O altă mierlă. Citatul zilei

Babelor,

Uite ce zicea mierla asta, acum o sută de ani :

 Que veux-tu ? j’ai l’esprit que mon siècle m’insuffle,

Et tout bec un peu chic se doit d’être un peu mufle !

 

 

E mierla lui Edmond Rostand – le Merle – alegorie de zeflemea şic, cârteală, pizmă şi cinism de argou cu care secolul al douăzecilea – aflat încă în scutece – întra spărgând uşa ca să facă praf şi pulbere rânduielile sufocante, aseptice şi aseptizante ale veacului de dinainte. Malaise fin-de-siècle, Boum et Bing, tabula rasa şi patatras ! 

Piesa se cheamă Chantecler, bijuterie de vers alexandrin în patru acte, aflată fix pe traiectoria care uneşte păsările lui Aristofan cu orwelliana fermă a animalelor de mai târziu. Însă dacă Cyrano de Bergerac îi aducea lui Edmond Rostand glorie universală, iar câtăva vreme mai târziu l’Aiglon îl făcea nemuritor – adică immortel – fiindcă-i deschidea porţile Academiei la numai 33 de ani, cu Chantecler a fost ceva mai complicat. Poate fiindcă prea elaborată şi prea cu două tăişuri pentru publicul anului 1910 care aşteptase şapte ani cu sufletul la gură ceva şi mai şi decât ce cunoscuse.

Merită citită, zic io – cela vaut le détour – chiar acum. Nu că după o sută de ani ar aluneca de la sine din modernism în post-modernism (de fapt, ce sunt astea două ?) şi nici că ar fi mereu de actualitate (vacs Albina, natura umană e mereu de actualitate, atâtă vreme cât specia îi supravieţuieşte individului), dar ce pişcă acut – printre altele – sunt deziluzia, cinismul şi ironia ca răspuns aproape invariabil idealismului, chiar dacă un pic naiv.

Drept pentru care dăm alt citat, de data asta din Balzac :

C’est un signe de médiocrité que d’être incapable d’enthousiasme.

Vă pun şi poza lui Edmond Rostand, nu de alta, dar sunt sigur că Piticugras o să zică – punem prinsoare ? – că e o scorneală şi că de fapt ăla e Ovidiu Schumacher.

Aidi, gata, fiţi cuminţi.

Les jeux sont faits, rien ne va plus,

Vă pup.

Reclame