Protestul Roșia Montană, ziua 15: Uniți schimbăm lumea

Situația, așa cum spuneam în postările anterioare, este proastă.

Situația în acelasși timp însă, este bună. S-o privim în față:

Cine își imaginează că ceea ce se întîmplă este numai despre Roșia Montană, se înșeală amarnic. Ceea ce se întîmplă este și, sau mai ales, despre niște oameni care – prin faptul că încalcă legile după bunul plac – ne calcă în picioare. Să recunoaștem, sunt mici șanse să fii un om normal la cap si să nu te arăți îngrijorat de spectacolul dincolo de grotesc care ni s-a oferit în aceste zile. Politicieni schizofrenici declarînd lucruri absolut contradictorii de la o oră la alta. Cretini notorii de genul Dan Șova, sau Victor Ponta, rîzîndu-ne în nas cu o demagogie care în mod normal ar trebui să schimbe sensul acestui cuvînt în dicționar. Iar gîndul că ei vor continua să facă asta la nesfîrșit fără ca noi să le amendăm – drastic – comportamentul, este pur și simplu inacceptabil.

Așadar, pe de o parte avem niște oameni care în aceste zile și-au arătat adevărata față. De sub măștile de indivizi preocupați de funcționarea mecanismelor statului, sau de domnia legii, au apărut niște caricaturi strîmbe și fricoase, grăbite să simplifice lucrurile pînă la reducționismul cel mai absurd. Și, mai ales, să dezinformeze. Vorbesc în rîndurile următoare cu vocea unor Dan Tapalagă, sau Lucian Mîndruță, deși ei sunt numai cîțiva dintre acești rătăciți: Că în piață sunt oameni care doresc dispariția capitalismului. Că în piață sunt curente naționaliste. Că nu știm ce presupune exact oprirea proiectului Roșia Montană și, mai ales, că nu avem soluții în cazul în care acest lucru se va întîmpla.

Nimic mai fals, iar prin aceste declarații ei dovedesc că și-au atins limitele, fie ele jurnalistice sau pur și simplu umane. Cam devreme avînd în vedere vîrsta lor, aș adăuga. Să nu înțelegi ce se întîmplă în stradă și, mai ales, să nu înțelegi cine suntem noi, cei care am ales să schimbăm țara asta în ciuda diplomelor universitare obținute în străinătate, înseamnă să fii orb. Cît despre a nu înțelege că vremurile se schimbă iar noi, ajutați de specialiști, putem propune nu numai planuri sustenabile de business, ci și modele politice alternative, înseamnă să aparții pur și simplu trecutului.

Vestea cu adevărat bună este însă alta. De cealaltă parte suntem noi, cei care am ales să ne împotrivim acestui val de închistare îmbrăcată, uneori, în simplă mîrlănie. Suntem noi, cei cărora ne pasă de toate detaliile pe care le presupune o societate civilizată și care facem pași siguri în direcția de a le obține. Suntem noi, cei care înțelegem că actualul sistem conține, așa cum bine spuneau unii comentatori, premisele dispariției sale și de care noi trebuie să profităm pentru a construi o lume mai bună. Și, în fine, suntem tot noi, cei care avem demnitatea – atenție, demnitatea – de a nu accepta să fim mînjiți cu excrementele morale ale acestor indivizi care, în definitiv, nu au decît rolul de administratori ai acestei țări.

Pe mîine, prieteni. Duminică, 15 septembrie 2013, ora 17.00, locul știut. Cîtă frunză și iarbă.

De data asta nu va fi ca ei 🙂

Declarația lui Crin Antonescu privind atacul „mârșav” al Surorilor Marx la adresa lui Tudor Chirilă

Băbăciunilor, luați cu toții de val mai toată ziua de ieri, iată că am omis un fapt petrecut chiar aseară, unde altundeva decât în coșmelia trustului Intact, bârlogul Antenei 3. Evenimentele reies chiar din titlu, dar, conform celor care au văzut emisiunea cu pricina, Crin Antonescu a tunat și a fulgerat împotriva noastră ca niciodată, în ditai studioul Danei Grecu. Redăm mai jos pasajele cele mai importante:

„Este inadmisibil să se petreacă așa ceva într-o țară așa-zis civilizată, în care se respectă principiile statului de drept. Tudor Chirilă este idolul meu, am declarat asta demult, iar un atac la adresa lui este un atac la adresa mea”

„Cine sunt până la urmă aceste așa-zise babe?” (aici a început să tușească de furie; sau să plângă, nu e foarte clar) „Mai mult ca sigur elemente destabilizatoare ale serviciilor lui Traian Băsescu. Este momentul să fie găsite și pedepsite”

