Cum să închei o discuție în contradictoriu cu ajutorul unui creion

Babelor,

Azi pe la prânz mi-am zis: hai s-o vizitez pe Eloiza, o prietenă cam de aceeași vârstă ca mine, care după șapte căsnicii fericite se pregătește s-o înceapă pe a opta.
Mă urc, deci, în mașină, dau geamul jos, pornesc, o calc nițel pe Ștefan cel Mare, fac dreapta pe Polonă, mai merg puțin și ajung. Parchez mașina și cobor, când de undeva se aude o voce.
„Trageți-o puțin mai în față”, zice.
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nu văd pe nimeni, blochez ușile și dau să plec, când se aude din nou vocea: „nu puteți s-o lăsați aici! E parcare de firmă!”.
Mă uit din nou în stânga, mă uit în dreapta, mă uit iarăși în stânga, văd un câine care doarme. Din moment ce doarme, nu el a vorbit, așa că îmi spun că am ajuns la vârsta la care aud voci, ceea ce poate fi destul de interesant. Dau să intru pe poarta curții Eloizei, când vocea vorbește pentru a treia oară: „Alo! Doamnă! Nu poți lăsa mașina aici, n-auzi? E parcare de firmă!”
De data asta, vocea este însoțită de o față, și nu vine nici din stânga, nici din dreapta, ci cumva de sus, de la mezaninul clădirii în fața căreia am parcat. Posesorul ei este un bărbat gri, îmbrăcat cu o haină urâtă de fâș, și se uită la mine cu o privire tot de fâș.
„Ce face?”, zic.
„E parcare de firmă, nu poți lăsa mașina aici!”, repetă imbecilul.
Mă uit la mașina parcată frumos cu două roți pe trotuar.
„E pe trotuar”, zic, „și nu văd nici o firmă pe trotuar.”
„Trotuarul ține de imobil”, spune omul înfuriat de refuzul meu de a aplica vieții aceeași logică pe care o aplică și el.
„Nu”, zic, „trotuarul nu ține de imobil. Zidurile, geamurile, birourile dinăuntru, da – dar trotuarul ține de stradă.”
Dau să plec, dar bărbatul mă oprește.
„Stați numa’ puțin”, zice (de ce mi se adresează ba cu „tu”, ba cu „dumneavoastră” nu îmi pot explica). Apoi dispare de la fereastră. Aștept, politicoasă, și 28 de secunde mai târziu bărbatul apare în fața mea, transpirat și înarmat cu un creion și o hârtie.
„Ce creion verde!”, remarc binedispusă. „Ce faci cu el?”
„O să vă notez numărul și o să sun la poliție”, spune bărbatul. „N-aveți voie să parcați aici! E de firmă! E trotuarul firmei!”
„Ce firmă?”, întreb.
„Broscoiul de baltă S.A.”, spune bărbatul, mândru de parcă ar lucra la Rolls Royce.
„Aha”, zic. „Da’ alt creion mai ai?”
„Ce?”, face bărbatul.
„Dacă mai ai alt creion”, repet.
„Nu.”
Am luat bărbatul de guler, l-am trântit pe jos, i-am luat creionul din mână și i l-am băgat în cur. Între timp, din curte a ieșit și Eloiza. Și ea avea un creion în mână, pe care i l-a băgat tot în cur bărbatului.
„Tot timpul am probleme cu cretinul ăsta”, spune. „Hai că s-au făcut cafeluțele.”
După care i-am citit Eloizei în ceșcuța de cafea că o să facă o călătorie în care o să își cumpere un laptop, am mâncat niște prăjiturele și am stat la taclale până când Eloiza a adormit pe fotoliu.

Vă pup,

Rhetta

Parfumul, de Petronia Marcs. Ediția București

Oamenilor,

Bucureștiul pute mai rău ca de obicei azi, și nu e nici un fel de aluzie la referendum, pentru că ăla e exact cum mă așteptam să fie, iar urmările sunt doar comice, nu și puturoase.

Nu, Bucureștiul pute la propriu mai rău ca de obicei, nu știu din ce motiv. De azi dimineață, de când, n-am idee de ce, dar am ieșit din casă, mă izbesc din toate direcțiile duhori insuportabile. Posibil tocmai din cauză că am ieșit din casă, dar pe cuvânt că am mai făcut asemenea gesturi extreme și altădată, și nu mi-a venit chiar să mă încovrig pe asfalt de greață. Vă fac și o hartă, poftim: pe Calea Griviței la intersecția cu Titulescu puțea a varză murată stricată, pe Calea Victoriei la intersecția cu Sevastopol puțea a ou stricat, pe străzile din spatele Grădinii Icoanei (Calderon, Caragiale, Rosetti etc.) puțea, în ordine: a căcat, probabil din cauza grămezilor presărate din metru în metru (nu sunt sigură că toți căcații erau de câine, unul arăta de urs și mulți păreau umani), a borhot, a descompunere, a picioare nespălate și a găinaț, care tehnic știu că e tot căcat, doar că miroase altfel. Și a câine jegos și cu boli de piele care sigur ar aduce Nobelul cui s-ar încumeta să le cerceteze.

Nu săriți la mine, că vă vărsați cafeaua în poală și arsurile în zona inghinală sunt greu de tratat și oricum nu vă bagă nimeni în seamă la Urgențe. Știu că Bucureștiul e faimos pentru că pute. Și pentru că are gropi ca asta.

Dar azi e mai rău ca oricând, și io am un nas sensibil, deci știu despre ce vorbesc. Așa că vă întreb: a început un fel de grevă a gunoierilor și la noi? Nu de alta, dar văd că la incendii de pădure am intrat în rând cu lumea.

Înainte să apuce cineva să facă ceva iremediabil, adică să întrebe dacă nu cumva vreuna dintre noi lipsește nemotivat de prea mult timp sau dacă am aruncat recent în canal proviziile pe care le păstrăm pentru Apocalipsă, sau rezultatul încercării de a compune o zacuscă, răspunsul e nu.

Dacă știți vreo explicație plauzibilă și apolitică, ziceți-mi să nu mai arunc ouă stricate în geamurile celor de la 7 pentru că lasă gunoiul pe scară, poate săracii oameni chiar nu au de ales. Faceți-le un bine.

