit, deşi poate că nu este, dar sună mai ales urât, îmi zgârie toate simţurile. Să continuăm cu logica autoarei:

„totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români, termeni care în alte limbi, cum ar fi italiana – rom-rumeno, se aseamănă foarte mult, iar diferenţele dispar în mentalul colectiv, astfel că aceste cuvinte devin sinonime”

Să înţeleg, aşadar, că două cuvinte care se aseamănă tind să devină sinonime? Bar-par? Curat-murat? Auto-aut? Supă-superb? Român-rumen? Vrabie-vraişte?
Cum naiba nu mi-am dat seama de asta până acum? De ce nu mi s-a întâmplat niciodată să cer cuiva un cui şi persoana respectivă să îmi dea un pui? De ce controlorii nu acceptă două bile în locul unui bilet? Cum se face că garderobiera de la operă nu mi-a adus niciodată o hienă în loc de haină?
Întrebări peste întrebări, cum vedeţi. La care „mentalul colectiv” (yeah, whatever…) nu îmi poate răspunde.
Nu, acum pe bune, vouă vi se pare că „rom/rumeno” se aseamănă chiar într-atât? Mie nu.

Continuăm: „Jurnalul Naţional propune printr-un proiect de lege revenirea la folosirea cuvântului „ţigan” în loc de „rom”, atât în plan intern, cât şi internaţional”.

Mişto. Asta îmi place. Îmi place că JN cere ca lucrurile să se schimbe nu numai în România, dar pretutindeni, în plan internaţional. Foarte tare. În locul lor, aş fi cerut ca „român” să fie înlocuit „în plan internaţional” de „locuitor al ţării în care mierea curge gârlă şi codrul foşneşte cântece patriotice”. N-ar fi frumos?

În fine. Sau: „România nu mai înseamnă pentru presa şi opinia publică din străinătate ţara Nadiei Comăneci, a lui Constantin Brâncuşi sau a lui George Enescu”.
Da, asta chiar doare. Nu mai suntem ţara unei gimnaste pe care nu o mai ştie aproape nimeni în afară de noi, românii, al unui sculptor de excepţie, dar iarăşi nu tocmai celebru (să recunoaştem că numele lui Brâncuşi are o rezonanţă infinit mai mică în cercurile care nu sunt de specialitate decât Picasso sau Dali), şi al unui compozitor relativ mediocru, care nu face parte din repertoriul mai nici unei orchestre de prima mână.
Ei, nasol lucru, nu? N-o să mai vină turiştii la noi, neştiind că suntem ţara lui Enescu. Vom dispărea de pe harta lumii. Mare dramă mare.

În fine. Puteţi citi întreg textul, puteţi citi şi comentariile de la el, dar de fapt n-are nici un rost, fiind în întregime cretine. Aş mai avea însă de adăugat următoarele:

Eu personal sunt o babă destul de răutăcioasă, şi aş minţi dacă aş afirma că prejudecăţile rasiale îmi sunt străine. Nu îmi sunt. Dar totuşi nu pot trece cu vederea faptul că articolul de mai sus este absolut rasist. Absolut, nu parţial, nu în mod subtil, nu nimic. V-aţi putea imagina un asemenea text într-un ziar dintr-o ţară civilizată? Anglia? USA? Germania?
Eu una nu. Şi oricât aş fi eu de rasistă, niciodată nu mi-ar trece prin cap că am vreun drept să impun un nume unei etnii care, din câte ştiu, preferă să fie numită altfel. Când stau de vorbă cu un ţigan sau rom, nu îl întreb cum preferă să îl numesc, pentru că nu am de gând să îl numesc în nici un fel, nici ţigan, nici rom. Nu mi se pare că o etnie poate fi folosită drept apelativ, aşa că o să îi spun persoanei respective „domnule” sau, dacă este mai tânără decât mine, „tu”. Nu „ţigane”, nu „romule”, că n-am de ce – cum nici unui scoţian nu i-aş spune „scoţiene”.

Şi aş mai spune şi că articolul de mai sus ar trebui să fie mai jenant pentru un român decât dacă ar fi confundat cu un rom. Mie aşa mi se pare. Este dureros să ştii că faci parte dintr-un popor în care predomină o mentalitate asemănătoare cu cea a fetei care a scris articolul.

În fine. Sunt atât de enervată încât nici nu mai pot exprima ceea ce simt, cred şi ştiu. Totuşi, în încheiere vin cu o propunere, care are chiar gradul de proiect de lege:

Subsemnata Rhetta Marx cer ca Jurnalul Naţional să îşi schimbe numele, cel prezent fiind prea asemănător cu Furnalul Raţional, fapt care ar putea duce la confuzii nefericite. Cer aşadar ca Jurnalul Naţional să poarte începând de astăzi, 16 Martie 2009, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional simplul şi potrivitul nume Căcat.