„Ne-am obișnuit cu libertatea de exprimare, cu faptul că oricine poate să spună orice, dar iată, Surorile Marx sunt exemplul cel mai clar pentru care acest lucru nu e bun. Din 2014 această situație se va schimba categoric”

„Măcar dacă ar fi conceput un text mai pertinent. Când vin consilierii mei cu așa ceva la mine, cu o asemenea mâzgăleală, mă apuc și îl rescriu eu”

„M-aș mira chiar ca toată această șaradă să nu fie o orchestrație și mai mare decât cea la care mă gândesc acum. Și nu pot să nu remarc că gândurile îmi zboară către persoana lui Victor Ponta”

„Îl rog din suflet pe Tudor Chirilă să nu ia în seamă aceste nemernicii josnice, acest atac mârșav. Este un autor mare, a cărei trăinicie în cultura noastră ar fi, poate, bine să o putem garanta chiar prin Constituție. Sigur, aici ar trebui să cerem și sfatul domnului Andrei Marga”

Încheiem citatele aici. Se pare chiar că domnul Antonescu ar fi spus lucruri chiar și mai dure, și mai vitriolante la adresa acestui blog, dar sursa noastră s-a speriat, efectiv, neștiind dacă să le noteze sau nu. Biroul de presă al USL este așteptat din moment în moment cu noi reacții.

Vom reveni

CA

Prima zi de muncă.

Babelor,

Am început să lucrez. Propunerea mi-a fost făcută acum opt luni de către un bun prieten care are o agenție de publicitate, pe care o numește, ca să fie hip, ceva cu Advertising. După o cam lungă perioadă de gândire am zis da, mai ales că salariul nu este de lepădat, și din când în când mai am și eu nevoie de o mică avere ca să îmi fac piața, să-mi iau țigări, să plătesc o parte din întreținere și să duc o viață lipsită de griji.
Ieri a fost prima zi. Am ajuns la firmă pe la doișpe, am țipat la doi băieți care nu făceau nimic, am îmbrâncit o tânără cu picioare lungi și gene false, am dat afară pe cineva care se nimerise să treacă întâmplător prin birou și mi-am suflecat mânecile.
– La lucru, am zis.
Unii au leșinat, alții au sărit pe geam, un copywriter n-a reacționat deloc, pentru că avea căștile în urechi și asculta o muzică blajină, probabil electronică. L-am pocnit cu un iPhone peste ceafă și a plecat și el. Având liniștea necesară, m-am pus pe treabă.
Primul client a fost Crin Antonescu, venit cu vreo patru consilieri să ne ceară un sfat. Adică să-i spunem cum să câștige alegerile. Am întors problema pe toate părțile și i-am zis că e urât și vorbește numai prostii, așa că să-și pună un prosop pe cap și să tacă. Sau măcar să-și pună un prosop pe cap, pentru că un prosop vorbitor este mai interesant decât Crin Antonescu (și decât oricine altcineva, trebuie să precizez). S-a înfuriat și a plecat împreună cu alaiul, însă unul dintre consilieri s-a întors scurt și mi-a mulțumit.
– Aveți perfectă dreptate. O să încercăm să-l convingem să facă ce-ați zis, mi-a spus dându-mi o geantă cu niște bani. Am pus-o în seif și am așteptat să vină următorul client. N-a durat mult. Un bărbat gras și drapat cu o mustață a intrat țanțoș în birou.
– Am o fabrică de bere și nu prea îmi merg afacerile, a spus pufăind dintr-o țigară proastă, probabil un Kent1.
– Foarte rău, am zis. Cum se numește berea dumneavoastră?
– Mușama, a răspuns el.
– Înțeleg, am zis, și chiar înțelegeam. Mușama, hm…
– Mda, știu, a zis el, dar n-am voie să schimb numele, că așa o cheamă pe pisica nevesti-mii, și vă dați seama…
– Da, am spus. Însă numele este oribil. Singura posibilitate este să mizați pe patriotism. „Dacă ești un român adevărat, bei berea Mușama”, ăsta trebuie să fie sloganul. Lumea se va simți atinsă într-un punct sensibil, și va bea milioane de hectolitri de bere Mușama. În doișpe ani veți putea candida la președinție, dar trebuie să mai slăbiți și să vă radeți mustața.
Omul a căzut în genunchi, mi-a pupat fusta de parcă ar fi fost o sutană, mi-a dat o geantă de bani și s-a cărat să cumpere bannere cu sloganul meu. M-am uitat la ceas. Era aproape trei. Prietenul meu, directorul agenției, a venit să mă pupe. Ceilalți angajați erau în curte, unde îmi făceau o statuie. Am mai stat vreun sfert de oră să mi termin cafeaua și m-am dus încet către casă. Încet, pentru că în orașul ăsta nu se poate circula altfel. Să vedem ce se mai întâmplă mâine.

