They only come up to your knees…

Babelor,

Ar fi trebuit să îmi dau seama când am citit postarea Vetei despre I-Ching. Ar fi trebuit să ştiu, să înţeleg, să realizez. Dar nu. Nu, nu m-am prins. Drept care, după ce am citit postarea respectivă am intrat în sufragerie să zic o glumă, să beau o cafea, să fumez o ţigară. Veta era acolo, la masa joasă din faţa televizorului. Făcea ceva. M-am aşezat la masa la care mâncăm, am sorbit o gură de cafea, mi-am aprins ţigara.
– Nuuuuuu!!!!! a urlat Veta sărind de la masă, alergând către mine, ridicându-mă în picioare şi începând să mă îmbrâncească către balcon.
Nedumerită, am început s-o îmbrâncesc şi eu, dar ea era cuprinsă de o forţă inimaginabilă şi părea să câştige.
– Ce s-a întâmplat? am întrebat.
– Nu fuma aici! Îmi strici Tao! Ieşi pe balcon!, a răcnit nebuna continuând să mă împingă.
– Dar e frig!, am urlat şi eu. E frig şi tu ai înnebunit! Ce Tao? Despre ce naiba vorbeşti?!?
Dar ea boscorodea mai departe „Îmi strici Tao, îmi strici Tao”, şi dădea în mine cu pumnii. Am prins-o de mâini, aveam ţigara în colţul gurii, îmi intra fumul în ochi, nu înţelegeam absolut nimic.
– Ce Tao, nebuno, ce Tao îţi stric?
După care Veta a început să vorbească în chineză.
– Li ma ching, nao lu, chan ang tao! Li ma ching!
După care a devenit şi mai nebună, zicând:
– 這是一個美麗的狗! 吸我, 的傢伙,你愚蠢的婊子! 我是世界的國王一個星期!
– Poftim? am zis nevenindu-mi să cred.
– 有地方,仅綿羊可以去. 我在血液噴泉居住并且擠奶 , a răspuns.
Brusc, am realizat ce se întâmplase şi m-am dat bătută. Am ieşit pe balcon învinsă.
– 在彩虹是一個相當好的專輯, a murmurat Veta uşurată în urma mea.

Acum să vă spun şi vouă ce am realizat că se întâmplase:
Ca tot europeanul bine-crescut, şi Veta a dat, deşi cam târziu, în boala pe care aş numi-o Căcarea Pe Noi În Faţa Unei Culturi Din Care Nu Înţelegem Nimic.
Nu este vorba de o boală gravă, nici o grijă. Şi zic „nici o grijă” pentru că mai toţi suferim de ea. Simptomele ar fi următoarele:
În primul rând o lectură superficială (cum altfel?) a unei cărţi venite dintr-o zonă foarte îndepărtată de noi (de obicei China sau Japonia). Cartea poate fi Bushido, Tao Te Ching, nişte Confucius, Buddhism for Dummies sau ceva despre Zen.
Doi: recunoaşterea unor adevăruri în lectura respectivă. Adevăruri de obicei simple: „apa curge, pietrele rămân”, „o sabie trebuie să fie mereu ascuţită”, ceva de genul ăsta.
Trei: cumpărarea altor cărţi pe tema respectivă.
Patru: convingerea că cultura care a dat cartea este net superioară oricărei alte culturi, că musteşte de înţelepciune, că pe lângă ea cultura noastră nu există.
Cinci: încercarea de a trăi în spiritul perceptelor cărţii respective.

Veta a ajuns, se pare, în acest al cincilea stadiu al bolii. Care este de fapt şi ultimul, pentru că în curând va urma ameliorarea. Care va începe când Veta va realiza că nu poate să trăiască ca un preot budist, din simplul motiv că nu este un preot budist. Nu poate să se scoale la cinci dimineaţa şi să facă „mmmmmmmmmmmmmmm” până la nouă, una la mână pentru că aş omorî-o, a doua la mână pentru că dacă bei vin până la patru şi un sfert, nu poţi să te scoli la cinci. Te scoli la doişpe, ca tot omul.

Oricum, este deosebit de amuzant cum credem noi, europenii, că îi putem înţelege pe ei, asiaticii, fără să fi pus măcar odată piciorul în ţările lor (nu că asta ar ajuta cu ceva, normal), pur şi simplu citind patru cărţi şi uitându-ne la şapte filme. E absurd. Putem cel mult să aflăm ceva despre cultura lor, dar s-o înţelegem? I really doubt it. Deşi eu una admir Japonia şi japonezii, recunosc că nu am nici cea mai vagă idee cum acest popor a reuşit să dea lumii şi casta samurailor, şi benzile desenate manga. Ce legătură este între manga şi samurai? Dar între împărat şi motocicletele Kawasaki? Habar n-am.

