TIPOGRAFIC MAJUSCUL (și alte caractere subversive)

O poveste care merită toată atenția. Una adevărată, adică. Și în același timp o poveste care, așa cum le stă bine poveștilor bune și adevărate, veți vedea că poate fi privită din foarte multe perspective. Una dintre ele ar fi cea a vîrstei, să zicem.

Acum cîteva săptămîni, protestatarii anti-RMGC treceau pe sub geamurile studenților cazați la Leu 2, sperînd ca aceștia să confirme scenariul conform căruia aceeași studenți ar fi urmat să îngroașe rîndurile coloanei de manifestanți cu miile. S-a dovedit însă că acești prieteni de nădejde ai revoluțiilor aveau alte treburi. Vreo 10 au coborît, în vreme ce restul priveau galeș de la geam și făceau cu mîna. Sigur, s-a încercat ulterior să li se găsească o scuză, cum că ei de-abia se întorseseră în cămine și, fiind nevoiți să doarmă cîte 5, 6 în niște debarale de 10 metri pătrați, se chinuiau să facă față situației. Total de acord, mai mult că sigur că imediat ce vor rezolva problema, studenții au să recupereze marșurile pierdute încolonîndu-se toți odată și mărșăluind câteva zile în șir fără pauză.

Spre deosebire de ei, în urmă cu 32 de ani, mai precis în toamna anului 1981, un puști de 17 ani din Botoșani dădea dovadă de (mult) mai multă conștiință civică și începea să facă revoluție de unul singur. Îl chema Mugur Călinescu și, uluitor pentru vîrsta lui, începea să aștearnă pe pereții mai multor instituții comuniste niște mesaje care vorbesc de la sine: „CETATENI! TREBUIE SA FIM CONSTIENTI DE ROLUL NOSTRU IN SOCIETATE SI SA SPUNEM UN NU HOTARAT STARILOR DE LUCRURI CE SE CONTUREAZA LA NOI! IN POLONIA PRIETENA, OAMENII AU DOBINDIT O LIBERTATE REALA, AU SINDICATE LIBERE, SI ACESTEA LE REPREZINTA CU ADEVARAT DREPTURILE, CHIAR DACA AU ACELEASI PROBLEME ALIMENTARE CA SI NOI!” Sau: „NE-AM SATURAT DE STAT LA COZI IMENSE! NU MAI PUTEM ACCEPTA MIZERIILE SI NEDREPTATILE DIN TARA ASTA!”

Firește, înscrisurile lui „dușmănoase”, așa cum aveau să le numească securiștii, scrise cu „caractere tipografice majuscule”, nu aveau să producă efectul (probabil) scontat. De vină era, desigur, nimic altceva decît frica morbidă a populației. Cît despre efectul înscrisurilor asupra autorului însuși, bietul Mugur nu făcea, cîțiva ani mai tîrziu, decît să prefigureze destinul altui scriitor subversiv, care deși nu avea să publice pe ziduri, urma să poarte în adîncul sufletului același mesaj lipsit de echivoc față de conducerea comunistă și sistemul pe care-l instalase. Numele lui, evident, Ioan Petru Culianu.

Un alt unghi din care se poate privi această poveste exemplară sunt înscrisurile însele. Cu alte cuvinte, probabil că dacă am aplica o lentilă istoriografică artei de a scrie pe ziduri începînd cu momentul Mugur Călinescu și pînă astăzi, mai mult ca sigur că am observa o involuție absolut halucinantă. Astfel, de la afirmația de bun-simț a acestui puști cum că ȚARA NOASTRĂ ARE O SITUAȚIE ECONOMICĂ GREA. DATORIILE EXTERNE AU ATINS 10.000.000.000 DOLARI, ÎN TIMP CE ÎN PRESĂ PLOUĂ CU „PETALE ROZ”, a fost nevoie, iată, de dispariția regimului căruia Mugur i se împotrivea pe față, pentru ca înscrisurile publice să capete următoarele forme: VREM COCA-COLA, TRAGE UN BILET LA BINGO, HAIDE STEAUA, MUE RAPID, ȚÎȚE MAI MARI, REDUCERI DE SĂRBĂTORI, IONUT O IUBESTE PE RODICA ETC. ETC. ETC. Ciudat paradox, care mă face să declar aproape convinsă: dacă atît Mugur cît și Culianu ar fi prevăzut această stare de lucruri, inclusiv înscrisurile publice virtuale tip FB și weblog 2.0., probabil că fiecare dintre ei ar fi lăsat-o mai moale cu dizidența.