Sau pute tot Bucureștiul tocmai din cauză că arunc eu ouă stricate în geamurile unor vecini care nu știu ce se face cu gunoiul? Să fi pornit dorința mea de dreptate și civilizație vreun cerc vicios al duhorilor? Să mă lămurească cineva că nu e vina mea, că nu știu ce fac, dar nu fac a bine. Când mă apucă remușcările sunt capabilă de chestii groaznice, așa că dezvinovățiți-mă repede, cât mai e timp. S-ar putea să fac curat după aia în toată țara, și credeți-mă, nimeni nu vrea așa ceva. Sau s-ar putea să devin melancolică și să mă gândesc de două ori înainte să-mi pedepsesc vecinii nesimțiți, ceea ce, zău, vă doriți și mai puțin.

Street TheLiver-y

Oamenilor,

După cum știți deja, în weekendul care tocmai a murit s-a întâmplat adunarea orășenilor mai urbani decât ei înșiși, a oamenilor care au impresia că iarba există în oraș numai dacă un eveniment hip o plantează cu termen scurt de valabilitate pe asfalt și, în general, a oamenilor care cred că Bucureștiul e un oraș mare și, vai de noi, ne sufocă. Sper că suntem pe aceeași pagină, adică în momentul ăsta ne gândim toți la Street Delivery.

Care-n sine nu-i o idee tocmai proastă, așa, cu principiul ei de forum al culturii urbane. Doar că, la fel ca orice idee, e parazitată de chestii cu care are legătură la Pașcani, sărind peste șase linii cu bagajele-n spinare.

De exemplu, mă impresionează până la lacrimi de râs cum se aduc spre moarte lentă și tristă vederii în fiecare an niște petice de iarbă anemică, pe care să stea la discuții importante cetățenii mai urbani decât metroul. Dacă stai în București și ți se face de contact cu iarba (nu aia, ailaltă), există niște parcuri în care poți să-ți vopsești într-o veselie pete verzi pe haine, spre testarea demonstrativă a puterilor magice ale lui Ariel. Detergentul, nu mica sirenă.

Dacă pui o piscină gonflabilă în care să se înfigă lumea cu picioarele după ce s-a murdărit de iarbă, iar nu-i mare minune, că te simţi ca și cum ai venit neinvitat la un grătar în curtea vecinului și i-ai deranjat omului copiii de la bălăceală. Dacă pui și tarabe cu jucării, o să iasă un fel de bâlci. Doar că mai cool, bineînțeles.

Iar dacă locul viermuiește de turme de oameni atât de speciali fiecare în felul lui încât sunt identici între ei, fără excepție amețiți sau fumați destul încât să aibă fețele alea stupide de ”coaie, ce cool mă distrez în momentul ăsta!”, o să reușești să enervezi baba care face slalom printre ei și berile pe care au venit să le dea pe gât pentru că nu se pot duce la terasele din centrul vechi. (E campionat european de fotbal, au suficienți clienți încât să fie mofturoase.)

Pe lângă toate aceste lucruri rele, cu care trebuia să încep ca o babă cârcotașă ce sunt, rezultatul e fix un fel de bâlci de Moși cu întârziere (nu știu câți dintre voi au apucat aceste vârfuri ale vieții sociale urbane, dar în caz că nu știți despre ce-i vorba, păcat.) Jongleri și bețe în flăcări? Bifat. Tarabe cu bragă și mâncare? Bifat. Poze la minut? Bifat. Tribuna nemulțumiților din principiu? (”Dă-ncoace manifestul ăla, să-l semnez!” ”Dar, domnule, nu v-am zis încă împotriva a ce protestăm!” ”Nu contează, dă-l încoace, eu protestez din principiu!”) Bifat, firește. Roșia Montană? Bifat, cu mirarea că Maia Morgenstern a scăpat o ocazie atât de bună să se mutileze în public. QED. Bâlci.

Ce n-am zis încă e că nu mi se pare un lucru rău. Așa, cu toate stupiditățile prezente, bâlciul (în forma lui pozitivă, nu peiorativă) e o realitate urbană necasară de când lumea. Ba chiar una cu un fel de farmec, dacă reușești să treci peste imbecilitățile triste.

Și dacă tot am făcut efortul să trecem peste ele, să mai fac o jumătate de efort mai încolo ca să ajung în memoria-mi împănată cu alcool la ceva chestii faine care s-au împrăștiat în weekend pe strada Arthur Verona.

Încep cu Dacioți până-n Mongolia, care nu e, așa cum am crezut inițial, exodul protocroniștilor în căutarea ultimului spațiu colonizat de daci. Acest proiect de recuperare a identității culturale dacice se va întâmpla la un moment dat, scopul fiind să demonstreze, așa cum am zis, că dacii au colonizat și Mongolia (pe lângă China, ambele Americi și o bucată de banchiză arctică, după cum era datoria oricărui hiperboreean care se respectă). Se va dovedi, așa cum urmează să afle toată lumea, că invaziile mongole au fost de fapt avanpremiera pusă la cale de daci a operei ”Lassie se-ntoarce acasă”, iar răzeșii lui Ștefan cel Mare au interpretat nefericit de greșit intențiile tătarilor. Trista neînțelegere culturală a dus la un regretabil fratricid, sub motto-ul „what we have here is failure to communicate”, vorba înțeleptului.

Să lăsăm însă la o parte aceste dezvăluiri epocale, pentru că atunci când veți fi pregătiți pentru ele vă vor fi cu siguranță prezentate. Eu le știu pentru că am surse de încredere și cu rezistență mică la tortura prin lecturi din istorici antici.

Revenind de la ce nu este la ce este de fapt Dacioți până-n Mongolia, e vorba despre o Dacie și niște oameni care și-au propus s-o împingă până-n curtea lui Gingis Han. Probabil că vreți să aflați mai multe dacă nu știți deja despre ce-i vorba, deci puteți să încercați aici.

În rest, în legătură cu scena și manifestările pe care le-a suportat, am sperat tot timpul că se va urca pe ea cineva în stare să dărâme, cu vocea, boxele sau barosul, statuia lui Păunescu. Nu s-a întâmplat, însă cineva tot a reușit, voit sau nu, o ironie mișto: punându-i pe cap maestrului un tricou de culoarea lui preferată. Dovada, așa cum a înțeles telefonul meu chior ziua şi orb noaptea s-o capteze:

În rest, bâlciul Street Delivery a funcționat, pare-mi-se, mai puțin interesant decât în alți ani. De văzut erau oricum cam muzica și graffiti live, ca mereu. Partea cu muzica a cam suferit, sau poate îmi lăsasem eu dopurile pentru urechi acasă și de fapt e vina mea că am putut să aud versurile pieselor lălăite de unii. E o chestie de care mă fac vinovată des, na, și la care majoritatea celor ieșiți pe Verona și prin Grădina Icoanei în weekend păreau să fie imuni cumva. Deci ne vedem la anul, când va fi interesant în ce direcție o s-o ia graffiti-ul de pe calcanul ăla. Contrastul dintre culorile nebune de anul trecut și paleta sumbră de anul ăsta e promițător.

