Aurora

Babelor,

Ieri dimineaţă sună telefonul. O voce îmi şopteşte că Cristi Puiu va arăta omenirii Aurora, în Sala Berlogea de la ATF, UNATC sau cum s-o mai numi facultatea de film şi teatru din Bucureşti. Mă arunc în maşină, etc. Ajung acolo cu vreo juma’ de oră întârziere, tocmai se proiectează un scurt-metraj al unui austriac, ceva comic şi totodată neimportant. Se termină, se aprinde lumina, se vorbeşte, se iese la o ţigară, o văd pe Evergreen, dar n-o salut pentru că pare prost-dispusă şi e cu nişte oameni, intrăm din nou, începe filmul.

Şi iarăşi o să mă înjure unii şi o să mă laude alţii. Unii – cei care înţeleg, apreciază, iubesc minimalismul realist sau realismul minimalist. Alţii – cei care nu îl înţeleg, apreciază, etc.

Dar pur şi simplu nu pot să nu mă plictisesc când văd cum, timp de trei ore, cineva îşi trăieşte viaţa fără să mă implice şi pe mine. Aurora m-a plictisit mai puţin decât Felicia, dar mult mai mult decât Poliţist, adjectiv (care măcar are umor, vrând-nevrând, mai curând vrând). Dar Aurora…
Camera este de obicei undeva, departe de personaj. Îl urmăreşte impasibilă, neimplicată, probabil că şi ea se plictiseşte. Iar personajul, Viorel, e la fel de impasibil şi neimplicat ca şi ea. N-are mare importanţă ce se petrece în film; am impresia că putea să se întâmple cu totul altceva şi ar fi ieşit acelaşi film. Cristi Puiu zicea înainte de proiecţie ceva cum că un regizor ar trebui să iubească oamenii, sau că îi plac regizorii care îi iubesc. El nu-i iubeşte. Sau nu pe ăia pe care mi-i arată. Nici măcar nu îi simpatizează. Poate că nici măcar nu-l interesează ce li se întâmplă.
În fine, mult zgomot pentru puţin, sau de fapt pentru mult, că filmul e lung. Dar nu lungimea mă făcea să mă foiesc în scaun şi să moţăi nefericită, şi nici vârsta sau hemoroizii nu sunt de vină. Naşul este la fel de lung, Once upon a time in America e şi mai lung, Apocalypse Now şi eel. Dar în alea se întâmplă ceva. Văd o lume interesantă. Aud alte zgomote decât stradă, cameră, uzină, tren. Mi se spune o poveste.

În concluzie, poate că Aurora este un film bun. Dar nu este pentru mine. Nici pentru mulţi dintre voi, bănuiesc. Şi o a doua concluzie: minimalismul realist, realismul minimalist, ce-o fi asta, nu va duce nicăieri. Niciodată. Pe nimeni.

Vă pup,

Rhetta

LATER EDIT: Cristi Puiu e de părere că el a trebuit să joace rolul principal pentru că nu se găsea nimeni mai bun. Mie asta-mi aminteşte cumva de Sergiu Nicolaescu. Aşadar, Cristi Puiu ar fi trebuit să-l ia pe Nicolaescu, clar. Şi invers.

grannies at war

Reiterez. Cum spunea si iubita mea sora, ne-am indeplinit unul din obictive, si am penetrat top 100. De blogging.

Am facut lucrul asta prin efortul ei sustinut si cu ajutorul verisoarei noastre Petronia, a nepotului Vasile si al nou venitului nostru prieten, Musiu Alexandru. Pe care tin sa-l salut cu ocazia asta si sa-l felicit pentru ce si cum scrie.

Urmatorul nostru obiectiv este sa penetram in acelasi mod barbar top 10. Dupa care… dupa care mai vedem.

Pana una alta va las in compania uneia dintre versiunile de trailer ale filmului Aurora, de, cu, in, prin, si, pentru, ca sa, Cristi Puiu.

Abia astept sa vad acest film. Simt ca ori il voi desfiinta, ori il voi elogia. In ordinea asta 🙂