Scrisoare deschisă către minţi închise

Stimaţi cretini care aţi venit cu ideea eliminării înjurăturilor de pe net întru protecţia tineretului ruşinea ţării,

Văd că se inflamează nişte cucoane (nu ştiu de ce asta nu mă miră) că oamenii mari cei răi de pe net corup inocenţii minori ai patriei cu limbajul lor vulgar şi plin de trimiteri genitale, scatofile şi de alte naturi care lezează sensibilităţi. Pentru că rahatul ăsta riscă să fie luat în serios, se impun unele observaţii.

În primul rând, da. Limbajul acestei scrisori are dureri la un metru de pudibonderiile voastre. Într-o ţară unde fiicele se dezbracă în videochat şi mamele se codesc să se dezbrace la medic întrebându-l dacă nu le poate pune diagnosticul după simptomele povestite, cred că într-adevăr avem o problemă, dar nu de mentalitate ci de inteligenţă şi de educaţie. La fel, părinţi mai tâmpiţi decât odraslele voastre cu un pic peste jumate promovabilitate la BAC, înainte să vă isterizaţi că netul vă spurcă juniorii întrebaţi-i când au citit ultima dată altceva decât o fereastră de Messenger. Vă tremură carnea de indignare şi de spaimă când vă gândiţi că pe internet minţile curate (da, ce-i drept. Cam ca foile albe.) ale scumpilor voştri copilaşi a căror educaţie o neglijaţi sunt pângărite de expresii urâte. Oh dar vai. Cine, puii voştri care nu ştiu să vorbească limba română? Nu vi se pare mai grav că au un vocabular redus la jumate faţă de omologii lor de acum cinci ani, că nu-s în stare să rezume un text (în situaţia în care mai ştiu să citească) sau să exprime nişte idei simple? Că vorbesc, în opinia lor, o rongleză care de fapt nu e decât ignoranţă crasă amestecată cu nişte clişee lingvistice anglofone culese pe sponci, când în realitate nu sunt în stare să spună trei fraze coerente în engleza pe care pretind că o vorbesc atât de natural încât o amestecă cu limba maternă?

Nu vă îngrijorează mai mult că nu ştiu să scrie ortogramele simple sau că în tezele de BAC scriu ca pe Messenger, că nu scriu cuvinte întregi, că dezacordurile apar la majoritatea întâlnirilor de subiect cu predicat sau că imbecilităţile sunt atât de comune încât DOOM le reglementează drept corecte? A, sărăcuţii, dar ei sunt bombardaţi cu obscenităţi de internetul cel rău. Nu că ar veni ei căutându-le. Protejarea copiilor? Nu ştiu în ce lume trăiţi voi, dar noi în asta a internetului ne crucim zilnic de ce le poate mintea inocenţilor voştri copii. Un exemplu pe care sunt sigură că îl poate relua orice posesor de blog: nu există zi în care să nu văd cel puţin trei căutări pornografice diferite în lista termenilor introduşi de utilizatori. De cele mai multe ori, chiar şi alea sunt agramate. Şi atunci vina a cui e, ipocriţilor? A internetului celui malefic sau a celor care vin în el ca să găsească aşa ceva? Dacă sunt copii, nu vă pune pe voi asta în postura ridicolă a bancului cu educaţia sexuală („da, mamă, ce vrei să ştii?”)? Dacă sunt adulţi, nu vă pune în postura de mincinoşi care caută paie în ochii altora? Şi dacă în lipsa unei educaţii care să îi ferească de mizeriile astea (pe care nu vreţi să v-o asumaţi, fiind mereu vina altora: a profesorilor, a internetului, a anturajului) vreţi să-i feriţi artificial printr-un clopot de sticlă, nu ar fi un pic mai nimerit să vă întrebaţi în primul rând cam cât timp petrec zilnic nevinovaţii voştri prunci pe internet şi ce anume fac în timpul ăla? Eventual… nu ştiu… să le restricţionaţi accesul voi, de acasă, în loc să plătiţi o instituţie să le cureţe terenul de joacă? N-ar fi mai normal să vă întrebaţi dacă terenul ăla de joacă e pentru unii de vârsta lor, înainte să urlaţi că nu e baby-proof?

