Protestul Roșia Montană infinit: Through The Never

Sunt acuzată că scriu numai despre Roșia.

Păi e normal, pentru că – așa cum ar fi destul de evident și pentru Stevie Wonder – această poveste a devenit expresia nemulțumirilor unei bune părți a societății românești. Mai mult, a unei generații care acum are mijloacele și contextul potrivit pentru a se revolta altfel decît au făcut-o părinții lor în 1989. Un fapt destul de incontestabil, nu?, drept dovadă stînd și acest blog.

Și cu toate astea, azi am să fac o recomandare oarecum diferită, deși într-un final se va vedea că și ea tot spre aceeași problemă converge. A nemulțumirii unei generații care va prelua în curînd frîiele sistemului, fie că acest sistem își dorește acest lucru sau nu. E natural. Așa a fost dintotdeauna.

Dar mai întîi recomandarea, courtesy of Cineforum, care au fost atît de amabili încît să invite o băbăciune ca mine la avanpremiera filmului IMAX, 3D (!!) Through The Never, al cui altcuiva decît al băieților de la Metallica. Motiv pentru care mi-am luat sacoșele de pogo, după care am lăsat ochelarii de vedere acasă și i-am schimbat – nu cu ăia ai lu Steveie Wonder, ci cu ăia de albină anaglifă, recte zburătoare stereoscopică 3D.

Ce să zic. Băi copiii babii, cînd a-nceput filmu, nici n-a durat trei minute și să zic că am umplut scaunu de lichid maro e puțin. Iar asta nu numa pentru că povestea pe care o-nfiripa acolo regizoru Nimord Antal era căcătoare, dar și pentru că împletirea muzicii cu firu narativ era de o măiestrie și acustică care te lăsa cretin/ă (da, coloana sonoră trebuie neapărat ascultată cu un asemenea sound-system, sau mai bine deloc). Pe scurt, dacă vă imaginați că metaliștii, cît sunt ei de mari, cad în asemenea plase ieftine precum cultu personalității în care probabil că s-ar scălda Gabriel Dorobanțu dacă s-ar face un film despre viața lui, ei bine, vă înșelați amarnic. Nu. Filmul e văzut prin ochii unui amărît de băiat de la departamentu electric al industriei itinerante care e Metallica atunci cînd pleacă în turneu, iar acest amărît de băiat abia așteaptă să-și încheie treaba la care-l pun șefii lui idioți (și despre care James Hetfield nici nu are habar, probabil, că există) și să urmărească liniștit concertul. Stadion frumos, american, te caci, pe tine, atmosferă de NBA dacă de exemplu Michael Jordan ar cînta la saxofon, peste 50.000 de oameni.

Da ce să vezi. Nu e ca să fie, dacă mă-nțelegi. Exact cînd boxele cu care e dotat IMAX îți trec prin tine toți fiorii universului odată cu primele acorduri Metallica, taman atunci se găsește și bou’ de șef să mi ți-l trimită pe băiet la una bucată treabă misterioasă prin oraș. Să te-apuce dracii, nu alta, că suferi și tu pentru ăsta că nu poa să stea și el în sala aia mare și frumoasă, să se bucure. În fine. Treaba făcută de Antal mișto, noir, misterioasă, detalii, băiatu are la retrovizoarea camionetei o păpusă spînzurată, ciudată, parcă vie, în oraș e noapte, umbre, chestii, acorduri intră, ies, riffurile lu Hetfield, solo-uri babane de-ale lu Hammett,  bassu lu dementu de Trujillo, de Ulrich nici nu mai vorbim. E și din momentu în care înțelegi că muzica rochiștilor nu e decît suport pentru ce face băiețașu ăsta printr-un oraș care devine încet-încet post-apocaliptic, în care dezordinea se așterne peste tot și toate cu siguranța unei nesupuneri civice determinată de actualele inegalități sociale pentru care pînă și străbunu nostru Marx se răscolește în mormînturi, e, atuncea parcă începi să înțelegi unde bata Metallica și cu Nimrod Antal. Totu de o epicitate care te face să te întrebi cît de departe ești cu adevărat de un The Wall, totu de o spectaculozitate care te face să nu înțelegi dacă scena pe care cîntă Metallica și din care ies tot felu de chestii de necrezut, obiecte, statui, cimitire, tot ce vrei, deci dacă scena asta nu e de fapt un teatru mobil, sau spectacolul unui mare magician, sau pur și simplu – de fapt – scena celei mai mari trupe de metal a epocii contemporane, și anume Metallica. Totul culminînd, cînd crezi că nimic nu se mai poate întîmpla, cu distrugerea totală a totului, cu apariția unuia din călăreții apocalipsei însuși (with the four horsemen ride… pentru cunoscători) și cu lucruri care te fac să te întrebi dacă nu cumva nu asiști la unul din cele mai mișto spectacole rock făcute vreodată, dar pe care totuși am să vă las plăcerea să le descoperiți singuri. Sper, pentru că merită să dați oricît pe bilet ca să vedeți așa ceva