În fine, ultima perspectivă pe care o propun pentru a privi această poveste este chiar cea dramaturgică, întreaga (și fabuloasa) poveste a unuia dintre puținii eroi reali pe care îi are această țară fiind dramatizată de regizoarea Gianina Cărbunariu la Odeon. Dramatizată, adică, la modul că tot ceea ce se vede pe scenă este transpunerea scenică a dosarului făcut de securiști lui Mugur Călinescu, ceea ce, să recunoaștem, nu e tocmai simplu. Spectacolul este excelent, dincolo de orice dubiu, așa că vă invit să mergeți să-l vedeți și să vedeți în același timp de ce, spre exemplu, Chris Simion nu e Gianina Cărbunariu și nici nu va deveni vreodată. În rest, faptul că vă veți familiariza cu ceea ce a făcut acest băiat curajos acum 32 de ani, nu poate decît să funcționeze foarte bine ca o oglindă a propriei voastre conștiințe socio-politice acordată (sau nu) la vremurile acutale.

vrem libertate

Incă de pe-atunci vulpea era scriitorul

Baboaicelor, sunt in fata celei mai grele misiuni din momentul in care s-a deschis acest blog.

Asta pentru ca am terminat de citit, dupa un efort suprauman, cartea Hertei Muller – Inca de pe-atunci vulpea era vanatorul. De altfel singura carte a acestei autoare pe care am citit-o.

Trebuie sa zic aici ca mi-a luat un timp fabulos de lung s-o termin. Cam o luna si jumatate, ceea ce pentru o carte – orice carte – probabil ca e enorm. Si cu toate astea m-am indarjit. Am zis ca nu se poate sa ma doboare pe mine tocmai Muller, mai ales ca scrie pe ea – premiul Nobel 2009, sau cam asa ceva.

In fine. Nauca fiind dupa ce-am terminat lectura, m-am dus pe la altii sa vad ce-au zis. Cineva Liviu Druga zice ca e greu de citit. De-acord. Plesu comenteaza abil, neinsistand asupra cartii in sine. Iar de-acord. Si cu toate astea, dupa ceva timp de cotrobait pe net, observi ca nimeni n-a spus nimic concret despre carte. Sau nu foarte. Chestii vagi, cum ar fi ca e “o alegorie cu stil despre supravieţuirea într-o lume a perversiunilor, în care până şi vulpea era vânător”.

Si te-ntrebi de unde aceasta ambiguitate, de unde atata invartit in jurul cozii. Coada de vulpe, bineinteles.

Pai e simplu. Stilistic, cartea in sine e voit ambigua, ceea ce eu am perceput ca fiind un merit. Merit pentru ca Muller exploreaza posibilitatile limbii (judecand dupa traducere) dincolo de cea mai mare parte a ofertei actuale. Adica la modul cel mai serios, te loveste cu un mod de-a scrie care nici nu stiai ca exista, alunecos, de nestapanit, foarte vizual si foarte misto. Expresionist, zice cineva. Fie. Poate chiar surrealist pe alocuri? Posibil. Nefiind decat o critica amatoare, las activitatile de sertar si alte calificative contabile la latitudinea celor care se pricep.

Povestea e destul de simpla, ceea ce e bine. Un grup de tineri care ba incearca ba nu incearca sa fuga din tara, in vreme ce unii din aceiasi tineri lucreaza la o fabrica de sarma unde se intampla tot felul de aventuri mirobolante. Apar securisti de pe gatul carora iti vorbesc alunitele, tramvaie fantomatice, mosi si babe carora viata le-a stat demult, portari de uzina si femei de serviciu care te initiaza in atmosfera rocambolesca a locului, pisici pe retina carora se intiparesc actele sexuale consumate in graba vietii altminteri monotone a fabricii, o vulpe sectionata metodic fara ca piesele componente sa aiba vreo sansa la reasamblare etc etc etc. Totul suprapus peste un leitmotiv cu rol de parghie dramaturgica, si anume onduleul de pe fruntea dictatorului, care apare in diverse situatii si ipostaze menite sa-ti reaminteasca amenintarea permanenta. Si, usor-usor, aceasta devalmasie in care tinerii ba incearca ba nu incearca sa fuga, te prinde, tu obisnuindu-te cu stilul dezlanat de scriere iar autoarea servindu-ti in continuare bucati din ce in ce mai nebune de aglomerari textuale care pot fi privite pana la urma si ca un colaj de proze scurte.