Și poate la anul avem noroc și nu mai respirăm muște. A mai remarcat cineva avalanșa de muște extrem de mici și de respirabile și înghițibile care bântuie Bucureștiul de săptămâna trecută? Au venit și ele la Street Delivery? Le-a adus vreun ecologist? Știți pe cine putem da vina? Aștept sugestii. Nu de alta, dar am muște din alea și-n chiloți și nu sunt zoofilă.

 

PS: Am trecut azi pe Arthur Verona. Se vede că oamenii de la curăţenie au muncit să repare dezastrul, dar ceva traume mizerabile sunt. Oare ce-ar fi dacă măcar unul dintre ecologiştii cărora le dă palpitaţii soarta speciei extrem de rare a ierbii de mijloc de brazdă ar rămâne când se închide Street Delivery şi ar strânge gunoaiele lăsate de cultura urbană atât de cool şi de hip hip ura când e vorba de pozat în preocupări serioase?

Ce are boxul cu prefectura.

Babelor,

Deschid eu azi televizorul, și ce văd? Pe Elena Udrea, zicându-ne cum că ce deșteaptă a fost ea că a băgat două sau cinci sau nuștiucâte milioane în meciul lui Bute, că ăla aduce României un plus uriaș de imagine, că toată lumea, întreg mapamondul, o să știe de-acum încolo că România e o țară frumoasă în care se face box de înaltă calitate.

Buuun. Să analizăm, dară, înțelepciunile doamnei ministru.
Meciul ăla s-a transmis, din câte am înțeles, în fix opt țări. Dintre astea, în șapte a fost pe canale pay-per-view, adică uită-te dacă ai chef să dai un ban. Sunt convinsă că milioane de oameni sunt mai mult decât foarte interesați de un meci de box între un român canadian și un francez, dar sunt și mai convinsă că dintre aceste milioane, doar prea puțini sunt atât de boi încât să dea și bani pentru asta – în condițiile în care pe Eurosport poți să vezi, absolut gratuit, un alt meci de box între un puertorican și un rus, sau între un coreean și un ghanez sau altă combinație interesantă de țări.

Dar să trecem peste asta și să pretindem că într-adevăr cineva s-a uitat la meciul lui Bute. Ce a văzut din România? Păi, o sală în mijlocul căreia era un ring. Ori, după părerea mea, milioanele astea de oameni nu și-au zis “mamă, ce sală mare și ce ring frumos, hai să mergem în România în vacanță și să cheltuim trei mii de euro pe zi”. Nu. Oamenii ăia au zis “a, uite niște box” – fără să le pese de sala Romexpo, de București, de România, de Carpathian Garden.

Cât despre plusul de imagine pe care ni-l aduce Bute, o spun fără răutate la adresa lui: omul e un boxeur. Cineva care bate cu pumnii pe altcineva. Ok, bate bine, nu dă sub centură, felicitări, dar în ce fel este el benefic imaginii țării? De fapt, eu una nu m-aș duce într-o țară pentru că acolo sunt boxeuri buni. Ba chiar aș ocoli țara aia, pentru că m-aș gândi că dacă asta e tot ce are ea de oferit, probabil că românii cu asta se ocupă: cu bătaia.

Mda, deci cam așa stau lucrurile. În plus, mi se pare undeva între jenant, penibil și ridicol ca un politician să se laude că a organizat un meci de box. Dacă doamna Udrea, responsabilă, din câte îmi aduc aminte, cu turismul, mi-ar arăta, cu cifrele de rigoare, că de când e ea ministru numărul de turiști a crescut, și de asemenea sumele cheltuite de ei în țara noastră, atunci mi-aș da jos o pălărie imaginară în fața dânsei. Cum ea nu pretinde așa ceva, bănuiesc că nu o face pentru că nu poate, adică pentru că venirea ei în fruntea ministerului respectiv nu a schimbat mare lucru în turismul românesc. Că este sau nu vina ei, rămâne de discutat. Însă m-aș aștepta de la o persoană cu gura mare ca a doamnei Udrea să fie mai mult decât un organizator de evenimente. Nu pentru asta primește un salariu, și nu pentru asta merită să fie admirată. Fluierăturile și huiduielile le-a luat, din punctul meu de vedere, pe bună dreptate.

Vă pup,

Rhetta

Noapte și muzee.