Citesc că jegul ăsta a fost demarat de Lia Olguţa Vasilescu în urma unei experienţe personale. Doamnă, ce ar fi să nu vă mai trimiteţi nepoata şi fiica să citească ştirile despre dvs. pe net pentru început? Dacă nepoata e atât de mică încât nu ştie ce înseamnă un cuvânt obscen şi are naivitatea de a veni la dvs. să afle, oare nu cumva locul nepoatei dvs. nu prea ar trebui să fie pe site-uri de ştiri citind articole despre rudele ei? Înjuraţi am fost toţi măcar o dată pe net. Se trece peste. Sau propunem toţi câte un proiect de lege care să ne răzbune frustrările? Nu. Madame, dacă nu suportaţi înjurăturile poate era mai bine să nu vă băgaţi în politică (asta fără să aprob conduita clasei politice româneşti). Dacă credeţi că iniţiativa dvs. stupidă va contracara procedurile neloiale din preajma alegerilor, cu atât mai mult nu trebuia să vă băgaţi în politică pentru că asta spune ceva nu prea vesel despre intelectul dvs. Dacă vi se pare mai normal să urlaţi la internet în loc să trimiteţi copiii la desene animate, înseamnă că pur şi simplu aruncaţi mâţa responsabilităţilor parentale în ograda celor care nu le au.

Mai citesc că Varujan Pambuccian nu vrea să implice CNA în rahatul ăsta. Manevră inteligentă, dar care spune şi ceva despre utilitatea zero a acestei instituţii. Ceea ce însă nu schimbă cu nimic meritul omului de a-şi da seama că prostia asta e o aberaţie isterică şi o problemă pusă fals, dintr-un unghi complet greşit. Are dreptate că procedura asta, odată demarată, e o cutie a Pandorei. Şi că responsabilitatea pentru ce se întâmplă pe net ar trebui asumată prin autoreglementare. Prin aia care începe acasă, completez io.

Iar tu, Patriarhie Română, vezi-ţi de ale tale. Asta chiar e bună. Da, dă bine să te implici în comunitate. Cum fac alte biserici mai populare, cum ar veni. Nu? Da. Dar ce-ar fi ca înainte să tuni împotriva lui „să moară mama” să faci ceva adăposturi pentru săraci pentru ca mamele chiar să nu mai moară pe trotuare? Ştii câţi copii cerşesc pe străzile Bucureştiului? Ştii câţi o să doarmă la iarnă în canale? Bisericile a căror popularitate vrei s-o atingi văd, în curtea lor, chestiile astea şi acţionează. Hai să ne gândim câte adăposturi şi cantine s-ar putea construi cu banii pentru aberaţia inutilă numită Catedrala Mântuirii Neamului. Hai să încercăm să nu lăsăm neamul să moară de foame pe lumea asta, decât să îi epurăm limbajul pentru cealaltă. N-ar fi mai puţin ipocrit?

Avem de protejat un tineret mai pervers ca noi, pe cine dracu’ păcălim? De câţiva ani încoace, responsabilitatea pentru educaţia junimii e a oricui în afară de a părinţilor. Daţi-vă două palme, treziţi-vă  şi suflecaţi-vă mânecile pentru rezolvat probleme reale. Trimiteţi-i naibii la făcut temele în loc să stea pe net. Ascultaţi-i cum vorbesc între ei înainte să daţi vina pe anonimi comozi. Daţi-i afară din casă să facă sport sau alte activităţi care au legătură cu abilităţile pe care, de multe ori, le au îngropate sub indiferenţa voastră de a-i vedea manageri sau mai ştiu eu ce-o fi la modă. Când Elena Băsescu, fotbaliştii drogaţi şi care înscriu oriunde numai nu pe teren, maneliştii şi starletele porno din tabloide sunt modelele copiilor voştri, întrebaţi-vă mai întâi unde greşiţi voi şi apoi urlaţi la internet. Internetul, doamnelor şi domnilor încuiaţi, nu-ţi dă altceva decât ceea ce îi ceri.

Reclame

P.L., brigada „Moravuri”

Oamenilor,

Rar ne dăm seama de chestia asta, tocmai pentru că ţine de ceva ce facem foarte des. E cel mai greu să analizezi lucrurile care se întâmplă atât de frecvent încât devin inconştiente. (De exemplu, dacă nu mi se spunea nu mi-aş fi dat seama că primul lucru pe care-l fac când mă aşez la masă e să beau apă.) Despre ce e vorba? Păi chiar despre vorbă. Despre vorbe mai precis, şi pentru exactitate maximă despre ticuri verbale.