Pe scurt, o experiență superbă, care se întîmplă de ca și cum ai face parte efectiv din ea. Evident, din moment ce e IMAX 3D, dar parcă de data asta pînă și respectiva cucerire a tehnologiei e altfel. Cît despre faptul că auzi toate piesele importante, așa cum le știi, de pe albume, ce dreacu să mai zici. Eu, cel puțin, cînd a început Justice For All, am început să mă dau cu capu de scaunu din fața mea.

Cît despre discuția cu Roșia, prieteni, e simplu. Unii oameni, așa cum o fac și Nimord Antal cu băieții de la Metallica, înțeleg spre ce ne îndreptăm. Anume spre o nouă societate, care nu va fi nicidecum utopică, dar în care, după lupte dure contra actualului sistem muribund, se va trece la o nouă organizare a societății în care oamenii își vor da seama, cu foarte, foarte multă greutate, că sunt cu toții o mare familie. Și, mai important, că această mare familie nu trebuie să se numească neapărat comunism.

Cam atît. A, și mai sunt, desigur, ceilalți, cei care nu înțeleg acest lucru. Îi vedem zi de zi, sunt printre noi, sau la televizor. Ei sunt cei leneși la minte și puțini la suflet, obișnuiți cu lucrurile previzibile și căcăcios-călduțe.

Sunt ei, dragii babii, care cred că fiecare mîine e identic cu orice azi și prin urmare un drept cîștigat pentru totdeauna. Ei, care trăiesc cu resturile pe care le consumăm noi, cei care facem lucrurile să se întîmple. Și care, odată ce tot noi vom face lumea asta de mîine, cel mai probabil cu sudoare și niscai sînge, se vor lăuda cum au știut ei cît de mari o să fim de fapt și, mai ales, se vor umili ca niște slugi să nu-i strivim.

Că doar așa e lumea, de cînd e ea.

Vizionare plăcută!

 

Transcending boundaries: a tribute to Stanley Kubrick

 

Babelor,

Zece bloggeri laolalta si un omagiu adus maestrului.

[claude]

 Kubrick. Merge birfa prin tirgul global cum ca Stanley Kubrick ar fi fost posesorul celei mai mari colectii private de porn de pe planeta [asta se intimpla inainte de explozia www!]. De altfel, inca de la inceputul carierei sale Kubrick a vrut sa faca un ‘blue movie’ iar, conform lui Frederic Raphael,  co-scenarist la Eyes Wide Shut, realizarea unei orgii ‘convingatoare’ in EWS l-a macinat pe Kubrick luni la rindul  . Daca v-am captat atentia trecem la pasul 2; daca nu, rezolvati un Rubik’s C[ube].

Undeva pe la 1965, intr-un interviu, Orson Welles [o influenta majora asupra lui Kubrick] zicea: ‘among those whom I would call the younger generation of directors, Kubrick appears to me to be a giant’. Stiti vorba aceea din popor: ‘it takes one to know one’.

Barry Lyndon. My favourite Kubrick si probabil unul dintre cele mai frumoase filme ever made.

Ramine sa-l intilnesc pe cinefilul insensibil la scenele de interior din BL filmate fara iluminare artificiala, doar luminari, ceva geniu plus ‘lenses for candlelight photography by Carl Zeiss’. Bloody brilliant!

Irlanda merita si ea o mentiune pentru amabilitatea cu care si-a imprumutat dealurile inverzite echipei de filmare.

Cut to:

Kubrick si W.M. Thackeray:  in moarte ‘good or bad, handsome or ugly, rich or poor they are all equal now’.

