Românii sunt nişte proşti. În frunte cu Manolescu

Două scandaluri mari şi late au zguduit zilele trecute piaţa de carte din România. Piaţa de carte din România fiind, vorba cuiva, cam cât aia a unei edituri mari din Franţa. Vorbesc de încasări, cutare cutare.

Scandal 1 – Manolescu s-a senilizat complet, drept care vrea să-şi asigure curu cât mai are zile, drept care s-a gândit să impoziteze, la grămadă, cititorii şi editorii din România. Asta înseamnă forfetar de 1 leu pe carte, împins în parlament cu sprijinul bunului său amic, Jean Valjean Varujan Vosganian, nulitate literară şi (cum altfel?) vice la USR. Desigur, o instituţie inutilă, dar ca să aveţi o idee despre circuitul întregii chestii, imaginaţi-vă că acest timbrul literar (da, asta e denumirea savantă pe care au găsit-o unei chestii care nu e nimic mai mult decât o taxă de protecţie) nu se duce în final, în marea lui parte, decât tot către USR. Adică aproape în totalitate către o gaşcă de indivizi care nu produc, în cel mai bun caz, decât o literatură de tot căcatul. În fine, or mai fi şi câţiva ok, printre ei, dar ăia sunt probabil atât de puţini că e ca şi cum n-ar fi.

Scandal 2 – Cărtureşti Carusel, cea mai tare librărie din România. Am fost, am văzut-o, locanta e bestială. Dar, acuma ce se-ntâmplă, din păcate pentru acest Carusel, el a fost construit în România, unde românului nu-i convine nimic. Poate să fie ea oricât de mişto, sau de ieftină, sau de bună, sau de şmecheră, românul (care se ştie că e cel mai înţelept individ de pe planetă) tot va găsi ceva să-i reproşeze. Cum ar fi că de ce e prea scumpă? Păi dă-te-n morţii mă-tii, române, dacă e prea scumpă nu intra în ea, futuz gura mă-tii de prost ce eşti, mergi în pula calului în birturile de cartier unde ai ars-o toată viaţa şi prăbuşeşte-te pe veci într-o baltă de căcat, că de mai mult nu pari să fii în stare. Dacă e prea scumpă, du-te-n pizda mă-tii, intră şi tu unde-ţi permiţi, că aia e, oamenii au investit nişte bani şi e cumva normal să vrea să şi-i scoată.

Sau că de ce vând şi nu ştiu ce brizbrizuri pe lângă cărţi, că adică cărţile, cum ar veni, mai mult nu sunt decât sunt. Păi dă-te bă-n pula mea de român prost, căcam-aş în pizda mă-tii, dacă pune Manolescu taxa de protecţie pe carte, ce pula calului vrei să facă oamenii, să moară de foame ca să-ţi facă ţie pă plac şi să nu te isterizezi când realizezi ce viaţă de căcat ai şi cu şi fără librăria asta?

Sau una şi mai tare e că de ce a costat un milion de euro. De-aia, românule, ca să te scandalizezi tu. Dar numai când eşti cu pula-n gură.

Hai sictir de-aici de ţăran prost ce eşti, că pentru tine şi muieţi dacă sunt, tot nu mănânci posmagii ăia. De ce? Pentru că tu mănânci doar căcat, cum ar veni.

Schiop versus Teleșpan și succesul la români

Deși nu aveam de gând să fac reclamă cărții anului 2013 (sau 14?), iată, mă văd nevoită să-mi încalc principiile. Și asta pentru că aș vrea să le transmit celor care au editat această glumiță semi-retardă, că nu orice fel de publicitate e totuși publicitate. Greșit. E ca și cum ai spune că orice căcat care zboară prin librărie se și mănâncă.

Dar să încep cu începutul: dornică să mă pun la curent cu noutățile literare românești (deja vechituri), am reușit să consum (ăsta e cuvântul) două dintre revelațiile recente: Soldații lui Schiop și Cimitirul lui Teleșpan. Deși trebuie să recunosc că în ce o privește pe ultima, m-am oprit după vreo 63 de pagini citite cu mari, mari eforturi. Și chiar aici vreau să ajung, de fapt.

Din start, alăturarea celor două cărți face o nedreptate celei scrise de Schiop, ghinionul ei fiind, în opinia mea, faptul că Teleșpan s-a nimerit să scoată o carte foarte slabă cu aproximativ același subiect relativ simultan. Altfel, singurele puncte comune între cele două sunt într-adevăr poveștile cu și despre poponari, în rest totul diferă: tonul, construcția textului și, mai ales, talentul.

Sigur, fiind un tip inteligent, autorul Cimitirului și-a pregătit terenul cum se cuvine, afirmând despre sine pe coperta IV că e „nu este scriitor”. Dibace mișcarea, dar chiar și așa, nu se explică cum de a putut scrie o carte întreagă la nivelul unei compuneri de casa a VI-a, căzând instantaneu în păcatul de a crede că tot ceea ce se trăiește se și povestește. Iar dacă veți face vreodată greșeala de a cumpăra această tentativă de roman, aflați că ăsta e păcatul lui cel mai mic. Neajunsul său major, din păcate pentru intenția autorului, este acela de a fi, foarte, foarte plictisitor.

În fine. Așa cum bine ați înțeles, scopul acestei postări nu este acela de a povesti acțiunile celor două cărți și cu atât mai puțin (culmea!) de a face critică literară. Nu, dimpotrivă, ceea ce vreau este să vă sugerez este pe care dintre cele două merită să dați banii și pe care nu. Cât despre succesul la public al Cimitirului, am mai spus asta, cu alte cuvinte: într-o țară unde jumătate din populație are veceu în curte, chiar nu e de mirare.

Cu viteza luminii

In ultima vreme am avut parte de mai multe lecturi. Una dintre ele, recomandata de un bun prieten, mi-a atras atentia. E vorba de „Viteza luminii” a lui Javier Cercas, un scriitor mai putin cunoscut in Romania.

Daca la inceput mi-a fost greu sa ma prind in poveste din primele 20 de pagini, totusi am persistat. Intr-un stil absolut firesc, fara niciun pic de adaosuri baroce, omul incepe cu povestea unei cariere literare mai mult decat austere in apartamentul lui de cacat din Barcelona.

Evident, nu va spun plotul, adaug doar ca petalele dramaturgice ale esafodajului imaginat de Cercas se deschid in moduri nebanuite. Atat de nabanuite incat te poarta prin Urbana, un mic orasel de provincie din Statele Unite, unde Cercas ajunge sa capete o bursa de asistent, apoi prin Vietnamul ravasit de razboi prin intermediul amintirilor unui profesor de literatura care ajunge sa-i fie mentor si alter-ego aceluiasi Javier Cercas.

Chiar n-are sens sa va zic mai mult. E povestea adevarata a unui om care a suferit enorm din cauza demonilor care bantuie perpetuu meseria de scriitor, si care ofera o lectie colosala despre natura schizoida si duplicitara a succesului. Recomand cu toata caldura.