Vă pup,

Rhetta

Nici, nici.

Babelor,

Cum să spun. M-am săturat.

În România, a fi în opoziţie înseamnă a înainta moţiuni de cenzură fără nici o şansă de victorie, dar cu nume caraghioase („România – un fleac, am ciuruit-o”, sau „4,3,2”) care amintesc de filme mai mult sau mai puţin cunoscute.

În România, a fi în opoziţie înseamnă a politiza relaţia cu o instituţie ca FMIul, care probabil că nu înţelege nimic din ce se întâmplă aici, şi bine face.

În România, a fi în opoziţie înseamnă pur şi simplu a nu fi de acord cu nici una dintre propunerile guvernului, fără însă a înainta vreodată o propunere proprie – ba chiar refuzând orice fel de discuţie pe motiv că…
Că ce? A, că opoziţia nu trebuie să fie de acord (vezi Legea Educaţiei sau tratativele purtate cu FMI).

În România, a fi în opoziţie înseamnă a fi fie un cretin mic cu muci la năsuc şi cu o bunicuţă atotputernică (l-am numit pe V. Ponta), fie a fi o babă isterică şi plângăcioasă, mult mai isterică şi plângăcioasă decât vipera de soră-mea (am numit-o pe baba C. Antonescu).

În încheiere vroiam să zic o vorbă de duh, dar mi-am dat seama că conţine un cuvânt urât, o trimitere la origini şi două referinţe biblice, deci mă abţin.

Hai vă pup.

Rhetta

De Florii

Babelor,

Cu ocazia Floriilor felicit călduros pe toată lumea care are o legătură cu ele, mai puţin pe Crin Antonescu, Viorel Hrebenciuc, clasa politică din România, clasa fotbalistică din România, clasa vedetelor de doi bani din România, clasa bloggerilor slabi din România şi clasa a VI-a B din Şcoala Generală numărul 3, ştiu ei de ce.

O felicitare specială doamnei Camelia Potec, pentru că înoată al naibii de repede. Şi Vetei, al cărui nume este totodată titlul unui film indian din 1986 (regia: A. Kodandarami Reddy).

Forţa flacării violet

Babelor,

Câteva citate.

Viorel Hrebenciuc, şef de campanie al PSD: „In ziua de joi, in general, Traian Basescu este in forma maxima pentru ca cel putin cei care se ocupa de… stiu ce inseamna ziua de joi, este ziua flacarii violete si daca ati observat, toti cei din PD purtau violet, si cravatele, si puloverele si puloverul pe care-l purta Basescu, deci exista o filiatie aici, dar e de cu totul alta natura. Eu cred in treaba asta si de-aia nu-i cazul sa dezvoltam aici subiectul, ar trebui sa facem o emisiune separata numai pe acest subiect. Sa n-o luati ca o gluma chestia asta”.

Mihaela Geoană, presedinte al Societatii Nationale de Cruce Rosie, soţia lui Mircea Geoană: „Poate spun un lucru pe care…Cred ca a fost atacat energetic foarte mult, erau chiar in sala oameni care lucrau la acest lucru. Nu stiu daca e o teorie sau alta, dar era pur si simplu paralizat, n-a fost tot timpul, au fost anumite bucaţi, care erau probabil decisive. Cred eu, e o parere personala. Cred ca el le-a simţit atunci. Vreau sa spun ca am simţit foarte mult eu personal, nu aveam energie, nu ma puteam concentra, nu puteam face lucruri, nu eram eu”.

Crin Antonescu, preşedintele PNL: „În anumite momente ale campaniei electorale nu mai aveam un control obişnuit asupra pronunţării unor cuvinte… Am pus pe seama unui stres, pe seama unor oboseli, pe seama faptului că era o premieră pentru mine. Dar nu aş lua aceste lucruri în râs până la capăt, fiindcă există oameni cu tot felul de puteri. În ce mă priveşte au existat niste elemente asupra mea în această campanie despre care nu vorbesc, pentru că nu are rost, dar ele au existat”.

Ce naiba să mai comentez aici? Ce să scriu? Şi la ce bun? Oamenii ăştia fac parodie la ei înşişi. Ziceam de ăia care cred în conspiraţia gripei porcine că sunt nebuni. Dar dacă ei sunt nebuni, atunci ce sunt cei care ne explică conspiraţia Forţei Flacării Violet? Crin Antonescu, pe care l-au votat toţi bloggerii în primul tur, crede că „există oameni cu tot felul de puteri”. Preşedinta Crucii Roşii crede în atacuri energetice. Şeful campaniei PSD crede că „joi este ziua flacării violete”.

Hm.

Forţa Flacării Violet. The Power of the Violet Flame. Die Macht der lila Flamme.

Un film chinezesc cu karate, din 1978. Nu?

Ăştia suntem, babelor. Ăştia suntem. O glumă proastă. O adunătură de idioţi. O comedie la care lumea plânge.

Mai am puţin şi instig la violenţă.

Forţa Flacării Violet.

Fuck. Fuck. Fuck. Fuck. Fuck.

Vorbe din vecini.

Babelor,

Aflu că suntem pe locul 411 în Zelist. Ceea ce nu e nici bine, nici rău, ci doar un număr. Dar în fine, cum sunt curioasă din fire, m-am dus să văd cu cine ne mai învecinăm. Şi peste cine dau? O veche cunoştinţă: Crin Antonescu! Al cărui blog poate fi găsit la numărul 408. Ultima postare este din ziua de 15 Decembrie, şi în ea Crin ne spune următoarele:

„Acest blog va continua sa existe. Site-ul de campanie se va inchide, dar comunicarea mea cu dvs nu se va opri. Imediat dupa sarbatori vom reveni intr-un format mai potrivit si va promit ca voi continua sa lupt.”

A trecut o lună de-atunci, şi vreo două săptămâni de la sărbători. Comunicarea lui Crin cu noi, sau cu voi, sau cu ei, în fine, cu ăia care-i citesc blogul, s-a oprit. De ce?
Şi ce înseamnă „un format mai potrivit”? Un format mai potrivit decât ce? Decât blogul? Ce-i rău la blog? Are ceva cu bloggerii? V-am zis eu să n-aveţi încredere în insul ăsta!

PS: Bineînţeles că postarea se numeşte „Vom continua împreună”. Bineînţeles.

Vorbeam de isterie, nu?

Babelor,

De bine ce ziceam că suntem un popor isteric.
Dau drumul la facebook azi dimineaţă.
Totul negru. Toate babele cu care sunt prietenă purtând doliu, jelind, rupându-şi părul din cap, zgâriind capacul închis al sicriului:
„Unde te-ai duuuuuuuuuuus, cui ne laaaaaaşi, ofofofofofvaivaivai, Crin, Crinuţu meu, ce-ai făcuuuuut, auauauauauauauuuu…”
Mă apropii, o întreb pe una dintre babe ce s-a întâmplat.
– Cum, nu ştii? zice.
– Nu, că mâncam salam, răspund.
– A pierdut Crin, zice baba agitând o bucată din propriul scalp. O să trebuiască să emigrăm în Congo! Că aici vine apocalipsa şi o să murim cu toţii!
N-apuc să-i răspund, pentru că o ia la fugă văicărindu-se.
Mă apropii de altă babă, şi ea îndurerată.
– Totul e pierdut, şopteşte. Totul e pierdut, în afară de onoare.
– Adică ce-i pierdut?, întreb.
– Totul, răspunde ea.
– Ce exact?, întreb din nou, pentru că vreau un răspuns clar şi precis.
– TOTUL!!!! urlă ea la mine. TOTUL! TOTUL E PIERDUT!!!
– Nu ştiu, zic eu, de exemplu pisicile mele nu sunt pierdute, nu? Nici muzicile pe care le am pe hard. Nici cărţile din bibliotecă. Nici măcar soră-mea nu s-a pierdut…
– Încetează!!! urlă baba. Eşti o agentă secretă! Totul e pierdut! Ne-au furat! Aaaaaa!!!
Nebună, se aruncă pe jos şi începe să ronţăie un fir de iarbă. Plec nedumerită de pe facebook şi dau o tură pe blogroll.
Acolo, spre mirarea mea, lumea pare mai liniştită. Careva se plânge că era o coadă lungă, şi că a aşteptat nu-ştiu-cât. Ok, şi eu m-aş plânge. În rest, multă tăcere. Dintr-o cameră se aude cineva bodogănind. Deschid uşa şi mă uit: e piticugras, dar el boscorodeşte mereu, ba că i s-a terminat berea, ba că i-a căzut netul, ba că a pierdut Crin… E totuşi relativ calm, probabil că nu s-a pus încă pe băut. Mai fac doi paşi, aud nişte răcnete îngrozitoare. A, e Ştefan. Strigă bolduit: „Nu este democraţie! Am fost înşelaţi!”, trage isteric de nişte gratii, încearcă să mă muşte. E mişto, ca într-un film cu zombie.
– Easy, omule, easy, îi zic, regretând că n-am nimic de fumat la mine, ceva care să-l aducă într-o stare mai relaxată.
Dar degeaba, bietul de el continuă să zbiere.
– Ştefan, uite, misiunea OSCE a declarat că alegerile au fost în general ok, spun.
– Nu despre asta este vorba, mârâie Ştefan, ci despre ţara asta în general, despre tot ce se întâmplă aici şi tot ce s-a întâmplat şi se va întâmpla vreodată!
– Ok, zic, înţeleg, dar nu fi isteric…
Prea târziu. A reuşit să îndoaie o gratie, întinde mâna către mine. Fac un pas în spate. Ce să-i zic? Cum să-l liniştesc? Habar n-am. Aşa că mai fac un pas în spate, mişc puţin mâna, apăs un buton, şi fereastra către Ştefan se închide.
Şi rămân puţin pe gânduri, după care scriu aici, nu neapărat pentru Ştefan, pentru că el e supărat în general, ci mai curând pentru babele care poartă doliu pentru Crin: fetelor, democraţia nu înseamnă că câştigă ăla pe care l-aţi ales voi, ci ăla care a primit cele mai multe voturi.
Şi acum respiraţi de şase ori adânc şi de trei ori superficial şi gândiţi-vă că n-a venit sfârşitul lumii şi că nu-i dracul chiar atât de negru.
Pentru că oricum e roşu.

Blog de candidat.

Babelor,

Mă dădeam cu maşinuţa prin internet, prin blogurile prietene. Şi mai la toate era pus la intrare un afiş: „eu votez cu Crin” sau aşa ceva.
E treaba fiecăruia cu cine votează, eu nu votez cu nimeni, de exemplu, dar cum nu ştiam prea bine cine-i băiatul ăsta, Crin (adică i-am citit programul electoral şi cam atât), m-am dus pe blogul lui să văd ce şi cum.

Prima postare, adică cea mai de sus, era despre Dinică. Se numea „Numai cei buni mor când nu este timpul lor”. Şi am căzut pe gânduri. Adică ce vrea să zică? Că… ce? Ce-i aia? De unde ştie el asta? Nu, serios acum: ce sens are propoziţia respectivă? Aş vrea să ştiu, poate că nu mai sunt atât de bună la română ca pe vremuri, poate îmi scapă ceva.
Dar să sărim deocamdată peste ea. Citesc mai departe:

„Gheorghe Dinica a iesit astazi din scena. Condoleante familiei si Dumnezeu sa il odihneasca. Nu pot sa vad altfel acest moment, cum nu pot sa le vad pe toate cele care s-au intamplat in ultimii ani. Si nici nu le pot intelege.”

Ăăăă. Iarăşi am greutăţi. „Nu pot să văd altfel acest moment”? Altfel decât cum? Şi de ce nu poate să înţeleagă momentul? Pare om în toată firea, nu i s-a explicat încă că oamenii mor? Sau da, dar nu poate înţelege cum? Ok, ştiu că e ditamai problema filozofică, dar de la un candidat la preşedenţie m-aş fi aşteptat la o părere mai zdravănă.
Dar în fine, mă silesc să trec şi peste asta. Crin continuă:

„Tot ceea ce mai pot spune este ca ne-am obisnuit, din pacate, sa primim doar vesti rele.”

Babelor, şi aici mi-am dat seama că tipul nu-i de bine. Nu numai că are faţa aia de imitaţie de babă, dar mai e şi depresiv! Că numai unul depresiv poa’ să zică că primeşte numai veşti rele. Şi nu e bine cu ăştia. Dacă se scoală de dimineaţă şi afară plouă, şi el zice „altă zi de căcat. Mi-a ajuns. Hai să atacăm Uniunea Sovietică”?

Nu ştiu, babelor. Eu cam intru la gânduri. Da’ nu vă faceţi griji, că ies repede.

Şi încă ceva: eu pot să scriu cu diacritice. Crin de ce nu poate? Mircea Geoană de ce nu poate decât uneori, şi alteori nu? Şi Băsescu de ce n-are blog, deşi se plimbă pe la World Blogging Forum?

Întreb şi eu, că nu doare.