Babelor

Astă-seară, noaptea muzeelor și altele. Mai întâi am mâncat însă restul verzei făcute de buna mea prietenă Glî. Bună? Bună?!?!? Mai mult de-atât! Un vis de varză, cu cârnăciori semi-afumați, dulce ca o femeie care doarme în tabloul unui maestru flamand, piperată ca iubita unui jamaican, aromată ca o cafea servită califului Khalid Ibn Demah.
Asta era pe la prânz. Am dormit, când m-am trezit, se făcuse seară. Arunc o țoală bună pe mine, bag pistolul în poșetă, iau șase milioane că cine știe și țușt, dar pe jos, că era frumos afară.
Ceasul catedralei din Sibiu bătea ora nouă când am intrat pe porțile de la Green Hours. Acolo, prietena noastră Meea oferea publicului larg niște genți făcute din discuri sau așa ceva, care arătau barbar de bine. Ne-am claxonat din priviri, am schimbat un zâmbet, m-am dus să-mi iau o bere. La coadă la bere dau peste Veta, pe care n-o mai văzusem de ore bune. De bucurie, i-am luxat mâna și am călcat-o pe picior, după care ne-am așezat pe o balustradă să ne uităm la concertul de jazz care tocmai începea să se desfășoare. Pe balustrada respectivă am dat de o veche prietenă, „baba”, cum îi spunem noi, pentru că are un nume urât și greu de pronunțat. Alte îmbrățișări, îi luxează și ea mâna Vetei, ascultăm muzica aia cu luare aminte. Era un jazz bun, chiar bun, o gașcă din Polonia pe nume Chromosomos. Deși era modern, avea totuși destul hard bop în el cât să dau cu piciorul mai ceva decât bateristul lor. Foarte mișto trombonistul, bun și pianistul, per total a fost un concert reușit – dar cel mai reușit moment a fost la pauză, când Voicu Rădescu, șeful de la Green, a luat microfonul și a rugat publicul să mai tacă naibii din gură în timpul concertului. Bine, el a zis-o mai drăguț, dar cam ăsta era mesajul, și avea dreptate; românul crede că dacă ceva e gratis și în aer liber, atunci e ca la mici. Ei bine, la muzică nu-i ca la mici. Dacă e gratis, nu e pentru că e prost, ci pentru că institutul cultural polonez le-a plătit oamenilor drumul și cazarea.
În fine, hai că mă enervez, ceea ce este bine, pentru că seara a continuat cu nervi.
Altfel zis, ne-am dus la MNAR (Muzeul Național de Artă al României). Doar că nu am fost singurele care s-au dus acolo; alături de noi mai erau încă 7000 de oameni, care luaseră cu asalt intrarea muzeului și erau, în inimaginabil de marea lor parte, cocalari și pițipoance. Adică fete grăsuțe, date cu culori vii pe față, pe care plezneau niște jeanși turcești. Băieții aveau frizurile alea pe care le voi interzice când voi ajunge la putere, ceva gen creastă de cocoș molfăită de o pisică oarbă. În plus, purtau mușchi. De altfel, cam așa arătau și majoritatea oamenilor care au împânzit străzile în seara asta. Ca niște săteni.
N-am vrut sau putut să intrăm la MNAR, deci ne-am continuat periplul pe jos, înspre MNAC. MNAC este acronimul folosit de cei deștepți și hip când vorbesc despre Muzeul Național de Artă Contemporană. De la MNAR la MNAC ajungi cu un autobuz, dacă știi care este. Baba cu care am vorbit la telefon, expertă în tainele și misterele RATBului, a pretins că ar fi un oarecare 385. Fie nu era, fie nu circula, cert este că am mers pe jos până la MNAC, care este la Casa Poporului (care probabil că nu se mai cheamă așa, dar cine știe cum s-o numi, și acum n-am chef să caut pe Google, și oricum înțelegeți voi la ce clădire mă refer).
Ajungem acolo transpirate, și dăm peste o coadă. Cum sunt bătrână, vă dați seama că mi-am dat seama dintr-o privire că coada nu avea să dureze mai mult de 42 de minute, și evident că așa a fost (măcar cu un lucru m-am ales și eu din comunism: estimarea corectă a duratei unei cozi). Am stat, ne-a apucat durerea de cap din cauza urâțeniei Casei Poporului, am intrat. La parter, arhitectură din Chile. Am trecut-o cu vederea, am urcat la unu; acolo, niște exponate ale unor artiști români contemporani; tema: moartea.
Și chiar nu era rău ce vedeam; nu numai Gorzo (o babă cât casa, rumenă în obrazul văzut din profil, cu coasa în spate și cu un deget care arăta vesel în față), dar și alte chestii erau mai mult decât ok. Cel mai idiot lucru era desigur și cel mai apreciat de vocile din popor: un tablou roșu, pe care erau scrise cu un alt roșu numele celor care au murit la revoluție. Desigur, aia nu este artă, și desigur este doar o banalitate ieftină și penibilă, dar am auzit trei persoane diferite zicând „Băi, ăsta-i cel mai mișto lucru din tot muzeul”. Și vorbitorii nu erau cocalari, ci oameni cu fețe de oameni – poate chiar hipsteri, ce să zic. Sau studenți la arhitectură. Așa ceva.
Am urcat apoi la doi.
Babelor, suratelor, uau.
Uau.
Nicolae Comănescu, babelor. O sală întreagă, cu vreo 60 de lucrări.
Și ce să zic: așa da.
Culori, mână, ochi, totul era de bine. Totul era cum trebuie. Intri în sala aia, și pe față ți se lățește un zâmbet. Un zâmbet cât toată sala. Pentru că vezi, de exemplu, un motociclist de formula unu de motociclete, și pe motor sunt reclame la Roxana, Mihai, Gorzo, Dan, Radu.
Sau un ins cu pălărie, pe o placă de surf, care atacă Casa Poporului, în spatele căreia se văd niște palmieri.
Sau un rinocer care vine înspre tine în viteză, cu un fluture verde pe umăr, și cu inscripția „Zdamătii de fluture”.
Babelor, serios acum: Nicolae Comănescu este unul dintre cei mai mari artiști români. E sus, babelor, e foarte sus. Are umor, are talent, are mână, are culori, are sensibilitate, are idei, are nebunie, are tot ce vreți.
Și mai are o sală, mai mică, cu picturi alb-negru-gri-bej-maro, care au ca temă cartierul său: Berceni.
Căcător.
Mai ales că tablourile alea sunt pictate cu praf din Berceni. Arată senzațional. Nu exagerez. Nu, deloc. Dimpotrivă. Omul e fantastic. Era și el pe-acolo, un tip cu barbă și tricou portocaliu, și m-aș fi dus să-l felicit, dar eram prea entuziasmată și am preferat să mă plimb printre lucrările lui și să mă simt al naibii de bine.
Expoziția lui Comănescu o să mai fie deschisă până în iulie. Mergeți neapărat s-o vedeți. Este indiscutabil evenimentul artistic al anului în București.
La etajul trei erau niște filme experimentale, la patru alte filme, un bar și Librăria Jumătatea Plină, pe jumătate plină cu cărți de benzi desenate. Am mai stat puțin pe terasă, am băut o ciocolată caldă și un Leffe, ne-am uitat la oraș, la oameni și la lună, și ne-am dus acasă, bucuroase că am văzut ce-am văzut, și chiar gândindu-ne să mai mergem odată să ne uităm la etajul lui Comănescu.
Mai e nevoie să spun că totul s-a terminat la Mac, cu un Cheeseburger, un Chicken Ceva și niște cartofi prăjiți cu maioneză? Dacă da, atunci n-ați înțeles nimic din postarea asta.

Vă pup,

Rhetta

After party cu babă. Cartea a cincea

(aici : cartea întâi, a doua, a treia şi a patra)

Babelor, mezami, mă copii,

Cu sosirea lui Oscar, quatuor-ul de convivi era au grand complet şi gata de asalt. Atacul avea să-l sune chiar tante Constance, cu trei pocnete prompte din deşte şi-n zdrăngăneala auriferă a brăţărilor cu multe şi grele carate, scuturate viguros din încheietura mâinii :

 – Cincilo, haidi fă, mişcă. Treci de pune masa.