Azi în metrou cred că am avut ocazia să întâlnesc cea mai completă colecţie de stereotipuri verbale adunate într-o singură creatură dotată cu darul (dăh, blestemul) vorbirii de când au apărut ticurile astea, respectiv de când există exprimare articulată. O seară liniştită de iad, târându-mă spre bârlog pe jumate lichefiată cu teroarea că mâine va fi şi mai rău (ăsta nu e un clişeu, adică nu acum. M-am uitat la meteo.) În jurul meu, obişnuitele discuţii idioate. Nimic ciudat, până când deodată au început să-mi sângereze urechile. Am verificat, nu sunt preşedinte. Cineva vorbea mult diferit de ceilalţi. Prima mea reacţie mentală a fost cea atribuită lui Thor Heyerdahl când a văzut peştele zburător: „Aşa ceva nu există!”.

În următoarele 9 minute şi 40 de secunde am fost aşa ocupată să ţin socoteala clişeelor emise şi să nu-mi vină să cred, studiind fiinţa în reflexia din geamul uşii ca să mă conving că nu am halucinaţii, încât nu mi-am dat seama că frustrarea venea de la faptul că uitasem să râd. Câte un „fată” aruncat la cinci cuvinte, alternat cu „ştii?” la intervale neregulate, între două şi zece secunde. Indiferent de cuvânt, uneori chiar în mijlocul lui. Plus cele mai la modă greşeli ale anului: „decât” folosit fără negativ, „mai mi-a zis”, „vorbim dacă e”, „sincer” (ăsta e un cuvânt normal dacă nu e folosit foarte des, caz în care devine enervant şi un destul de bun simptom de „Petrică şi lupul”). N-am auzit în viaţa mea atât de des întrebarea „ştii?” Nici în şcoală când se încerca să mi se dea şanse la tablă la mate.

Mdeah… Babă isterică. Eh, exagerez de dragul ideii şi efectului dramatic. Îmi produce vreo plăcere dementă să mă pun în poziţie de victimă, sufăr de mania persecuţiei lingvistice. Nu mă plâng eu mereu că oamenii folosesc cuvinte care nu există sau le maltratează pe cele care au ghinionul să existe deja şi să le fie cunoscute? Ba da. Dar n-am eu mereu dreptate când fac urât? Iar ba da. Şi acum la fel. Clişeele alea le ştim cu toţii, de la alţii sau ne surprindem şi pe noi folosindu-le câteodată (io scap „ştii?” când vreau să verific atenţia interlocutorului sau să-l implic în conversaţie dacă am senzaţia că-l plictiseşte ce zic da’ a dracului cum sunt nu vreau să mă opresc; însă nu la fiecare trei-patru cuvinte dacă nu vreau să-i transmit că e idiot sau că eu sunt). Atâtea clişee în aproape zece minute de conversaţie încât jur că auzeam cuvintele care chiar transmiteau ceva horcăind cu disperare, sufocându-se. Scârţâitul ăla oribil al trenului pe şine era suită de Bach pe lângă cum suna discursul creaturii. Persoana aia există şi se mişcă în libertate. Până când?

Anunţ aşadar pe această cale înfiinţarea Poliţiei Lingvistice, brigada „Moravuri”. Agenţi sub acoperire, deghizaţi în babe inofensive de toate vârstele şi ambe sexe. Sancţiunile vor consta, în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de recidive, în avertismente, amenzi sau bâte în cap până se resetează mecanismul. Fata din metroul de pe magistrala 1 direcţia Republicii (ora 22.25) care se recunoaşte în această descriere să poarte în următoarele zile cască de motociclist, ştii…? Sincer, fată.

Când cade o lingura jos.

De la Newton încoace, gravitatia a luat o turnura radicala, în sensul ca tot ce cade, cade în mod irefutabil jos. Sau pe jos, daca ceva de genul pardoselii, capului, degetelor de la picioare sau trotuarului se interpun în traiectorie. Caderile de tensiune tot jos se executa, altfel între doi stâlpi, firele ar fi cu curbura în sus. Un mic sfat : când va cad pleoapele de oboseala dar aveti ceva important de terminat, stati în cap si n-o sa va ia somnul, doar nu sunteti iepuri sa dormiti cu ochii beliti.

Bref, trebuie sa stiti ca internautii ne consulta frecvent pentru a gasi solutii la diversele lor probleme, care mai de care mai cretina si mai inutila. Astazi, mai multi cititori fideli ne-au rasfoit ca sa stie la ce sa se astepte când cade o lingura jos. Parerile diverg : unii se tem de telefonul ori de vizita unui copil, altii de întoarcerea inopinata a sotului sau sotiei. De primii ne-am ocupat cum trebuie si n-or sa mai puna întrebari câtava vreme. Pe ceilalti îi sfatuim sa si-o traga cu amantul/amanta în alt loc decât în bucatarie, cu curul pe sertarul cu tacâmuri sau pe cutia cu argintarie.