Problema pentru mine a aparut in momentul in care m-am intrebat daca aceasta poveste n-ar fi putut spune acelasi lucru si intr-un numar mult mai mic de pagini. 30, de exemplu. Sau 50, sau p-acolo. Si daca nu cumva dimensiunea textului nu e o expresie a bolii numita grafomanie. Si daca, cel mai nasol dintre toate aspectele, aceasta carte nu e de fapt decat o continua ascundere dupa degete care la un moment dat, nici tu nu stiii exact cand, devine scris de dragul scrisului si forma care ascunde nimic.

Aici o poza cu Tom si Gieri, ca nu stiam ce sa mai pun. Scuze.

Altceva nu stiu ce sa mai zic pe subiect. Astept parerile voastre, ca io una sunt confuza rau de tot.

Cu casetofonul pe plajă

Babelor,

Titlul postului nu prea are legătură cu conţinutul, lucru pentru care îmi cer scuze.
De fapt, vreau să vorbesc despre Mircea Dinescu.
De fapt, vreau să-l înjur. Printre dinţi, cu ceva scuipat la colţurile gurii.
Pe cotidianul.ro, un editorial al omului despre care vorbesc. Bine, „editorial”…
De fapt, o sumedenie de tâmpenii, puse cap la cap, unele chiar cap la coadă. Subiectele lui Dinescu sunt, conform tagurilor din capul paginii, Che Guevara, Marius Oprea, Anzii Cordilieri, Bush, Ceauşescu.
Vezi aici:

http://www.cotidianul.ro/nasol_moment_misto_coliva-76473.html

Aşa.
Povestea, pentru cei care nu îl citesc pe Dinescu din principiu, şi bine fac, ar fi cum că un fost agent CIA care a avut bunul simţ să îi scurteze viaţa lui Che Guevara a scris o carte, care a apărut şi în România, etc.etc.etc.bla.bla.bla.bla.bla.

Ei, babelor, şi Dinescu este supărat pe omul de la CIA (un oarecare Felix Rodrigues). E supărat, pentru că Rodrigues l-a căsăpit pe Guevara cumva ilegal, fără judecată. Şi, ne zice Dinescu, aşa ceva nu se face.
Mă rog. Din punctul meu de vedere, Rodrigues a făcut o treabă bună: a stârpit un criminal. Da, babelor, să vezi şi să nu crezi; eu, Rhetta Marx, sunt de părere că Guevara era un criminal. A omorât destui oameni nevinovaţi cu propria-i mână, a omorât şi mai mulţi folosindu-se de mâinile altora. Toate astea în numele unei ideologii de căcat. Şi şi-a meritat glontele cu prisosinţă. Nu mă duce pe mine Dinescu cu prostiile lui, cum că Guevara umbla prin munţi „ca un cotoi jerpelit”. O fi umblat ca un cotoi jerpelit, nu zic nu, dar avea gânduri rele, şi destule posibilităţi să le transforme în fapte şi mai rele. Zice Dinescu (despre Marius Oprea, probabil un fel de istoric):

„Dar când te înfrupţi cu voioşie în văzul lumii din coliva lui Che Guevara alături de călău, chiar că dai dovadă de o impardonabilă lipsă de pudoare nu doar istorică, ci şi omenească.”

Ei bine, nu. Nu, babă Dinescu. Nu numai că mi se pare absolut ok să te înfrupţi din coliva lui Guevara, dar nu m-ar deranja nici dacă Oprea s-ar pişa pe mormântul teroristului comunist, sau dacă s-ar şterge la cur cu barba lui Guevara.
Lucrurile astea sunt foarte ok. Sunt o dovadă de inteligenţă, eleganţă şi bun simţ. La fel ca aruncarea în aer a mormântului lui Ceauşescu, ungerea cu muci a mausoleului lui Lenin sau scufundarea lui Fidel Castro într-o vidanjă.
Ok?

Să râdem împreună cu Rhetta Marx!

Babelor,

Vă mai amintiţi voi oare perioada aceea de glorie a televiziunii române din anii 70, care a lăsat posterităţii superbele sketch-uri cu Toma Caragiu, Amza Pellea şi mulţi alţii pe care nu-i mai amintesc pentru că nu de ei este vorba? Da?

Bun. Să vedem ce se întâmpla în aceeaşi perioadă în Marea Britanie. Motor!

Mai vreţi? Mai am (subtitrat în cehă, ca să înţelegeţi mai uşor):

Şi unul pentru Ana: