Cum se pişă burghezia din România pe Costi Rogozanu şi Vasile Ernu

E toamnă, anul 2038, undeva în România. Ţara, în urma alegerii fireşti pe care a făcut-o în urmă cu ceva vreme de a-şi urma calea alături de poporul sovietic prieten, este un mare şantier. Se construieşte un viitor luminos către o mare gaură neagră, care din nefericire nu e o pizdă.

Undeva la geamul unei macarale gigantice, se văd două chipuri. Bătrâne, dar dârze. Sunt Costi Rogozanu şi Vasile Ernu, doi dintre ideologii transformării acestei societăţi. Sunt mulţumiţi şi privesc în zare, cu mult peste marea de muncitori care fojgăie pe dedesubt.

– Ce frumos, spune Vasile. Am reuşit, prietene tovarăş. Sunt fericit.

– Aşa e, zice şi Costi. O singură clasă socială. O mare prietenie. Poporul român – frate cu toate celelalte neamuri, fără inechităţi, fără inegalităţi.

– Şi mai ales fără duşmănie.

Cei doi tac o vreme. De fapt nici nu prea mai au ce să-şi spună. Şi asta pentru că idealul lor este chiar sfârşitul istoriei, dar nu cel imaginat de Fukuyama, ci caterinca pseudo-intelectuală a unor popoare necivilizate. Adică cel din care provin cei doi, plus celălalt, cel pe care îl admiră.

– Lupta am câştigat-o atunci, în 2014, dacă îţi aduci aminte, vorbeşte Rogozanu. (râde) Când încă eram dizidenţi.

– Da. Normal. Spunâdu-le românilor permanent că libertatea, economia de piaţă, iniţiativa privată şi toate celelalte măscări nu le folosesc la nimic, am reuşit să impunem curentul de opinie potrivit. Şi ce bine e. Avem tot ce puteam visa.

– Şi chiar mai mult decât atât. Ce am reuşit acum nu s-a întâmplat nici în visurile cele mai optimiste ale comunismului. Este utopia perfectă. Este… viaţa, aşa cum trebuie să fie.

Deodată, din senin, Costi Rogozanu simte ceva mişcând în zona umflăturii pe care i-o fac pantalonii în zona şliţului. Este chiar mâna tovarăşului său, croindu-şi drum către propria-i pulă.

– Tovarăşe, ce faci?

– Nimic, tovarăşe Costi. Zic doar să sărbătorim.

– Tovarăşe Vasile, nu e bine. Cedezi idealurilor societăţii burgheze decadente.

– Lasă, tovarăşe, lasă, că nu s-o prăbuşi socialismul din cauza noastră.

Atât mai spune, apoi îşi umple gura cu cel mai firesc lucru pentru un ideolog netalentat de stânga.

Protestul Roșia Montană, săptămîna 3, luna1: OCCUPY

Prieteni,

Zilele trecute s-a petrecut un eveniment ușor nebăgat în seamă: s-a stins din viață Marina Chirca, membră a grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara alături de ceva mai cunoscuta Elisabeta Rizea.

Genul de persoană despre care niște Costi Rogozanu, Dan Tapalagă și Lucian Mândruță contemporani vremii respective ar fi spus că este o hipsteriță care se opune investițiilor străine. Dar asta doar pentru că ei au fost, sunt și vor fi mereu niște imbecili. Cît despre doamna Chirca, ea pur și simplu ura comuniștii, iar dacă asta se poate numi naționalism retrograd, atunci fie, să admitem că această femeie avea sentimentul că acești indivizi aduc în traistă o ideologie care va face mult rău țării unde se născuse. Timpul i-a dat dreptate.