Cincila nu era alta decât Radomira, slujnica. Dobitoaca, după cum o alinta uneori tante Constance. Gutural şi ţăndăros, dar în acelaşi timp – orişicât de improbabil ar putea să pară – nu fără o chibzuită doză de afecţiune, într-un cod al complicităţii numai de ele ştiut şi care le unea de ani buni de zile. Melanj perifluvial de sânge românesc, ţigănesc şi turcesc, Radomira se născuse prin ‘35 la Silistra, acolo unde Dunărea a-mpletit mereu pe firul ei cuvinte, naţii, destine, zei, genealogii şi trame sufleteşti. Tot acolo avea să rămână singură pe lume la vârsta şubredă de cinci ani, după ce o şleahtă de comitagii zdrenţăroşi îi căsăpise familia cu infect elan patriotard. Suite à quoi, Radomira se vedea zvârlită in extremis pe malul românesc al Dunării la doar o aşchie, un vârf de cuţit de vreme înaintea cedării Cadrilaterului, în funestul an ’40 al marii ciumpăveli şi al micii Românii. Ajungea, printr-un buchet de-mprejurări cu foarte mult miez, copilă de suflet şi mai apoi fată-n casă în vila unui deputat liberal, fost secretar de stat la Interne – domnu’ – care şedea împreună cu nevastă-sa, cocoana, pe undeva pe strada Ştefan Mihăilescu. Parcă. Avea însă să fie smulsă şi de acolo, la scurtă vreme după una din macabrele nopţi ale demnitarilor, în care domnu’ pleca săltat şi doar cu bilet de dus către iadul temniţelor pregătite anume întru sleirea chiaburilor ancien régime. Cocoana n-avea să cunoască, la rându-i, umilinţa coloniilor de muncă : în nici o lună se prăpădea de inimă rea, lăsându-i Radomirei, cu o seară înainte, singurul lucru de preţ pe care-l mai avea, ţinut ascuns sub podea şi pe care nu i se pusese încă sechestru: mantoul ei de chinchilla, cumpărat de domnu’ de la Paris :

– Ia-l, Radomiră, să-ţi ţie ţie cald, că acolo unde mă duc eu n-am trebuinţă…

Hence the nickname…

Au urmat ani fugari, de acoperişuri precare şi mizerie râncedă, petrecuţi între pegra ostilă a mahalalei calicilor şi magma noroioasă periurbană, unde Cincila-şi găsise ceva de lucru într-o seră, undeva pe lângă Fundulea. Ani de răzneli, de vache maigre şi de suflet negru, de lipsuri şi frig, ani de dormit cu cuţitul sub pernă, ani de ispită şi de deznădejdi, de rătăciri, de tenebre, de jigodii fermecătoare, de legături sordide şi de bătăi crunte, despre care Cincila nu vorbeşte decât în rare rânduri, cu pumnii-ncleştaţi şi cu vocea şoptită. La seră, Cincila îşi ofilea tinereţea, dar singurele flori pe care le-a iubit vreodată au fost macii. Cum înfloreau, dădea fuga şi-i culegea de pe marginea lanurilor şi se ducea să-i vândă în parcul Rahova. Unde, în mijlocul unei dimineţi călduroase de vară, tante Constance se promena sastisită la braţ cu un căpitan, unul din miile de pretendenţi care au suspinat după nurii ei. Colosal şi nuclear, şocul întâlnirii o izbise pe tante Constance în plex şi în toţi rărunchii… Frumuseţea răpitoare de efigie tristă a Radomirei, în faţă cu un coş de maci şi-nvelită în mantoul ei de chinchilla – n-avea, săraca, unde să-l ţie – o-nmuiase din creştet şi până-n călcâie. O luase numaidecât acasă, în viloiul din Uranus, cu tot cu maci, iar din ziua aia, Radomira avea să-i devină umbră, mână dreaptă, confidentă şi bucătăreasă cum nimenea nu mai văzuse vreodată. La un an după moartea lui Lucică, tante Constance reuşea s-o scoată pe Cincila din praful Bucureştilor şi s-o aducă în duplexul din Saint-Gremain-des-Prés…

Fire telurică şi năzuroasă, Cincila era în stare să treacă, precum nimeni altcineva, de la epice, năvălitoare şi tectonice furii când cineva sau ceva îndrăznea să i se pună de-a curmezişul, la clipe de o tandreţe absolut solară, învăluită într-o înduioşătoare mistică a lucrurilor mărunte şi a fericirilor simple dar adânci sufletului. În sâmbăta cu pricina, a vizitei mele la tante Constance, era însă în toane cât se poate de permeabile, fiindcă avea să fie, cu vârf şi-ndesat, à l’honneur : ei şi nimănui altcuiva îi revenea cinstea meniului. Şi-ntr-adevăr de mare cinste era, fiindcă Tante Constance nu rezerva privilegiul de drept divin al cosmicelor talente gastronomice ale Cincilei decât apropiaţilor de soi ce se ştiau, cei de suflet şi de acasă.

Pentru restul – hoaştele sufragete din Saint-Germain-des-Prés, burjuii din seizième sau din Neuilly-sur-Seine, mâncarea şi licorile se aduceau de la traiteur : Fauchon, Lenôtre sau Hédiard, după rang, miză sau afect, nu înainte ca Cincila să le fi scăzut zdravăn din preţ cu un simţ balcanic al tocmelii care ar fi lăsat lefter chiar şi pe ăl mai aprig neguţător dintr-un bazar maghrebin.