Si totusi, linguri continua sa cada. Jos. Comunitatea oamenilor de stiinta s-a straduit însa sa clarifice consecintele unuia semenea eveniment nedorit. Astfel, o rapida cecetare bibliografica ne duce catre recenta meta-analiza publicata de J.-M. Witherspoon, S. Löffel, G. Cuillère et al. în numarul din februarie 2010 al prestigioasei publicatii lunare International Journal of Household Sciences. Cele zece articole analizate erau bazate pe aceeasi metodologie, adica studiu longitudinal prospectiv în dublu orb lingura vs placebo, participantilor dându-li-se un obiect cu consemnul de a-l scapa involuntar pe jos si de a nota în caiet ce urma sa se întâmple.

Analiza datelor duce catre o concluzie stupefianta, caderea lingurilor fiind corelata (semnificativ din punct de vedere statistic) cu Parkinsonul, mânjitul mochetei si cu înjuraturile. Cu nimic altceva.

Asa ca daca va tot scapa lingura din mâna, duceti-va la doctor sau beti supe cu paiul.

Cretinilor.

P.S. Într-un articol viitor, vom trata despre :

  1. Chestionare motostivuitor
  2. Întâmplare la polu nord
  3. La ce foloseste leusteanul
  4. Cearta dintre vita-de-vie si dovleacul

O specie aparte. Astazi, cretinii

Ma intalnesc azi dimineata cu o prietena veche. Vroia sa faca o salata de castraveti. M-a invitat in bucatarie. M-am asezat, pufaind o tigara.

– Stii, zice, in timp ce trebaluia la salata, nu mai am timp. Efectiv. Intr-una trei sa fac rapoarte, suna telefonu’ din doua in doua minute, trimite comunicatu’ ala, mergi la nu stiu ce meeting pentru nu stiu ce campanie… muncesc de nu-mi vad capu’, efectiv.

Ce cretina e, m-am gandit. Si ce sarac universul ei interior, probabil. Altfel n-ar sta sa raspunda la nu stiu ce meeting, n-ar da nici un comunicat, pentru ca nu exista vreun singur comunicat care sa aiba vreo relevanta, pentru nici o campanie, in afara doar daca s-ar comunica vreo noua campanie de-a lui Napoleon. Sau poate ma inselam, si era mai desteapta decat imi imaginam.

– Pai, zic, mai ia o pauza, mai vezi si tu de tine, mai citeste o carte..

– Ha, ce bine-ar fi sa pot, mi-a zis, in timp ce strecura o rosie printre castraveti. Carte… doar in pdf mai apuc sa citesc cateva pagini. Tot zic ca imi iau un concediu dar cred ca de-abia la anul o sa reusesc..

Cat de cretina e, totusi, m-am mai gandit. Ii trece viata raspunzand la cacatu’ ala de telefon si nu apuca sa inteleaga din ea mai nimic. Da’, dar pe de alta parte, cand va fi batrana ca mine, ceea ce nu cred, poate ca va fi mai inteleapta. Dar stai, ca eu sunt o vaca, mi-am dat seama.

Tot uitandu-ma asa la ea cum manevra salata, m-am gandit ca nici macar nu era urata. Una din nenumaratele carnuri de tun care se invart prin agentiile de publicitate romanesti. Carne care trebuie ca ascundea pe undeva o umbra de suflet, altfel n-as fi inteles de ce mi-ar fi oferit o salata.

Poate ca daca as fi fost barbat chiar as fi futut-o. Sau poate chiar si-asa as fi putut-o fute. Mare e gradina, doar.

M-am ridicat sa plec.

– Stai, dar n-ai mancat salata, a zis.

– Mananc maine.

A tacut un pic. M-a privit din cap pana in picioare.

– Veta, tu esti asa… nu stiu cum, desteapta. Calma, nu-mi dau seama. Inspiri forta, siguranta…

– Mersi, am zis.

– Daca erai barbat, as fi vrut sa ma futi.

Nu m-a mirat replica ei. Stiam despre mine ca pot transmite ganduri de la distanta. In acelasi timp, totusi, mi s-a facut mila de ea. M-am uitat prin bucatarie si am vazut un castravete mare, suculent, inca nefeliat.

– Vezi castravetele ala? am intrebat-o. Da? Ok. Apuca-l ca lumea cu o mana. Asa. Acuma stii ce sa faci cu el.

Am iesit, multumita ca se va simti bine in urmatoarele 5, maxim 10 minute. Dintr-o viata de om.