Viața acestei femei însă, este importantă și dintr-un alt punct de vedere al problemei. Sau al dezbaterii, să zicem. Unul de factură ideologică, în care, la trei săptămîni după lansarea proiectului Roșia Montană în Parlament, strada a convins că se pot face lucruri istorice într-un mod pașnic, nonviolent. Or tocmai, ea, Marina Chirca, nu credea lucrul ăsta. Ea își lua desaga în spinare, dar nu cu zarzavaturi, ci cu arme pe care i le ducea cadou lui Toma Arnăuțoiu, tocmai pentru că știa că nu se poate discuta omenește cu viitorii ilegaliști. Timpul i-a dat dreptate și aici.

Fapt care ridică următoarea întrebare: protestele noastre pașnice vor avea vreo eficiență? Pentru că gașca PSD e versată și va împinge lucrurile exact acolo unde i-a convenit pînă și lui Napoleon cel mai puțin: în iarna rusească pe care țărișoara noastră o cunoaște atît de bine.

Scriitorul Peter Gelderloos infirmă acest lucru într-o carte scoasă recent (vara anului 2013) în America:

failure of nonviolence

În această carte, ni se explică ceea ce este evident din titlu, dar și din volumul publicat anterior de același om: How Nonviolence Protects the State.  Din păcate însă, lucrarea nu oferă detalii foarte multe despre fenomenele sociale pe care le numește chiar la deschidere – Arab Spring și Occupy. Criticile cele mai vehemente la adresa ei, cel puțin, acuză că primăvara arabă este acoperită pînă aproape de zero, autorul acordîndu-i nu mai mult de un capitolaș amărît.  Cît despre cazuistica Occupy din America,  care altminteri este la liber pe ditai internetul, omul sucombă și mai rău: spațiul pe care îl ocupă (sper că remarcați cum introduc subliminal acest cuvînt), deci spațiul pe care îl ocupă mișcarea respectivă ajunge să acopere un total absolut colosal de o pagină și jumătate. Bine, dar ce scrie în rest, veți întreba? Păi, una la mînă că pentru a afla răspunsul la această treabă puteți comanda voi înșivă cartea, pentru că e bine să fim la curent cu ce se petrece din punctul ăsta de vedere prin lume și doi la mînă vă spun eu pe scurt: domnul Gelderloos demonstrează că mișcările pacifiste au avut mai multe șanse de reușită atunci cînd s-au diversificat din perspectiva mijloacelor de exprimare, ajungînd uneori chiar și la violență. Abia atunci și numai atunci au o șansă să fie luate în considerare, spune el, lucru pe care dacă ajungem să-l privim din punctul de vedere al poveștii cu Siria, ajungem totuși să-l admitem și să-l infirmăm deopotrivă.

În fine, cîteva pagini puteți răsfoi chiar voi aici. La polul opus putem recomanda totuși următoarea lectură, fie și numai pentru motivul că din cadrul acestei mișcări, sau hai să zicem la îndemnul ideologilor de acest gen, s-a aprins flama de cele mai multe ori.

historicalfailureofanarchism

Ca și la exemplul anterior, evident, titlul este self-explanatory. Dar și corect? Și corect, am zice. Nu există nici măcar un exemplu în istorie de societate sustenabilă, din toate punctele de vedere, în virtutea principiilor anarhismului. Cel mult, probabil că se poate afirma următorul lucru: da, anarhismul a fost scînteia de care era nevoie ca lucrurile să ajungă (în Spania, sau altundeva) pe o anumită masă de negociere. Doar că din punctul strict de vedere al ideologiei în cauză, succesul s-a cam și oprit acolo.

Vorbim, așadar, în cazul nostru, de o situație complicată, în care pacifismul dă roade, dar este evident că nu se poate opri aici. Și-atunci, pe cale de consecință este nevoie să ne asumăm, nu anarhismul, ci rezistența, iar modul contemporan prin care omenirea a aflat că poate face acest lucru și care poate că l-ar fi ajutat și pe Bakunin în momentele de restriște, este mișcarea Occupy. Care vor fi rezultatele și cît de mult vor fi dispuși oamenii din piață să recurgă la acest gest, nu știm încă. E o idee care va fi în testare în România, București. Mă scuzați, la a doua testare, că s-a încercat și în anii 90, iar Iliescu e în continuare bine-mersi.

