Din sertarul cu orori sau de ce n-a murit fotbalul

Mă babelor,

Ieri. Ce să facem şi noi, tocmai hăpăiserăm nişte Evereşti de clătite şi digeram delicat în salon. Petronia tolănită pe sofa, Veta plutind în hamac (da, avem un hamac în salon, parcă nu ştiţi), eu lăfăindu-mă în jilţ şi pufăind dintr-un trabuc. Rhetta curăţa o carabină, cel puţin aşa zicea, deşi mie-mi semăna mai mult a mortier. Pe undeva prin bucătărie era şi Fraila, care încerca să-şi scoată ce-i mai rămăsese din antebraţul drept dintre fălcile lui Aldo, o mangustă pe care o salvase de la o grădină zoologică în executare silită de prin Uruguay, parcă. Ca de obicei când digerăm clătite, ne tot gândeam ce răutăţi asasine să le mai aruncăm cititorilor fideli ai acestui blog, fincă de prea multă vreme o tot lălăim aşa, în re minor. După nu prea multe negocieri în trei (Veta era în levitaţie şi n-a mai participat până la urmă, nu ştiu, făcuse inhalaţii cu nişte ciuperci dubioase, cică pentru răceală, bref, Veta era high), ne-am oprit la nişte muzică. Sau anti-muzică, dacă vreţi, sau muzică la minus unu, pe scurt, genul ăla – fincă asta e ideea – care să vă facă să scrâşniţi din dinţi şi din urechi, să aveţi coşmaruri o lună încheiată, cearcăne mov până sub buric şi să înghiţiţi trei boxpaleţi cu bromazepam la fiecare masă. Din zece la puterea trei catraliarde de idei, alegerea a fost dificilă, dar am convenit – să zicem că unanim – la ce va să vie mai jos. Dacă săriţi cu ceva contribuţii şi-o punem de-un top horror, poate vă dăm premii. Clătite, antebraţul Frailei sau un tupperware de-al Vetei cu ciuperci. Poate. Poate nu.

Tortura la care am zis că merită să vă supunem e cruntă. Dacă v-am fi îndesat într-un borcan cu formol de la I.M.L. lângă un foetus mutant cu cap de crocodil la fel de mutant şi pe care nici Hieronymus Bosch nu l-ar fi imaginat, zău că aţi fi ieşit în câştig. Dar am zis că e mai sadic din partea noastră să vă dăm imnul suporterului suburban-şantieristic, lălăiala aia oribilă care a resuscitat brusc fotbalul acum mai bine de patruzeci de ani. Pentru că da, da, babelor, în şaijnouă fotbalul trăgea să moară. Brazilia se făcuse de cacao două campionate mondiale la rând, ba mai mult, pe ultimul englejii îl furaseră ca nişte asfaltangii, şi ştiţi cu ce ? Ă ? Ştiţi ? Cu o bară, buei, da, cu o bară, repetaţi după mine: baaa-răăăă, fincă arbitrul văzuse linia porţii probabil că pe peronul de la metrou. Deci în şaijnouă Pelé se apropia de treij’ de ani, George Best începuse să stea mai mult prin birturi, UTA tocmai luase un opt-la-zero din poanieu de la cine ? de la polonezii ăia de la Legia Varşovia… Era nasol, ce mai. Şi totuşi, uau, splendid, îmi ziceam (da, nu sufăr fotbalul, contrar restului babelor, dar să trecem). Splen-did. Îmi frecam mâinile la gândul că fotbalul avea să dispară, sau să rămână cel mult un suvenir, o chestie de scos pe la bâlciuri cu reenactment, ceva ca turnirurile medievale, bref, un subiect de scurt-metraje documentare. Şi că am să pot, în fine, să mă uit tihnit la competiţiile de curling feminin. Fără să vină Rhetta să plescăie ca să-mi schimbe postul doar ca să se uite la Rică Răducanu şi la Rickenbacker ăla, sau Beckenbauer, sau Adenauer, cum l-o mai fi chemat.