În încheiere aş mai îndrăzni să afirm că este imposibil să înţelegi un popor, o cultură, citind nişte cărţi şi văzând nişte filme. Sau ne-am aştepta ca un japonez care a văzut 432, A fost sau n-a fost, Moartea domnului Lăzărescu şi Pădurea Spânzuraţilor, şi pe lângă asta a citit ceva Caragiale, Creangă, Eminescu, Slavici, Cărtărescu şi Cezar şi Camil Petrescu, să fie în stare să înţeleagă în profunzime ce înseamnă să fii român?

Haida-de.

Şi acum, un cântecel:

Din nou despre presă.

Babelor,

Câteva titluri din rubricile de cultură sau „rubricile de cultură” sau rubricile „de cultură” din cotidianele Bucureştene:

„Matei Vişniec, din nou favoritul presei de la Avignon” – Cotidianul

„S-a stins celebra profesoară de pian Carola Grindea” – Cotidianul (subtitlu: Ziarul “The Telegraph” publică necrologul uneia dintre cele mai influente profesoare de pian din Marea Britanie, Carola Grindea. În casa ei îi puteai întâlni pe Pablo Neruda, Yehudi Menuhin sau Jean-Paul Sartre; Shirley MacLaine a venit să o consulte.)

„Ruxandra Donose, soprana cu biciul în mână” – Cotidianul (subtitlu: Mezzo-soprana Ruxandra Donose a fost lăudată într-o publicaţie americană pentru varianta de Carmen dură pe care a dat-o celebrului personaj, într-un spectacol montat cu fast la Opera din Cincinnati.)

„”Copilul-minune” al picturii romanesti face icoane pe sticla la Washington” – România Liberă

„Lautarii din Clejani „au subminat inhibitiile” – „Haiducii”, magie la Covent Garden” – România Liberă

„Dezbatere „Brâncuşi versus Picasso“, la Madrid” – Adevărul (subtitlu: Revista de arte frumoase spaniolă „Yareah“ organizează astăzi dezbaterea „Brâncuşi versus Picasso – Sculptura secolului al XX-lea“.)

„Vişniec, premiat din nou la Avignon” – Evenimentul Zilei

„„Bruno“ se promovează cu români” – Gândul (citat: „în noua sa comedie, „Bruno“, apar gemenele de la Indiggo, iar spotul de promovare include piesa „Dragostea din tei“, a trupei O-Zone”)

Problema mea cu acest gen de ştiri este următoarea: dacă titlurile ar fi „Klaus Schwebe, premiat la Avignon”, „Bruno se promovează cu norvegieni”, „Dezbatere Picasso vs. Moore, la Madrid” sau „Copilul-minune al picturii poloneze face magie pe sticlă la Washington”, atunci aceste ştiri ar mai fi apărut în ziarele respective? Tind să cred că nu. Şi atunci tind să cred şi că ele nu au de fapt nici cea mai mică importanţă, şi că ce le face „ştiri” este faptul că în ele este vorba despre vreun român. Şi chestia asta mă enervează, babelor, mă enervează cumplit; m-am săturat de acest „noi, Românii, suntem cei mai buni” pe care ni-l bagă pe gât ziarele; m-am săturat de naţionalismul de duzină, nemotivat şi tâmp. La ce bun, întreb, să ştim că Carola Grindea era ditamai profesoara de pian? La ce ne foloseşte această informaţie? Există un disc cu Carola Grindea pe care să îl putem cumpăra? Nu. Şi atunci? A, ca să ne batem din nou pe umeri şi să zicem „da, domne, uite ce popor avem, ne pricepem la toate”.
Da, domne, aşa e. Suntem cei mai buni. Îi batem pe toţi, la tot. Ieri, românii l-au învăţat pe Jimi Hendrix să ţină chitara în mână. Astăzi, românii zboară pe Marte. Mâine, românii vor interpreta la Scala din Milano opera Aida, scrisă de fapt de un român. Soliştii, corul şi orchestra vor fi de asemenea români. Ca şi meşterii care au construit opera respectivă. Şi ca şi echipele Inter Milano şi AC Milan, întemeiate de români, compuse din români, antrenate de români. Fără noi, planeta asta n-ar mai exista.

Hai sictir.

Rhetta