Cum să ne căcăm cu spor

În goana lor hedonistă după satisfacerea hoitului, oamenii (obișnuiți) categorisesc sau clasează următoarele plăceri, nu neapărat în această ordine:

1. Futaiul

2. Datul cu motorul

3. Diverse activități de rockstar

Mai toți însă, trec sub tăcere din motive malefice plăcerea infinit mai mare și mai strașnică a căcării. Fac asta chiar și gânditori reputați, altminteri iscusiți în a dirigui plebeii întru bună comportare și sisteme de valori sănătoase, cum ar fi Pleșu. Sfânta căcăstoare, așadar, este pe nedrept uitată, marginalizată, înghesuită într-un colț de unde nimeni n-o mai poate scoate la lumina zilei și a simțului olfactiv.

Să purcedem noi: sfânta căcare, așa cum ne-o spune și marele Xenofon, este adevăratul ethos, „procesul prin care spiritul uman transcende cu adevărat întru nemărginire, contopindu-se cu principiul suprem”. Să recunoaștem că are dreptate: aproape că nu există dată când să ne înscăunăm pe marele tron și să nu ne eliberăm complet de griji, reușind în același timp să ne concentrăm asupra celor mai complexe idei și contopindu-ne în același timp cu fluxul universal de energie al cosmosului.

De unde atunci atâta nedreptate în privința acestui act fiziologic natural și plăcut?

Ar putea exista aici prejudecata conform căreia căcarea ar fi un lucru murdar. Nimic mai neadevărat, deși într-adevăr secole întregi de mâncat căcat cu polonicul nu pot conduce la un deznodământ fericit, după cum ne-o arată și experiența poporului român. Desigur, acesta este un aspect discutabil, întrucât acest neam predominant necivilizat pare să se fi reprofilat pe rahații de câine, care răsar dintre dalele trotuarelor precum ciupercile într-o pădure de super-căcat. Și totuși validitatea exemplului se menține – după cum o arată un studiu al cercetătorilor britanici, doar 1 din 10 români folosește peria de curățat veceul după actul umplerii micului bazin de porțelan în care cu toții ne deversăm conținutul vintrelor cel puțin odată pe zi. Sigur, asta nu presupune automat că îl și mănâncă, deși programele canalelor de televiziune ne sugerează cu totul altceva.

Chiar și așa, omerta impusă de alte popoare, mai civilizate, asupra acestei acțiuni regeneratoare și salubre este de neînțeles. Bine, asta s-ar putea explica prin ipocrizia legendară a națiunilor în cauză, pentru care până și o bășină ar putea părea o pată maro ireparabilă pe orice CV. Și totuși, părerea noastră este că reabilitarea acestei caracteristici la fel de firești a ființei umane ca oricare alta, trebuie să înceapă neîntârziat. Oamenii să-și arate unii altora produsele fecale cu mândrie, comparându-le formele, dimensiunea și amplitudinea, ele nefiind cu nimic diferite de, să spunem, mândria unui cofetar obișnuit în momentul realizării minunățiilor gastronomice la care îl obligă meseria.

În ce mă privește, consider căcarea ca fiind o activitate esențială, ca și cititul (bine, cele două merg mână în mână și tot despre hârtie e vorba, pentru că poți continua să citești în timp ce te ștergi, sau te poți șterge chiar cu cartea respectivă dacă e scrisă de, să spunem, Florin Piersic Jr.), socotitul și, de ce nu, număratul banilor. Să menționăm, totuși, pentru cei care nu știu, că deși aparent sunt făcuți tot din hârtie, cu banii nu ne putem șterge la cur. Iar asta pentru că – derivă automat din cele spuse mai sus – valoarea lor ar deveni atât de mare încât nu ni i-ar mai primi nimeni nicăieri, dereglând economia mondială și ducând în cele din urmă la o conflagrație planetară de tot căcatul.