Aşa. Şi na că vin ceapiştii îngălaţi cu sinistroza. Fe-Ce-Luu-duuuş, Fe-Ce-Luu-duuuş, hăăă-hăăăă-hăăă, Fe-Ce-Luu-duuuş. Bucata cică putrezea vesel într-o ghenă de vreo opt ani şi ăştia ce fac, mă ? O scot aşa la plezneală, o curăţă de igrasie, o pun de umplutură pe un disc că n-aveau nimic altceva şi ajung number one în Billboard. Hăă, ne-a făcut ăştea imn, iuhuu, nea Gelu, aidi bre la stadion, trăească forbalu ! Să nu pui mâna pe topor ? Ce dinamită şi-ar fi luat băieţii dacă Tlönianul era acolo, la vremea aia… Da’ mă rog, hai, destupaţi bromazepamu şi ascultaţi, priviţi, suferiţi în spasme. Faceţi convulsii spumegânde la prezenţa scenică a domnului solist vocal, lăuntric şi visceral penetrat de soul. Simţiţi sfredelul dentistului pe creier admirând cămaşa încheiată la ultimul nasture, vesta etno de scăpat de la cenaclul Flacăra şi privirea de merluciu prăjit la bufetul gării. Tăvăliţi-vă pe sublima coregrafie de sculer-matriţer ieşit din crâşmă cu trei la mie-n sânge şi agăţat de bară în tramvaiul şaişpe între Batiştei şi Bulevardul Carol I. Sau de şofer de T.I.R. cu volanul pe dreapta şi cu pană stânga faţă, călare pe un drum forestier. Las-o bă, la punctu mort… Dacă n-ar fi avut perciunii stângi traşi peste chelie şi lipiţi cu prenadez peste urechea dreaptă, ar fi fost însă chiar drăguţ, cu mustăcioara lui à la Piticu Grs in his early years. Însă cred că e certat cu doamna (domnul ? domnişoara ?) de la tobe. Păcat.

Zece ani mai târziu, fotbalul devenea nemuritor. Soarta i-o pecetluia altă tortură pe care v-o oferim, cu mult albastru de metilen şi multă untură de peşte, fincă văd că mai mişcaţi. Ia faceţi voi un mic karaoke pe ea, à la eighties: Olema, muare miliţia ! Fincă asta era versiunea subtitrată en vogue.

Mai vreţi ?

Hai, gata cu prostiile,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Rock is dead, they say. Long live rock !

Aseară. Petronia era în bucătărie, purta un pulover vert anglais şi se uita cum Fraila flamba un pluton de clătite cu dulceaţă de vişine care leneveau lasciv şi gourmet într-un platou. Restul, adică Rhetta, Veta şi cu mine şedeam tacticos în salon şi pufăiam din nişte trabucuri. Mă uitam la Rhetta cum se uita la Veta care citea jurnalul fără ochelari. Pentru că parol că n-are nevoie. Veta, adică. De ochelari. Austria ? Ei, aş. Clinică ? Ce clinică ? Nţ. Nuuu, Veta n-a fost să se opereze de cataractă, că nici de aia n-are nevoie. Adică de operaţie. Nu. Pur şi simplu Veta era niţel mioapă când era mică şi acum gata, cu trecerea secolelor deceniilor anilor i-a trecut. Pardon, i s-a corectat. Dar mă rog, să revenim. Ca’va’s’zică, Petronia se uita la Fraila care se uita la flacăra albastră de pe clătite, eu mă uitam la Rhetta care se uita la Veta, şi dintr-o dată toată armonia asta paşnică a unei seri obişnuite de miercuri se văzu întreruptă:

RHETTA (cu aerul de a se face că bănuieşte că Veta consultă rubrica deceselor): Şi ia zi, mă soro, e mort, mă ? Mai mişcă ?

VETA (impasibilă, mimând că n-a auzit): …

RHETTA (ridicându-se brusc şi cu furie în picioare şi ţintind cu arătătorul drept spre candelabru): Veturia E. Marx ! (pentru că, dacă nu ştiaţi, ăsta e prenumele întreg al Vetei, pe care însă Rhetta îl pronunţă doar ca un soi de cri de guerre, chestie care anunţă nori grei şi belicoşi) Veturia E. Marx ! Creatură nesimţită, când îţi pun eu o-ntrebare să-mi răspunzi numaidecât, auzi ?