Poate reușim acum? Nu știm. Dar vom începe de vineri, 20/09, în parcul Izvor.

Marina Chirca, here we go. Ne aduci și nouă niște arme? Neletale, măcar, ca să împăcăm ambele tabere?

După cum se vede din titlul postării, suntem pregătiți pentru o luptă de durată.

A 377-a părere despre Nicușor Dan.

Babelor,

Pentru că ’Mnezeu e mort, lupta dintre bine și rău s-a mutat pe alt tărâm: pe cel al alegerilor locale din București. Unde Binele este reprezentat de Nicușor Dan (după părerea mea) și Răul de Sorin Oprescu. În ecuație apare, probabil pentru că are mustață, și Silviu Prigoană, dar dacă din ecuația respectivă scazi zero, Prigoană dispare ca prin minune.

Bun. Deci rămân ND și SO. Pe cel de-al doilea îl știm: este bucureștean, pentru că vorbește cu „pă” și „dă”, e doctor, are un discurs destul de ok și se laudă cu niște realizări mărețe, ignorând (dovadă că nu-i prost) să ne spună cât au costat. Bine, noi știm cât au costat, drept care dacă-l întrebăm de ce a făcut stadionul din Frankfurt la București, plătind dublu pentru el în condițiile în care forța de muncă este mai ieftină, ca și materialul, de altfel. SO ridică din umeri, zice „dă” și pleacă. Sau, de fapt, nu vine – pentru că a evitat (dovedind iarăși că nu-i prost) să i se pună întrebarea asta. în fine, nici noi nu suntem proști, și ne dăm seama că sub conducerea lui Oprescu niște buzunare s-au umplut și altele (adică ale noastre) s-au golit. Și decidem că SO e fie puțin hoț, fie puțin tolerant față de hoți. Drept care ne enervăm nemăsurat și ne propunem să votăm pe altcineva.

Din fericire, n-avem de ales între prea multă lume: Columbeanu e atât de mic încât se vede numai prin gaura cheii, Anghel Iordănescu ne terorizează de 26 de ani cu Cupa Campionilor, Prigoană dă cu pliciul în nevastă-sa, ceilalți candidați nu există decât pe hârtie. Deci ne îndreptăm privirile către Nicușor Dan.

Prima dată când facem acest lucru, îl trecem cu vederea, pentru că stă într-un colț și tace politicos. Îl batem pe umăr. Tresare și ne dă biografia la citit. Vedem că e matematician, că a înființat o școală superioară de (logic) matematică, că are o asociație prin care dă bilunar în judecată Primăria Bucureștiului pentru că a dărâmat sau a vrut să dărâme niște case. Bravo lui, zicem, strecurându-ne pe sub un teanc de postări ale prietenilor de pe Facebook, în care aceștia promit să îi ridice statuie, mausoleu și biserică lui ND. Dar iată că printre aceste postări binevoitoare încep să se strecoare și altele, mai puțin drăguțe. Unele conțin și linkuri, pe care le urmărim degrabă. Astfel ajungem pe Voxpublica, unde Alexandre Spahiu ia la bani mărunți programul lui ND, într-un articol intitulat „Întrebări adresate susținătorilor candidatului Nicușor Dan”.

Spahiu ne zice așa: „Mă întreb dacă nu cumva « lumea bună » a capitalei, încercînd să evite capuşele, nu a fost lovită de o epidemie de «orbul găinilor». Sau poate la concertul de susţinere al candidatului ND, pe lînga t-shirturi şi flyere, s-au distribuit şi ochelari de cal.”
Nu știu cine este A. Spahiu, pe Voxpublica nu mai apare decât o singură postare a lui, pe altă temă. Știu însă că ce face el mai fac și alții: întorc pe toate părțile programul lui ND până găsesc o bubă (are mai multe – de exemplu, nu înțeleg de ce nu a propus ca și taxiurile să poată folosi banda dedicată autobuzelor), doar că un lucru mă miră: n-am văzut până acum în rândurile criticilor lui ND o analiză la fel de amplă a programelor celorlalți candidați. De ce? De ce ștergi pe jos cu ND (parțial pe nedrept), dar nu și cu Oprescu, deși și el are un program? Ca să fii Gică Contra? Dar cum poți să fii Gică când te cheamă Alexandre?