[dragos]

 

cand spun Kubrick, spun portocala mecanica.

atat. nu superproductia spartacus, cu care ai mei m-au chinuit pe la cinemauri ceausiste, ca e cu chirc duglas d-aia etc. nu odiseea spatiala cu care m-a chinuit la teve tcm-ul. nu ews cu care m-au coplesit osanalele criticilor. nu mai amintesc de lolita, fata cu bucle neverosimile care mi-a stricat iremediabil impresiile romanului adorat.

ci portocala. a, si shining!

baletul raului si-al haosului.

decorurile futurist-obscene.

funerariile lui purcell.

brother sir.

fetele ranjitoare ale tinerilor.

burlesc revenge. societatea preamoderna.

si mai ales A NOUA.

[anda]

 

Din cele treisprezece filme ale lui Kubrick, Barry Lyndon mi se pare cel mai aproape de perfectiune, iar din acesta, secventa finala este poate my all-time favourite. intr-un reenactment al unei scene anterioare – Lady Lyndon semnand acte, cu diferenta notabila ca Lord Bullington si-a obtinut in final locul ravnit langa mama sa – aceasta este  tulburata pentru un moment de amintirea lui Barry, dar isi reprima orice semn de emotie. Nu isi permite decat gestul de a se opri cateva secunde si a privi in gol, iar gandurile sale ne raman si de aceasta data inaccesibile. Apoi continua sa semneze hartiile intinse de fiul sau, in timp ce camera se indeparteaza.

 

E o incununare a tuturor scenelor in care Kubrick, in timp ce pare ca ne refuza apropierea de personajele sale, preferand sa inlocuiasca spectacolul sentimentelor cu cel al naturii si al interioarelor somptuoase, reuseste sa obtina tocmai rezultatul contrar.       

[zum]

de fiecare data cand trebuie sa vorbesc despre filme & tot ce’i legat de ele ma simt intaiul ageamiu al Lumii.

desigur, pana si intaiul ageamiu al lumii stie cine’i Stanley Kubrick si i’a vazut cateva filme. si lui i’au placut unele, altele nu [Eyes Wide Shut, paradoxal, l’am vazut de cele mai multe ori. pentru ca de vreo 3 ori am adormit inainte de final si de vreo doua ori niste amici au vrut sa ma convinga ca e grozav. ce teroare!]

dar oricate filme as vedea, cand zic Kubrick zic inceputul de la 2001: A Space Odissey. l’am vazut demult, la cinemateca, la Eforie. imi aduc aminte si acum senzatia – aceeasi cu cea de la prima decolare: m’a lipit de scaun si mi’a taiat respiratia.

n’o fi printre filmele mele preferate, dar pana acum nu am mai gasit unul care sa aiba acelasi efect. and that’s Kubrick to me.

[voroncas]

in timpul filmarilor la eyes wide shut, un nimeni, alan conway [„An aptly Nabokovian name”, zice Kubrick] in cautare de identitati & senzatii tari se da drept stanley Kubrick prin londra, desi nu stie mare lucru despre el si nici filmele lui nu-l intereseaza prea tare [„What an ingrate! He steals my identity and yet my films aren’t good enough for him!”, zice tot Kubrick]. asa a iesit colo[u]r me Kubrick, a true…ish story, in care malkovich se joaca de-a being stanley Kubrick. „you’re all stanley Kubrick, so please, be quiet!”

altfel, serios despre Kubrick scrie si prin cartea asta.

[oceania]

prima data cand am vrut sa vad Eyes Wide Shut s’a intrerupt curentul pe la mijlocul peliculei. tocmai ma intrebam: ce cauta Tom Cruise in acest film?

a doua oara, totul mi s’a parut confuz, complicat, enigmatic. am descoperit un Kubrick alchimic, obsedat de ocultism. un vartej de vise, orgii, fantasme, impulsuri inconstiente si conflicte reprimate. dialoguri banale si repetitive. m’au incercat senzatii extreme: de la iritatie la fascinatie. doar muzica mi s’a parut fara cusur si absolut justificata la fiecare interventie.

mi’am zis sa’l vad si’a treia oara. mi se parea imposibil ca un creator extravagant si genial precum Kubrick sa nu incerce sa comunice ceva prin filmul asta. la a treia vizionare filmul s’a dovedit nelinistitor, inclasificabil, contradictoriu. am ramas cu o singura idee concreta: ca „nici un vis nu e doar un vis”: un fel de poarta deschisa spre o multitudine de lecturi.