VETA (coborând încet şi plictisit jurnalul până la rădăcina nasului): Ciii-neee-măăă, Izbăşoooiu de la opt ? (ridicând ziarul cât să-şi ascundă iar capul) Nu fi proastă mă, că de-abia sunt două ore de când l-au dus cu salvarea la Floreasca, când să apuce să şi… Te-ai sclreozat şi tu, da’ rău, aşa… Cum o să…

RHETTA (cu ochi micşoraţi şi o undă volatilă de maliţie în glas): Eee-tee, Izbăşoiu. Nuuu, măăă, nu mucegaiul ăla zaharisit. Ălalalt. Rockul, soro, rockul. (cu privirea spre candelabru, descriind cercuri cu mâna dreaptă şi apăsând ceremonios pe litere) Rrroooo-ccckkkulll. Ia zi, a murit rockul sau încă nu ? Ce zice jurnaul ăla al tău ? Hm ? Ce ? Că-n topurile din două mii unşpe, cam ciuciu rock, hă ?

VETA (ridicându-se şi ea brusc în picioare, mototolind ziarul, zvârlindu-l cu furie pe duşumea şi ameninţând cu pumnul stâng): Rhetta E. Marx, fiinţă ignobilă, infamă şi perversă ! Află în primul rând că dintre noi două, tu eşti aia care se hrăneşte zilnic cu actualităţile necrologice din toate ziarele, nu eu, nemernico ! (ţintind convulsiv cu arătătorul drept spre Rhetta) Şi mai află că o să te-ngrop eu mai întâi (bătându-se cu pumnul stâng în piept) eu ! EU ! Eu pe tine, în strigătul lui Daltrey (imitându-l: yeaaaaaaaaaaaa !) din Won’t get fooled again ! Şi o să am vreme o mie de ani să tocmesc bocitoare să te jelească pentatonic până să moară rockul. O mie de ani, auzi ? Major şi minor, dacă vrei !

De restul replicilor – pe un ton crescendo – vă scutesc, fiindcă, aşa cum era de aşteptat, sosi şi clipa:

RHETTA şi VETA (în cor): Musiu Alexandre, oficiază, te rugăm.

Ăsta e de obicei momentul în care eu sau Petronia (depinde care dintre noi se nimereşte-n salon şi care în bucătărie) ne ridicăm, scoatem din secrétaire-ul Louis Philippe din salon o cutie măricică din lemn învelită în catifea vişinie, o deschidem şi nu le lăsăm să-şi aleagă pistoalele, le alegem noi pentru ele, că altfel s-ar căsăpi înainte să se dueleze dans les règles de l’art.

Aşadar am încuviinţat, m-am dus, am luat cutia, am deschis-o, am scos pistoalele, am înarmat babele, le-am aşezat spate-n spate, le-am spus să facă fiecare cincisprezece paşi – că salonul e mare – după care m-am îndreptat spre bucătărie să-nfulecăm clătitele, doar Petronia şi cu mine, fincă Fraila – ca de obicei – sughiţa panicată de după frigider Achtung ! Achtung ! cu castronul de salată pe cap. Între salon şi bucătărie oricum e perete de rezistenţă, aşa că nu vă fie teamă.

Şi-n timp ce mâcam o clătită, bombănind-o pe Fraila că uitase un sâmbure de vişină, stăteam şi mă gândeam: ce rost au toate discuţiile astea ? Că rockul – ce-o fi el – e mort, ba că nu e, că anii şaizeci, că yuppies, că lumea s-a tâmpit, că spirit of revoliuşăn, că mind’s eyes, că promotorii, că gusturile, că vedetele, că banii, că una, că alta. Întrebarea eu zic că e următoarea: mă, noi nu cumva am îmbătrânit, mă babelor ?

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Do you think I’m anti-social ?

Babartrozelor,

Şi voi, mă, ăştilanţii mai tinerei, aşa,

V-aţi tot foit, aţi tot cârâit în fa diez că mvaai, că ce ghicitori încurcate v-am daaaat, că ce v-aţi scrântit sinaaaapsele, că nu e ferpleeeeei, că e prea greeeeu, că of. E-te na. Wof wof.