Tot pe Voxpublica scrie un băiat pe nume Iulian Leca, care zice că nu crede că un singur om poate să ne salveze. „Daca nu am invatat in 23 de ani ca nu avem cu cine, ca astia nu pot, nu stiu sau nu vor, atunci sa renuntam macar a mai astepta ca ei sa aduca schimbarea. Sa le-o bagam noi pe gat si sa-i presam pana ii schimbam noi pe ei, indiferent cine vor fi ei”, spune el.

Logica e batabilă. În 23 de ani n-am avut cu cine să votăm, deci nici acum n-avem cu cine? În aceeași idee, Chelsea Londra ar fi putut remarca anul trecut că în 60 de ani, n-a câștigat niciodată Liga Campionilor, deci ce rost mai avea să participe? Dar uite că a avut. În fine, să zicem că domnul Leca s-a trezit că are de dat un număr oarecare de semne celor de la Voxpublica, și l-a dat. Altă valoare nu are textul său. Scuze, Iulian Leca, dar resemnarea e pentru fraieri.

Rămânem pe Voxpublica, pentru că acolo scrie unul din cei doi intelectuali de stânga ai României, Costi Rogozanu (pe care, mă întreb, cât de repede o să îl găsim în fruntea ICRului sau a vreunei organizații asemănătoare? Nu îl acuz de pupincurism, cred că este de stânga pe bune, și tocmai de-aia Ponta ar trebui să facă ceva cu el).
Lui Rogozanu nu îi (prea) place de ND pentru că reprezintă clasa de mijloc. Pentru că ND vrea un oraș turistic, și Rogozanu nu vede de ce ar fi nevoie de așa ceva (poate că nici măcar nu greșește). Pentru că ND vrea normalitate, civilizație, investiții, dar nu face nimic pentru săraci (aici, Rogozanu arată că nu a citit programul omului pe care îl atacă). Și atunci, ce e de făcut? Dacă nu normalitate, civilizație, investiții, atunci ne-am dori cumva opusul lor? Eu una, nu.

Pentru că pe Voxpublica ni se pare că plouă, traversăm strada și intrăm în bistroul CriticAtac. La o masă o găsim pe Iulia Popovici, despre care credeam că se ocupă cu critica de teatru, dar aflăm că de cinci minute a început să o pasioneze politica (în mod amuzant, IP ne spune „citind felurite texte despre motivele pentru care ar trebui să-l votez pe Nicușor Dan, printre valențele de „administrator“ (dar orașul nu e o scară de bloc)[…]” – în aceeași logică, nici politica nu e scena TNBului, chiar dacă seamănă uneori).

Într-un text cam prea lung față de numărul de idei pe care îl conține, IP presupune că „cei care-l votează [o fac] nu în calitate de cetățeni ai unui oraș, ci de membri ai unui grup privilegiat vizionar, „de bun-simț“” – afirmație care se află undeva între „bănuială” și „aberație”. Nu mă simt vizionară pentru că îl votez pe Nicușor Dan, iar termenul „bun-simț” a fost deja atât de terfelit de toate partidele că nu mai înseamnă pentru mine decât șapte litere despărțite de o liniuță.
În fine, IP își încheie bălmăjeala concluzionând că „Nicușor Dan se transformă deja, fără să fie nevoie să cîștige la Primărie, în propria icoană desenată de susținătorii lui exclusiviști, pentru care doar definiția lor despre „cinste“ contează”. Și mă întreb: a cui definiție ar trebui să conteze? Cea a lui Sorin Oprescu? Cea a lui Prigoană? A lui Băse, a lui Vasile Ernu, a lui Nick Cave? Bineînțeles că oamenii care vor un primar cinstit îl aleg pe cel care pare cinstit după „propria definiție”. Cât despre susținători, de ce ar fi exclusiviști? Pentru că țin cu Nicușor Dan? E absurd!