[musiu alexandru marks]

Blasfemie! veti spune, dar cutez: 2001: A Space Odyssey nu e un film SF stricto sensu, caci pentru moviegoer-ul venit sa se adape pavlovian cu actiune SF dupa canoanele fixe ale meniului, socoteala de acasa nu se va potrivi cu cea de pe fotoliul de catifea rosie si va casca repede de plictis. Moreover, chiar si la scara naivitatii de o tandrete copilaroasa a SF-ului anilor 60, unele scene… well, ehrm… they nuke the fridge. Pentru mine însa, e în primul rand o lectie de filosofie, dar ochiului spectatorului îi trebuie rabdare si virtuti de prisma ca sa descompuna alchimia împletirii tuturor ingredientelor dinauntru. Pelicula e suport, SF-ul pretext, însa firul rosu e pur Nietzschean [what is the ape to man? a laughingstock or painful embarrassment…] cautarea e metafizica, parcursul e estetica si simbolism, iar Kubrick – om-orchestra stapanind magistral arta contrapunctului. Ah, si oricat de paradoxal ar putea sa para, Kubrick chiar pulverizeaza – subliminal dar hâtru [remember the Zero Gravity Toilet ?] – toate cliseele SF aflate „dans l’air du temps” în 1968.

Bref, nu cautati învataminte sau întelesuri, ci doar întrebari.

 

[P.S.: moooor dupa fotoliile alea…]

[zamo.ca]

Kubrick este un regizor care avea obiceiul sa scoata capodopere care luau cativa ani pentru a fi intelese de contemporani, poate si pentru ca nu-s usor de vazut pana la sfarsit. se aseamana oarecum cu Van Gogh, diferenta fiind, printre altele, ca urechea sa a ramas oarecum intacta. unul din momentele cand era cat pe ce sa fie zdravan sifonata s-a petrecut in timpul filmarii Clockwork Orange, in anul de gratie si eliberare sexuala ‘69.

 

in minutul dupa ce-am facut poza, ne spune Dmitri Kasterine in Guardian, platforma s-a prabusit zgomotos. Stanley era un tip calm, nu se grabea niciodata, dar a tasnit ca un iepure din pusca. n-am mai vazut ceva asa rapid

[cinesseur]

i return again and again in my mind to the film that i elected to show my friends on the Sunday, America time, when i got the news that Stanley died. and some people came over to the house that night. they were scheduled to come over for dinner anyway. we talked the whole night about Stanley and i wanted to show all of them a scene from a movie that for me represented how deep Stanley’s heart was and how much he could love and show emotion because he’s been criticized as an unemotional director. i thought he was a very emotional director. and so i put the last scene from Paths of Glory where Christianne [who he then married] plays the German captive girl that stands up and sings in front of all the French soldiers bringing down the house in tears. and as the soldiers cried, we all cried watching just the last scene, not the whole picture. that isolated last scene hit a chord with everyone in the room. two people had never seen Paths of Glory but were still totally affected by that sequence. and that, to me, represented who Stanley was as a human being. [Spielberg on Kubrick: excerpt from an interview included on Eyes Wide Shut DVD release]

[tlöni]

oricare din filmele lui cantareste cat munca de’o viata a unor regizori mai marunti [si’n comparatie cu el aproape toti ne par marunti]. foarte umil, eu voi cita doar cateva secvente:

Dr Strangelove: sir, i have a plan… [stands from his wheelchair] Mein Führer, i can walk!

Lolita: we’re really very fortunate here in West Ramsdale. culturally, we’re a very advanced group with lots of good anglo-dutch and anglo-scotch stock. and we’re very progressive, intellectually

2001: just what do you think you’re doing, Dave?

Clockwork: one thing i could never stand was to see a filthy, dirty old drunkie, howling away at the filthy songs of his fathers and going blerp, blerp in between, as it might be a filthy old orchestra in his stinking rotten guts

Barry Lyndon: [e, cred, Filmul Absolut]

Shining: don’t worry Mom. i know all about cannibalism. i saw it on TV

FMJ: me sucky sucky. me love you long time. me so horny

EWS: don’t you think one of the charms of marriage is that it makes deception a necessity for both parties?