De data asta să nu mai aud bombăneli şi să nu vă mai văd că strâmbaţi din nas sau că vă scărpinaţi după ceafă a niznaiu, fincă ce vă dau azi e lucrătură curată şi cinstită. Fără suceli, momeli, codeli,  încuietori zăpăcite cu reacţie-n lanţ şi mai ştiu eu ce noduri marinăresc-gordiene.

Aşa că fiţi atenţi. Se dau două jipeguri, două. Uitaţi-vă bine la ele. Hai, uitaţi-vă. Mă ăla blonziu, ăla cu laţe, băi, alo ! Se-aude ? Cu tine vorbesc, mă, emoticonule, scoate şaiba aia din nas şi mâna din budigăii Vetei şi uită-te cu atenţie la ce-ţi arăt acolo. Uită-te, mă cocoş, că te cârpesc. Aşa. Ce ziceam ? Că m-a enervat pişpirică ăla. Na, că nici nu mai ştiu ce ziceam. Ce ziceam ? Ce, mă ? Ămh ? Aaa, da. Mersi. Deci se dau două jipeguri care vide infra.


Prăbliemă: să se zică fără ezitare în ce film se vede – chair în ordine, dacă mai ţiu eu bine minte – ce arată pozele alea. Aţi înţeles, da ? În care anume film ?

Hint: mai citiţi o dată titlul, cine ştie. Şi de fapt, ce zi e azi ?

Premiileee. Un vin musiualexandresc, că na. Şi clătitele, inconturnabilele clătite marxiene, cele mai fin gourmet clătite din lume, că doar Petronia unltd. a făcut etichetele de la borcanele cu dulceţuri.

Mâine seară afişăm rezultatele.

Hai, gata, ce vă uitaţi aşa la mine ?

Pă cai.

Vă pup.

Pentru poze, toate creditele autorilor, vă zic mâine de unde le-am luat, că altfel c’est de la triche.

Ghicitoare de treizeci mai

Babarozelor,

 

Se dau aşa: o monedă de douăj’ de cenţi de euro şi Radio Ga Ga.

Problemă: să se dea în vileag ce anume au chestiile astea în comun. Dacă au ceva. Nu ştiu.

Hint nu vă dau, că e facilissimă.

 

Regulile le ştiţi, sunt aceleaşi, nu s-au schimbat. Scrieţi-vă numele în colţul din dreapta sus al foii, colţ pe care să faceţi bine şi să-l îndoiţi de două ori, pentru că se corectează în dublu orb. Deasupra să lipiţi o etichetă, un acţipild, un afiş sau ce vreţi voi, ca să nu se vadă.

 

Lucrările le strâng mâine seară, toate răspunsurile sunt luate în considerare. E voie cu fiţuici, puteţi să vorbiţi între voi, să daţi un telefon la un prieten.

 

Premiul: un vin – o tămăduire, nu alta – plus inenarabilele, inegalabilele, galacticele clătite marxiene cu dulceaţă de vişine, făcute chiar de your humble narrator în preacinstitele case musiualexandreşti.

 

