McMicu de McMare căcat

Mc Babelor,

Poate nu știați asta despre mine, dar eu am fost unul dintre primii testeri ai lanțului McDonalds, acum foarte mult timp, când s-a deschis în America. Bine, asta pentru că trăiam pe străzi și mâncam din tomberoane. Ceea ce nu înseamnă însă că produsele făcute de ei atunci erau mai bune decât deșeurile, dar asta era viața. Și ceea ce iarăși nu înseamnă că acest minunat fast-food ar fi astăzi altfel decât otrăvitor. Tradiția șefilor de la Mac se menține, ei transmițând din generație în generație același aluat făcut din carton presat și fix aceeași rețetă de carne de mortăciune strivită cu tancul.

Dar pentru că eu sunt exact ca musca la căcat atunci când mi-e foame, normal că m-am repezit să degust minunata găselniță de marketing pentru neamul lui Traian și Decebal. M-a izbit însă din prima senzația neplăcută că e vorba chiar de un mic, lucru care ar trebui probabil să-i flateze pe creatorii lui. Adică dacă asta și-au pus în cap, să facă un grătar de buzunar pentru urangutani, au reușit. Plus muștarul de rigoare, deși lipsesc semințele. Dar pe de altă parte nu am putut să nu mă întreb: cum au făcut? Au stat să-i pândească pe țărănoii ieșiți la picnic de 1 Mai cu portbagaju pe post de sufertaș? Iar când respectivii cădeau lați de beți săreau din tufișuri cu pipeta, clondiru și eprubeta să le ciordească milenara compoziție a alimentului lor de bază?

Ciudat.

Oricum ar fi, de un lucru sunt sigură: McMicii nu vor ține mult pentru că, așa cum am aflat deja, Uniunea Europeană îi va interzice. Dar știți de ce? Să vă zică baba:

Pentru că planul Uniunii Europene este de fapt o strategie mult mai mare și de amploare de a scăpa definitiv de problema românilor care îi agasează pe străzi, în magazine, la locurile de muncă și în general pe oriunde se poate fura ceva.

Un soi de scut anti-rachetă în variantă europeană împotriva cocalarilor, implementat pe faze. Cu alte cuvinte:

La pasul 1 – Trimiterea lor înapoi acasă la pachet, pe avioane, n-a mers; oamenii s-au întors aproape instantaneu, ca și cum cheiul Senei ar fi fost prevăzut cu români încă de la faza de proiect

La pasul 2 – Interdicția la locurile de muncă iar n-a mers, că nu se aplică; românii nu știu ce-i aia, motiv pentru care și-n Biblia lor scrie că Dumnezeu a creat lumea în 7 zile de Nemuncă

Și atunci au venit nenică europenii cu pasu ultim și cel mai nasol cu putință. A, da, nu vor să plece? Păi ia lovește-i tată la mândria lor cea mai mare, la bunul lor ăl mai de preț care e bucata aia de carne jigărită despre care spun ei că e marea lor delicatesă pe genu iepure cu lămâie înmuiat în vin de cinci sute de ieuro sticla. Ia să vedem, mai vin atunci?

Ați fi surprinși, dragii noștri europeni. Ați fi surprinși.

Mc Micu de cacat

Noapte și muzee.