– Ţăcănito, jubila intens tante Constance, numai tu eşti în stare să te tocmeşti cu scorţoşii ăştia de la Hédiard, pfuu, fire-ai tu să fii de balaoacheşă…

(va urma…)

Petiţie online

Babelor,

Bine. The name of the game e ca Bucureştii mileniului numărul trei să capete – musai – perspective lunare. Să vadă toată lumea, buei, ce tare e muşchiul nostru edilitar. Palatul Parlamentului se vedea deja de acolo de sus. Mă rog, gropile aidoma, ba chiar bag prinsoare că se puteau auzi şi toate regimentele de câini. Howling at the moon, nu ? Asta nu ştirbeşte deloc mândria că urbea asta a noastră devine turn de control sau măcar un soi de reper pentru băieţii de la NASA. Mai punem nişte becuri (de vreo câteva sute de waţi, Pitice), mai suspendăm nişte autostrăzi şi gata, se vede şi de pe Marte. Ăia din rachetă văd fandacsia, cârmesc la dreapta, ţin asfaltul şi  gata, aterizează liniştiţi la ei acasă. Cape Canaveral, prima la dreapta după Cap Extraveral. Splendid. Fincă mâine-poimâine, când o să mergem şi noi pe Lună în uikend, sau macar la un picnic la iarbă verde să sfârâim acolo un mic, să destupăm o berică, ce poate fi mai romantic, în acordurile suave ale maneauăi, decât sa te uiţi la luminile marelui oraş : Vezi, Tănţico, acolo e la noi acasă, mamă !

Bref, am făcutără, cu diligenţă si vervă urbanistică şi piste ciclabile-parcabile. Bine bă, bravo. Da’ s-a gândit careva ce facem pentru Piticu Gras ? Nu. Poftim, stăteam cu el azi la un vin şi-mi povestea, năpăstuit : « Băi », zice. « Vouă nu v-a dat pân cap că io nici nu mai pot să mă dau jos din renou ? Am nevoie de un plasture, de un borcan cu muştar, de un pachet de şerveţele, de o plachie, tre’să iau renou’, deşi stau la două sute de metri de Cora… Vreau să sug o berică la Şachira, tre’ sa iau renou’. Vreau să ies la o plimbare pe jos, nu pot, mă, nu pot. Pă unde naiba să merg, că n-am loc de câini, de maşini, de Pegasuri şi de pietoni ? Ă ? zi tu, na ! »

Aşa că vreau să lansez azi o petiţie către primăriile din toată ţara : să facem şi piste călăribile, că alţii ne-au luat-o deja înainte. Să tropăie şi Piticu Gras liniştit prin Bucureşti. Aştept multe semnături, da ?

Ah, şi pistele astea să se vadă nu numai de pe Lună, ci de pe Nibiru. Se-aude ?

Hai, fiţi cuminţi,

Vă pup.

România: stiluri arhitecturale (N° 1)

 

Pentru voi, o noua postare la mai multe mâini, materializarea unui proiect inter-bloggeristic care-mi încoltise în minte acum vreo câteva luni. Din puzderia de stiluri arhitecturale întâlnite în România, ne-am gândit sa alegem fiecare câte unul si sa vi-l descriem, quelques photos à l’appui. Adânci plecaciuni prietenilor, nu doar pentru calitatea materialului trimis (mergeti, va rog, si pe blogurile lor, pentru mai multe detalii si poze) cât si pentru elanul si bucuria de a participa. Si – mai presus de toate, fiindca au consimtit sa astern, laolalta cu ei – profesionisti si scoliti în ale arhitecturii – balivernele mele de nepriceput. Materialul e imens si mai mult ca sigur vor fi si alte episoade. Lectura placuta !

Petronia Marcs:

Oamenilor,

Arhitecturi. Sunt atâtea de multe de spus despre ele încât intră într-un blocaj, ca atunci când toată lumea vrea să iasă odată dintr-o cameră foarte aglomerată şi busculada rezultată înseamnă că nimeni nu se poate de fapt mişca, ba unii mai şi mor în înghesuială.

Să vedem dacă pot să disciplinez haosul:

Arhitectura e primul lucru la care sunt sensibilă într-un loc nou. Determină dacă o să-mi placă sau nu, intrând în conglomeratul ăla de impresii semiconştientizate pe care-l numim de obicei “atmosfera” unui spaţiu. Dar asta e o chestie atât de subiectivă încât ne oprim la a spune că mereu & oriunde găsirea unuia sau a câtorva colţuri preferate a fost vitală babei de mine.

Lipscani. Probabil am fost singura babă din oraş care sărea cu veselie manifestă din groapă-n groapă cât au durat lucrările pe-acolo. Şi făceam echilibristică cu gura până la urechi pe scândurile dezbârnate ale pasarelelor atât de dătătoare de emoţii şi găuri în ciorapi. Uitându-mă mereu în jos, în gropi, să văd ce se mai ivea. În afară de gunoaie, cabluri şi conducte: hanurile. Când au apărut bucăţile din Zlătari (la intersecţia str. Lipscani cu Calea Victoriei), Greci (parţial sub BCR) şi Şerban Vodă (sub BNR) am zis că e bine. Cel în care s-ar fi înfundat cumva axa străzii Lipscani, hanul de la Sf. Ioan cel Nou, e sub clădirea CEC. Toate sunt sub ceva, ceea ce-i normal dar ar trebui să fie şi ştiut (o hartă faină vedeţi aici, a cincea ilustraţie. Şi textul e recomandabil de parcurs).

Bucată esenţială din istoria arhitecturii şi comerţului în Bucureşti, martore ale structurii medievale în care inelul comercial (hanurile includeau şi prăvălii şi erau adevărate bazare) era primul din jurul nucleului Curţii. (La Curtea Veche din Iaşi din ordinea asta a rămas numai Casa Dosoftei). De multe ori construite de biserici pe lângă ele, că vremurile erau grele şi de altfel cazarea la mănăstiri contra cost se practică şi azi. Am mai zis că nimic nu se schimbă, doar se deghizează. A mai rămas din acest sistem de biserică + han numai Stavropoleos –  şi doar jumate din binom. Îmi aminteam cu ochii-n gropi că tipologia hanurilor munteneşti e diferită faţă de a celor moldoveneşti (de tip “hală”) din cauza diferenţelor climaterice. Puţin mai la sud, mult mai influenţate de arhitectura orientală a caravanseraiurilor pe care primăvara târzie, toamna timpurie şi iarna a dracu’ de mai la nord nu prea o încurajează, incendiate accidental probabil cam cât de des erau şi văruite – pentru că în curtea interioară se făceau focuri şi lemnul din care erau construite cele mai multe anexe era prietenos din acest punct de vedere. Au dispărut pentru c-aşa-i normal, au şi clădirile o viaţă. Noroc că şi-au găsit un George Potra care să le povestească istoria.