Haidi pa,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Doi iepuri

Babelor,

Acum cam o săptămână şi ceva, primesc un telefon de la o prietenă.
– Rhetta, zice, hai să salvăm caii!
Eu tocmai făceam o ciulama. Nu mai ştiam dacă pusesem sau nu piper.
– Stai dragă, zic, că uite mă aiureşti de tot! Ce vrei?
– Să salvăm caii, Rhetto, zice prietena mea. Caii!
– Ce cai, dragă?, zic eu punând totuşi piper.
– Caii din pădurea Letea, spune ea.
– Bine, zic, ok. Când?
– Acum, Rhetta! Mâine o să fie prea târziu!
I-am explicat că aş fi venit cu dragă inimă, dar tocmai făceam ciulama, şi deci. A închis abătută.
Trei zile mai târziu, prietena mea a sunat din nou.
– Rhetta! Rhetta!, a urlat în receptor, e revoluţie! Revoluţie! Hai la revoluţie!
– Uşurel, uşurel, am zis.
M-am uitat pe geam. Nu era nici un fel de revoluţie, doar praf. Colb.
– Nu-i dragă nimic, i-am spus prietenei. Nu văd nici o revoluţie.
– Păi nu, Rhetto, că noi o facem! O facem noi! Ca în Spania, ai văzut ce revoluţie e acolo?
– Păi şi caii?, am zis. I-ai salvat?
– Ce cai, Rhetto, n-auzi că facem revoluţie? Vrem democraţie reală! Hai în stradă!
Sceptică, am arcuit o sprânceană.
– Ce se întâmplă în Spania e o tâmpenie, am zis. Nişte leneşi care nu ştiu ce vor au ieşit în stradă să îşi ceară drepturile pe care deja le au şi să clădească comunismul. S-a mai clădit. N-a ţinut mult. N-o să fie nici o revoluţie.
– Eh, a plâns prietena mea, tu eşti aşa rea, Rhetta, atât de lipsită de idealuri… Eu mă duc. O să fie revoluţie, o să vezi.
S-o fi dus, nu s-o fi dus, nu ştiu. Cert este că în ziua urmăroare m-a sunat din nou.
– Cum mai merge revoluţia?, am întrebat-o,
– Rhetto! Acum e momentul să acţionăm!, a zis prietena mea extaziată.
– Eu tocmai acţionez, am zis. Fac ordine în şifonier.
– Asta nu-i acţiune, Rhetta, a zis prietena mea. Acţiune înseamnă flash mob!
– Da?, am zis cumva fără convingere.
– Da! În două ore în faţă la TNB!
– Şi ce înseamnă flash mob-ul ăsta?, am întrebat.
– Ce înseamnă? Păi e împotriva dublării filmelor în română, normal!
– Ah, da, am spus. Eu tocmai fac ordine în şifonier.
Am mai schimbat două-trei politeţuri şi am închis.
După care mi-am zis: nu aşa se face treabă. Prietena asta a mea are prea multe probleme simultan. Dacă Stalin ar fi vrut şi să construiască comunismul, şi să inventeze salteaua pneumatică, şi să fie dresor de lei, probabil că nu i-ar fi ieşit nimic din toate astea. Când vrei să faci un lucru – indiferent dacă e bun sau prost – fă-l până la capăt, nu te încurca cu alte prostii. Şi dacă vrei să faci trei lucruri, fă-le pe rând. Altfel, e ca şi cum ai face şi clătite, şi spaghetti carbonara, şi şniţel pe acelaşi ochi de aragaz. Mai mult decât probabil, n-o să îţi iasă nimic din toate trei, pentru că o să pui pesmet în clătite, smântână în şniţel şi făină în spaghetti. Şi o să trebuiască fie să arunci totul la gunoi şi să o iei de la capăt, fie să mănânci lucrurile aşa cum ţi-au ieşit, adică prost.

Vă pup,

Rhetta

Baba-oarba à la Marx

 

Babelor,

Ăăămm, păi să vedeţi, ia fiţi atente. Se dă experimentul de mai jos, da ? Uitaţi-vă, uitaţi-vă bine.

 

Aşa. Uite ce zice acolo, cică dacă legaţi un individ sau o individă la ochi şi-i spuneţi să meargă drept înainte, o să vedeţi  că-şi sfârşeşte invariabil traiectoria dându-se cu capul de un copac. Straniu, nu ? Buuuun. Îi dau ieri Rhettei un telefon s-o-ntreb de chestia asta, poate ştie. Bă, zice, nu, da’ poate am o idee, vino-ncoace, hai, c-o chem şi pe Petronia. Fac pagina sul, o bag în buzunarul de la fulgarin, iau un getax, ajung. Petronia era deja acolo, bonjur-bonjur, ţoc-ţoc, ce faci, bine, bref, ne strângem în salon. Apare şi Veta. Băi, zice, pe mine să mă scuzaţi că am nişte treabă şi se-nchide la ea-n cameră cu un tinerel blonziu, cică îi dă lecţii de harpă bas. Facem nişte clătite, le flambăm cu Armagnac, degaba, nu găsim explicaţia. Dăm un telefon şi la Piticugrs, care ne recită « Călătorul şi copacul » de Anton Pann şi ne invită să-i dăm o bere. Pfffft.

– Băi, zice Rhetta, nu ne rămâne decât să verificăm noi treaba asta. Na, uite, o luăm pe madam Axinte. Găsim noi un motiv. O baba-oarba, o filmare, ceva… proastă cum e, oricum o să ne creadă.