Tot pe CriticAtac își dezlănțuie atacul critic un tânăr (după poză) numit Florin Poenaru. Articolul lui se numește „Nicușor Dan la primărie? Nu mulțumesc”.

împotriva așteptărilor trezite de titlu, Poenaru nu ne spune de ce nu mulțumește. Ne spune, însă, că „campania lui Nicușor Dan nu a reușit doar să mobilizeze rasismul intim al clasei de mijloc locale (prin diabolizarea cerșetorilor, a vânzătorilor săraci de pe stradă care strică aspectul orașului, a parcagiilor, etc.)” și că „prostimea nu a avut loc nici măcar în promisiunile de campanie ale candidatului Nicușor Dan”. Ca și Rogozanu, Poenaru nu pare să își fi dat osteneala să citească înainte să vorbească; campania lui ND include diverse proiecte în zonele sărace ale orașului – de la terenuri de sport la centre culturale la locuințe sociale. Lui Poenaru îi ajunge însă să constate că ND este de dreapta, că este rasist, că în lupta de clasă se află de partea clasei rele (adică de mijloc), și vine și cu o propunere (propusă mai întâi de Ciprian Șulea, după cum ne spune autorul) pe care probabil că o consideră inteligentă, dar nu este: să votăm alb. Pentru că Jose Saramago a scris într-o carte cum cade un guvern pentru că 83% din voturi sunt albe. Mișto argumentație, doar că literatura și realitatea sunt două lucruri distincte și deosebite. Mă rog, ideea e că un vot alb ar „produce o mini-revoluție, măcar la nivel de conștiință”. Hm. Adică n-ar produce nimic palpabil, nu? Pentru că primar e ăla care întrunește cele mai multe voturi din totalul de voturi date, indiferent dacă participarea la vot este de 94, 61 sau 17%. Vorba aia: whatever.

În încheiere, vin cu o mică predicție: dacă Nicușor Dan va lua 5%, voi fi dezamăgită. Dacă va lua 10% sau puțin peste, mi-ar împlini așteptările. Dacă sare de 16%, voi fi plăcut surprinsă, iar dacă ia peste 30% și câștigă, voi fi bucuroasă. Nu mi se pare imposibil să câștige. Nu mai imposibil decât ca Chelsea să treacă de Barcelona și Bayern, cel puțin.

Și tot în încheiere, deși nu îmi plac sfârșiturile duble cu care își strică de obicei filmele Steven Spielberg (mă refer la A.I. și Saving Private Ryan), mai spun că m-am săturat de defetismul, pre-dezamăgirea și imposibilismul pe care le afișează o mare parte din bucureșteni. Și m-am săturat și să citesc peste tot părerile unora și altora, care iau la puricat programul lui ND, găsesc un singur lucru cu care nu sunt de acord (câini, dărâmări, delta Văcărești) și decid că este de ajuns ca să nu îl aleagă. Plm, dacă nu sunteți dispuși să susțineți decât o persoană care are exact aceleași idei ca și voi, strângeți 35.000 de semnături și candidați naibii la Primărie!

Și o a treia încheiere: un alt număr de idioți susțin că ND a fost aruncat în cursă de Udrea ca să mănânce voturile lui Oprescu. Ceea ce nu este numai absurd, ci de-a dreptul tâmpit: ND va fi votat o grămadă de PDLiști dezamăgiți, iar dacă se plasează înaintea lui Prigoană, ceea ce mi se pare mai curând probabil decât posibil, Udrea ar cam trebui să își strângă gențile și pantofii de pe biroul ei de la PDL București, după ce a tras cu dinții să îl impună pe mustăcios. Ceea ce sper că se va întâmpla, de altfel.

Vă pup,

Rhetta