Acoperirea cu sticlă planificată pentru tot ansamblul excavat pe str. Lipscani mi se părea un vis frumos, care ar fi făcut pe toată lumea să se gândească pe ce calcă. Din păcate, aşa a rămas: un plan pentru data viitoare. Doar unul a fost valorificat, restul acoperite din nou. Nu zic că nu sunt bucuroasă de formula găsită pentru hanul Şerban Vodă sau că nu-mi place. Însă parcă doi siamezi au fost abandonaţi pentru ca unul să trăiască şi să te uiţi la el e un amestec de plăcere şi regret.

Totuşi să ne uităm, că n-arată rău:

Khronos (Cluj): Pe vremea când locuitorii cetăţii îşi goleau oalele de noapte pe străzile lăturalnice a apărut un stil denumit peiorativ de elita vremii maniera dei goti, sau stilul barbarilor.

Ei bine, stilul ăsta m-a captivat mai mult decât oricare altul în patru ani de facultate, însă zona pe care am să v-o prezint din inima Klausenburg-ului e dominată în prezent de edificii baroce, neoclasice şi o mână de construcţii interbelice. Însă toate elementele cadrului urban conduc trecătorul cu gândul înspre trecutul medieval al cetăţii.

Zona în care am fost la furat imagini se întinde chiar în limitele primei incinte medievale clujene, incintă fortificată pe vremea când sarea era supranumită aur alb.

Astfel între străzile Memorandumului la S, Octavian Petrovici la N, Emil Isac la V şi Regele Ferdinand la E stă un mic scuar străbătut de opt străzi şi înţesat de construcţii vechi, dintre care cele mai vechi datează încă din secolul XIV.

E un scuar care te atrage cu perspectivele sale surpriză, atât de comune evului mediu şi pavajul din piatră cubică ce adaugă un plus de veridicitate zonei, chiar dacă a fost montat în ultimii zece ani.

Iar clădirile după felul în care au fost amplasate te duc cu gândul la un centru gotic, chiar dacă nu e aşa. Singurele rămăşiţe din excelentul stil au rămas în detalii lăsate pe ici pe colo în ancadramentele din piatră ale ferestrelor şi porţilor.

Reperele urbanistice din zonă sunt pe rând – ruinele din perioada lui Hadrian, Casa Matei, fosta biserică şi mănăstire a dominicanilor trecută odată cu venirea barocului la franciscani, muzeul de istorie al Transilvaniei şi falusul de zece metri ridicat în cinstea Carolinei.

În mileniul trei stilul zonei poate fi considerat unul unitar, trăsăturile barocului şi ale eclectismului clasicizant sărăcăcios, tipic transilvănean predomină de la bosajele faţadelor la pilaştrii formali din tencuială şi ancadramentele geometrizate prezente pe mai toate clădirile din zonă.

Văzută la pas molcom, zona chiar reuşeşte să te farmece într-un mod plăcut, mai ales pe timp de seară sub lumină gălbuie când ies chitariştii nomazi în căutare de hrană pe la colţuri de stradă.

Musiu Alexandru : Odata scapat teafar din brambureala cadastrala a marginaselor cartiere uvriere si din samavolnicia civica a blocurilor cu arhitectura cutiei de chibrituri, croite à la va-vite întru adapostirea gloatei ex-proletare, calatorului i se înfatiseaza dintr-o data un alt Bucuresti. La vederea zestrei edilitare capitaline – colosal si uluitor pot pourri  arhitectural, deopotriva eclectic si seducator – promenada urbana capata resortul pelerinajului si strângerea de inima a calatoriei în cheie time warp. Si how on Earth sa reprimi înduiosatoare nostalgii ale unor vremi neapucate când, pe firul a numai câtorva stânjeni à la ronde, Bizantul arunca ocheade peste drum unui rez-de-chaussée haut stil années folles, când caravanseraiul mângâie curbele voluptuoase ale Americilor, iar Brâncovenii stau la taclale cu neo-clasicii ? Am spus America ? Da, fiindca din toate stilurile astea ale pusului pietrei pe piatra în urbea mea de obârsie si suflet, unul mai presus de toate avea sa-mi rapeasca à jamais inima, înca din fragezii ani ai tinutei culotte courte, când înca habar n-aveam cum îi spune, basca ce însemneaza stucatura sau perete de rezistenta : e vorba de Streamline Modene. Lastar tardiv si schimbare la fata oarecum disidenta, streamline moderne s-a nascut din art deco (….era ta’su, ma !… iertati-ma, dar nu ma pot abtine), în cenusa pârjolului marii depresii din 1929 si cu largul concurs al elegantei epurate, voire minimaliste, semnate Gropius si acolitii, adica Bauhaus.  Brusc, sans souci-ul si exuberanta roaring twenties fusese curmata de napasta abatuta cu violenta de ciel tombé sur la tête a crach-ului bursier, însa o noua revolutie era deja en marche : technology, fascination for speed and sleek industrial design. It was about man and machine, declinate aici în cheie simbiotica si by no means against. Scapata de urgia recesiunii, fara bugetul colosal al ornamentelor deceniului de dinainte, omenirea simtea imboldul vital de a gusta altfel viata : nonsalant, les cheveux au vent, de la un capat la altul al lumii, by car, boat, train, plane or bus. Altfel spus, retour à l’essentiel : liniile deveneau aerodinamice, cuvântul-cheie era rounding the edges si totul, de la toastere la ceasuri sau locomotive era proiectat cu fluiditate aproape balistica, dupa chipul si asemanarea avioanelor ori transatlanticelor. În ciuda întepenelii lor par définition, cladirile aveau însa sa împrumute si ele aceleasi curbe fluide, ba chiar balustrade, hublouri si alte nautical elements, ca si cum n-ar fi fost înfipte în fundatii, ci amarate la chei. Heh, delatfel francezii (cocorico !) alinta unerori curentul asta numindu-l style paquebot, dupa mândria nedisimulata fata de splendoarea lor de SS Normandie… Connoisseur-ii categorisesc streamline moderne sub marea umbrela art deco sau, daca vreti, le pun pe amândoua în ordine cronologica pe aceeasa craca filogenetica. Mie, nepriceputului, mi se pare însa ca sunt opuse cam întru toatele (poza 1, poza 2), chiar daca multe cladiri streamline moderne (în speta bucurestene) pastreaza elemente premergatoare art deco si chiar mici trasaturi Bauhaus (ilustratiile, copyright Ron Facius, sunt sutite de aici). Exit geometria anguloasa : totul e creionat în sweeping curves. Exit la belle hauteur sous le plafond si îndrazneala ascutisului vertical : acoperisul devine plat si spatiul se cucereste de-acum à l’horizontale. Exit geamurile înguste si prelungi cu aspect de meutrières de castel medieval, în profitul ferestrelor luminoase întinse pe de-a latul. Exit zig-zagurile si celelalte motive cubiste, decoratiunile migaloase cu trimiteri la antichitate, exit exotismul, rosul aprins al caramizii si celelalte culori vii. Fatadele sunt despuiate de greutatea ornamentelor, totul e simplu, elegant, fluid, alb, bej…

Mai gasiti aici si aici alte explicatii cu trasaturi, asemanari sau deosebiri stremline moderne- art deco. Pe urma, pe flickr sau decopix sunt multe imagini care merita vazute, take your time. Da’ haidi, gata cu palavrele, uite câteva poze din Bucuresti, culese asta-vara.