Babelor

Astă-seară, noaptea muzeelor și altele. Mai întâi am mâncat însă restul verzei făcute de buna mea prietenă Glî. Bună? Bună?!?!? Mai mult de-atât! Un vis de varză, cu cârnăciori semi-afumați, dulce ca o femeie care doarme în tabloul unui maestru flamand, piperată ca iubita unui jamaican, aromată ca o cafea servită califului Khalid Ibn Demah.
Asta era pe la prânz. Am dormit, când m-am trezit, se făcuse seară. Arunc o țoală bună pe mine, bag pistolul în poșetă, iau șase milioane că cine știe și țușt, dar pe jos, că era frumos afară.
Ceasul catedralei din Sibiu bătea ora nouă când am intrat pe porțile de la Green Hours. Acolo, prietena noastră Meea oferea publicului larg niște genți făcute din discuri sau așa ceva, care arătau barbar de bine. Ne-am claxonat din priviri, am schimbat un zâmbet, m-am dus să-mi iau o bere. La coadă la bere dau peste Veta, pe care n-o mai văzusem de ore bune. De bucurie, i-am luxat mâna și am călcat-o pe picior, după care ne-am așezat pe o balustradă să ne uităm la concertul de jazz care tocmai începea să se desfășoare. Pe balustrada respectivă am dat de o veche prietenă, „baba”, cum îi spunem noi, pentru că are un nume urât și greu de pronunțat. Alte îmbrățișări, îi luxează și ea mâna Vetei, ascultăm muzica aia cu luare aminte. Era un jazz bun, chiar bun, o gașcă din Polonia pe nume Chromosomos. Deși era modern, avea totuși destul hard bop în el cât să dau cu piciorul mai ceva decât bateristul lor. Foarte mișto trombonistul, bun și pianistul, per total a fost un concert reușit – dar cel mai reușit moment a fost la pauză, când Voicu Rădescu, șeful de la Green, a luat microfonul și a rugat publicul să mai tacă naibii din gură în timpul concertului. Bine, el a zis-o mai drăguț, dar cam ăsta era mesajul, și avea dreptate; românul crede că dacă ceva e gratis și în aer liber, atunci e ca la mici. Ei bine, la muzică nu-i ca la mici. Dacă e gratis, nu e pentru că e prost, ci pentru că institutul cultural polonez le-a plătit oamenilor drumul și cazarea.
În fine, hai că mă enervez, ceea ce este bine, pentru că seara a continuat cu nervi.
Altfel zis, ne-am dus la MNAR (Muzeul Național de Artă al României). Doar că nu am fost singurele care s-au dus acolo; alături de noi mai erau încă 7000 de oameni, care luaseră cu asalt intrarea muzeului și erau, în inimaginabil de marea lor parte, cocalari și pițipoance. Adică fete grăsuțe, date cu culori vii pe față, pe care plezneau niște jeanși turcești. Băieții aveau frizurile alea pe care le voi interzice când voi ajunge la putere, ceva gen creastă de cocoș molfăită de o pisică oarbă. În plus, purtau mușchi. De altfel, cam așa arătau și majoritatea oamenilor care au împânzit străzile în seara asta. Ca niște săteni.
N-am vrut sau putut să intrăm la MNAR, deci ne-am continuat periplul pe jos, înspre MNAC. MNAC este acronimul folosit de cei deștepți și hip când vorbesc despre Muzeul Național de Artă Contemporană. De la MNAR la MNAC ajungi cu un autobuz, dacă știi care este. Baba cu care am vorbit la telefon, expertă în tainele și misterele RATBului, a pretins că ar fi un oarecare 385. Fie nu era, fie nu circula, cert este că am mers pe jos până la MNAC, care este la Casa Poporului (care probabil că nu se mai cheamă așa, dar cine știe cum s-o numi, și acum n-am chef să caut pe Google, și oricum înțelegeți voi la ce clădire mă refer).
Ajungem acolo transpirate, și dăm peste o coadă. Cum sunt bătrână, vă dați seama că mi-am dat seama dintr-o privire că coada nu avea să dureze mai mult de 42 de minute, și evident că așa a fost (măcar cu un lucru m-am ales și eu din comunism: estimarea corectă a duratei unei cozi). Am stat, ne-a apucat durerea de cap din cauza urâțeniei Casei Poporului, am intrat. La parter, arhitectură din Chile. Am trecut-o cu vederea, am urcat la unu; acolo, niște exponate ale unor artiști români contemporani; tema: moartea.
Și chiar nu era rău ce vedeam; nu numai Gorzo (o babă cât casa, rumenă în obrazul văzut din profil, cu coasa în spate și cu un deget care arăta vesel în față), dar și alte chestii erau mai mult decât ok. Cel mai idiot lucru era desigur și cel mai apreciat de vocile din popor: un tablou roșu, pe care erau scrise cu un alt roșu numele celor care au murit la revoluție. Desigur, aia nu este artă, și desigur este doar o banalitate ieftină și penibilă, dar am auzit trei persoane diferite zicând „Băi, ăsta-i cel mai mișto lucru din tot muzeul”. Și vorbitorii nu erau cocalari, ci oameni cu fețe de oameni – poate chiar hipsteri, ce să zic. Sau studenți la arhitectură. Așa ceva.
Am urcat apoi la doi.
Babelor, suratelor, uau.
Uau.
Nicolae Comănescu, babelor. O sală întreagă, cu vreo 60 de lucrări.
Și ce să zic: așa da.
Culori, mână, ochi, totul era de bine. Totul era cum trebuie. Intri în sala aia, și pe față ți se lățește un zâmbet. Un zâmbet cât toată sala. Pentru că vezi, de exemplu, un motociclist de formula unu de motociclete, și pe motor sunt reclame la Roxana, Mihai, Gorzo, Dan, Radu.
Sau un ins cu pălărie, pe o placă de surf, care atacă Casa Poporului, în spatele căreia se văd niște palmieri.
Sau un rinocer care vine înspre tine în viteză, cu un fluture verde pe umăr, și cu inscripția „Zdamătii de fluture”.
Babelor, serios acum: Nicolae Comănescu este unul dintre cei mai mari artiști români. E sus, babelor, e foarte sus. Are umor, are talent, are mână, are culori, are sensibilitate, are idei, are nebunie, are tot ce vreți.
Și mai are o sală, mai mică, cu picturi alb-negru-gri-bej-maro, care au ca temă cartierul său: Berceni.
Căcător.
Mai ales că tablourile alea sunt pictate cu praf din Berceni. Arată senzațional. Nu exagerez. Nu, deloc. Dimpotrivă. Omul e fantastic. Era și el pe-acolo, un tip cu barbă și tricou portocaliu, și m-aș fi dus să-l felicit, dar eram prea entuziasmată și am preferat să mă plimb printre lucrările lui și să mă simt al naibii de bine.
Expoziția lui Comănescu o să mai fie deschisă până în iulie. Mergeți neapărat s-o vedeți. Este indiscutabil evenimentul artistic al anului în București.
La etajul trei erau niște filme experimentale, la patru alte filme, un bar și Librăria Jumătatea Plină, pe jumătate plină cu cărți de benzi desenate. Am mai stat puțin pe terasă, am băut o ciocolată caldă și un Leffe, ne-am uitat la oraș, la oameni și la lună, și ne-am dus acasă, bucuroase că am văzut ce-am văzut, și chiar gândindu-ne să mai mergem odată să ne uităm la etajul lui Comănescu.
Mai e nevoie să spun că totul s-a terminat la Mac, cu un Cheeseburger, un Chicken Ceva și niște cartofi prăjiți cu maioneză? Dacă da, atunci n-ați înțeles nimic din postarea asta.

Vă pup,

Rhetta