  Aaa, madam Axinte. Inefabila, inenarabila şi mizerabila madam Axinte, dobitoaca aia de deasupra care-şi scutură covoarele pe ferastră în fiecare duminică şi care ascultă Kenny G cu boxele lipite de duşumea.

Bine. Săltăm pe madam Axinte şi haidem. Luăm poziţie pe Magheru, lângă Sephora, faţa spre vitrină, o legăm la ochi, linişte, motor !

Numai că… something went wrong. Babelor, n-am apucat să vedem experimentul terminat. De ce ? N-am fost atenţi şi n-am remarcat că în articol se mai arată că subiectul legat la ochi trebuie să traverseze strada de patru ori înainte să se dea cu capul de copac.

La prima trecere, a evitat-o un Oltcit. La a doua, n-am putut să mai facem nimic.

Se oferă altcineva să ne ajute ? Nu de alta, dar să vedem şi noi cum e cu chestia asta.

Vă pup.

În care Musiualexandru sare-n ajutorul Rhettei Marx

Rhetto,

Răspund neobişnuit de târziu la cererea ta obişnuită pentru că am tot căutat. Din câte-mi amintesc, trebuia tu să scrii pe un gard viu cuvântul puţică. Sau poponeţ, nu mai ştiu. Şi n-aveai litere, parcă.

Ei, am găsit.

Ştii, ţi-am mai zis că am nişte zugravi de treabă, Adriano, Relu şi Ceavez. Băi, le ştiu ăştia pe toate, Rhetto, parol. Ai nevoie de-un holzşurub, de un cui de grenadă, de-o adresă, de-o şenilă de tanc, de-un iepuraş de pluş oranj cu urechi vermillon, de-un set de corzi de mandolină, de-o ţeavă de eşapament din inox (à propos, au şi de Lotus, dacă te interesează), te-ndrumă ei. Vorbesc ei cu oamenii ăia şi se aranjează.

Aşa că ieri, după ce am terminat ultima pungă de pufuleţi, zic hai să-l caut pe Ceavez cu un telefon, poate mă scoate el cu chestia asta. Băi, zic. N-ai, nu ştii pe cineva care să aşa şi pe dincolo, mă rog, îi zic ce şi cum. Aaaa, să face, şefu’, să poate ? Staţi aşea, că vă sun io peste zece minute. Mă sună şi-mi dă numărul de telefon al unuia, Sandu Boldişor, cică mare acţionar pe nu ştiu unde. Zice şefu’, sunaţi-l dân partea mea, mă ştie că io i-am făcut tencuiala la vreo câteva blocuri dân cartieru’ ăla pă care şi l-a cumpărat. Domne, zice, ăsta ierea agendăcirculaţie înainte dă revoluţie şi acuma ie acţionar undeva, nu mai ştiu. Cum şi-acumpărat iel cartier, aşea, când are timp liber face panouri, indicatoare d’alea rutiere pentru străzile dă la el d’acolo dân curtea la cartieru ăla. Că are şi multe maşini, vedeţi ? L-am sunat. Tipul foarte drăguţ, amabil – am vorbit vreo două ore despre expresionismul abstract (e şi mare fan de clătite, ce chestie) – mi-a spus că fontul ăla se cheamă Signer.

Uite, cât vorbeam cu el la telefon ţi-a şi-ncropit un panou.

Te pup, vorbim.

Ghicitoarea barosană de miercuri

Babelor, mezami, mă copii,

 Se dă următoarea fotografie. Să se zică cine este personajul. Aşa.

Câştigătorilor, o porţie binemeritată de clătite marxiene (ediţie limitată) plus câte un vin bun. Un Saint Joseph 2007 alb, merge cu clătitele, simbioză curată, nu alta. Necâştigătorii, la colţ cu arici în buzunare.

Cum adică, să vă dau un indiciu ? Aaaidi, buei, că zău e uşurică. Da’, dacă ţineţi cu tot morţişul dinadinsului, poftim :

« Heard about Houston? Heard about Detroit? »

Mâine strâng lucrările. Şi poate p-ormă-ntr-o zi vă spun şi cum i-a marcat Frosei viaţa.

Fiţi cuminţi,

Vă pup.