 

P.S. Uluitor e ca în afara de cele doua Americi, România concentreaza cam cele mai multe cladiri streamline moderne înca în picioare. Memoria însa e friabila, iar posteritatea ingrata : grohaimea a nascocit pestiferata bulina rosie ca formidabil de pervers levier de ghilotina.  Proletarul proaspat îmburghezit post-decembrist, cu ochii sticlind dupa cuburi hâde de fier, beton si… sticla risca sa fie mai pustiitor decât mujicul comunizat peste noapte, cine are urechi de auzit….

Cabina de proba

Babelor,

Nu cu multa vreme în urma, o luasem iar la pas într-un periplu estival prin Bucuresti. Da, babelor, Bucuresti, encore et toujours, orasul asta heteroclit în care circumstanele pietonale sunt totdeauna gata sa ne-arunce, în doar câtiva pasi si cu brutalitate de electrosoc, din forfoteala grand-bulevardiera cu staif în ambianta cour des miracles a talciocurilor dosnice de favela dâmboviteana. Poate nu e singura imagine de marca a urbei Bucurescilor, dar algoritmul contrastului de faza, al rasparului si al prefacerii bruste de la glitzy la sleazy e totusi un brevet pur local.

Deci promenada pe corso, caldura mare si, repede, o prima escala la o cafeteria. Stabiliment de standard uoctzidental cu meniu trilingv unde se lipaie tacticos si la preturi nu mai putin vestice înghetata în cupe cu umbrelute, asezate pe rondele de hârtie cu danteluri si servita prompt si cu maniere de garçons curtenitori. Amanunt deloc neglijabil, ceasca de cafea nu soseste niciodata fara micul carré de ciocolata amaruie. Perfect, rien à dire. Consum, platesc, reiau marsul si la nici trei cotituri de bloc, schimbare de decor, ev si placa tectonica. Ceva la care metafizicul se simte apucat de revere si scuturat sanatos :


Viziune mind-bending cvasi-intravenoasa, frecat la ochi de trei ori. Da, babelor, voilà. Gineceul bucurestean în toata splendoarea lui, înfatisat sub forma înduiosatoarei alegorii a desuurilor etalate cu fason si dichis negustoresc, adica necum frivol : utilitar si la vedere, ia neamule.
În jur, atmosfera joviala, bon enfant, ca sa zic asa. Dar na, ca tot vorbeam de lup, la nici un metru de mine, naturaletea coplesitoare a unui plod de precupeata :
– Mami, mami, da’ tanti aia de ce nu le agata-n balcon, ca tati ?
Pitit instant puradelul dupa fuste cu o zmucitura viguroasa din poanieu si iutit pasul, cu privirea-n pamânt :
– Shhh, taş’ fir-eai al naibii dân gura, n’ti-e rusine, vrei s’te-auda lumea ?
Secunda urmatoare, la un pas în spate, cuplu de prietene iesite sa sparga neste bani acolo, adica la shopping :
– Fa, fato, stai asa sa-mi iau si io un sutien, uite, p-ala negru.
– Da’ la ce’s trebe, fa, a crapat soacra-ta sau ce ?
– Nu fa, sta-i-ar stâlpii la cap, nu fi proasta, tu n-ai auzit ca negru’ subtiaza ?
Bref, last but not least, apar si nelipsitii cocalari urbani, adresându-se cu misto în ei catre vandeuza :
– Auleo, mânca-ti-as, da’ cine ti-a aranjat, bre, vitrina asa la dizain ?
Actiune-reactiune, fire one. Torpila lansata instant de negustoreasa :
– În vitrina sa stea ma-ta ventuza pa capu’ lu Kojak, buei parasutistule !
Da. En gros ori en détail, marfa vânduta nu se mai schimba, sau – ca s-o parafrazam pe feu Arletty – my heart is romanian but my ass is global.

Fiti cuminti.
Va pup.

Meseria, brăţară de aur

Babelor,

E, poftim. Capitala stie înca sa dea la iveala – e drept, cu o oarecare parcimonie douamiista (era sa zic post-modernista) – hedonisme (mic-) pariziene. Sa mai zica cine-o pofti ca francofilia noastra se rezuma la niste ciorbe à la grecque si la trenul cu care vine vacanta. Unii spun ca Societatea Spectacolului (tradusa si-n româneste) e o carte vizionara (în acelasi timp, nu ca dupa razboi multi viteji s-ar arata, dar nu e prea complicat sa prezici, spre o pilda, ca la noapte o sa fie cam întuneric). Altii vad niste didascalii de fibra marxista pentru revolutionarii din mai 1968 (si de dupa). Ma rog, când Guy Debord scrijelea (chiar el, se pare) prin 1953 sloganul cu pricina pe un zid de pe cheiul Senei, la noi leului nu i se mai spunea franc, « monser » devenise « tovarase », iar spectacolul (stricto sensu) era cam dezolant. Uite însa ca dupa mai bine de o jumate de secol si dupa atâtea framântari si rasturnari de situatii avem si noi parte de o transcriptie murala.
Transpus în cheie dâmboviteana, sloganul ar putea capata, la prima vedere, o conotatie de cheguevarism de tricou adolescentin, de pulsiune juvenila de anarhism de criza, nu stiu. Asa cum nu stiu daca Debord ar striga « sacrilège ! », vazând bolidul de fite (când stim ce blestematie înseamna pentru el otomobilul) chiar sub credo-ul sau. Contrastul din adaptarea valaha e însa savuros, oricum l-ai lua.
Ce vreti, la noi la noi marfa e marfa si spectacolul e spectacol.

Ăă, panem et circenses ?

Va pup.