David şi Goliat, sau despre dimensiuni

Probabil că ştiţi povestea aia cu David şi Goliat. Goliat e un tip mare din tribul filistinilor. Oamenii lui au o răfuială cu evreii, şi Goliat zice „Bă, hai să rezolvăm treaba aşa: unul dintre voi vine-ncoa, io mă bat cu el, şi cine câştigă ia tot. Adică dacă io câştig, voi, evreii, vă cărăbăniţi de-aici”. Evreii stau pe gânduri; Goliat este totuşi un fel de uriaş, şi nimeni n-are chef să şi-o ia în faţă de la el. Dar de undeva apare un tip destul de mic de statură, care zice „Ce bă, cine-i Goliat ăsta? Io mă bat cu el, şi fără armură, doar cu o praştie”. Toată lumea zice „Ai înnebunit, o să te facă zob”, dar David se duce pe câmpul de luptă, îi zboară o piatră-n cap lui Goliat, îi taie capul şi gata, evreii i-au bătut pe filistini şi David ajunge regele evreilor.

Povestea s-a întâmplat (dacă s-a întâmplat) acum câteva mii de ani, dar totuşi şi-a pus amprenta pe tot ce s-a întâmplat mai târziu. Pentru că de-atunci lumea ţine cu ăia mai mici. În orice: fotbal, politică, război, şah, tenis, economie, film… Numai în literatură nu, unde când un scriitoraş necunoscut ia premiul Nobel, toată lumea sare cu gura, că de ce i l-au dat lui şi nu unui scriitor mare, gen Philip Roth sau Updike sau Murakami sau Cărtărescu.
În fine, dar regula cere să ţinem cu ăla mai mic. De-aia ne bucurăm când Lichtensteinul face un egal cu Portugalia, când un film care a costat patru lei ia vreun premiu la Cannes sau chiar Oscarul, când Erin Brockovich câştigă procesul contra unui concern uriaş.
Doar că uneori ne bucurăm prosteşte, zic eu. Sau ţinem cu ăla mai mic fără să ne intereseze dacă el are şi dreptate. Nu, babelor, ne-ajunge să ştim că-i mai mic. De-aia juma’ de Europă tinde să dea dreptate palestinienilor în conflictul ăstora cu Israelul: pentru că sunt mai mici (bine, şi pentru că juma’ de Europă are boală pe evrei). De-aia oamenii dau bani la Greenpeace ca să facă tot felul de năzbâtii contra unor concerne: pentru că sunt mai mici. Vă daţi seama că dacă Greenpeace ar zice „o să demonstrăm contra măcelarului Georgescu, pentru că spintecă animalele cu un cuţit neascuţit, provocându-le dureri groaznice”, toată lumea ar ridica o sprânceană: „Măcelarul Georgescu? Dar e un tip foarte simpatic, ţine măcelăria aia de patruzeci de ani, cuţitul e neascuţit pentru că moşul n-are bani să-l ascută”. Aşa că ăia de la Greenpeace se leagă în schimb de uşa vreunui concern, şi lumea zice „Da, normal, concernele astea sunt ceva de groază, conduc lumea din umbră, blablablablablablabla”. Deşi poate că concernul în cauză n-a făcut nimic rău, ba chiar dimpotrivă: a inventat un leac înpotriva tuberculozei sau un măr în care nu intră viermi. Greşeala lui fiind că nu dă medicamentul gratis întregii Africi, sau că viermele care nu poate intra în măr moare de foame (scandal!).
Din păcate, nici Hollywoodul nu înţelege că „Small is not always good”, şi ne serveşte tot felul de filme cretine, gen Erin Brockovich sau The Constant Gardner sau Insider sau sau sau sau sau, în care nişte oameni amărâţi luptă contra unor trusturi uriaşe. Oamenii amărâţi având evident mereu dreptate şi trusturile uriaşe fiind întotdeauna imorale.
Bine, şi mai sunt filmele alea în care un biet om luptă contra statului. Statul fiind de obicei ăla American, nu un stat pe bune imoral, cum ar fi Rusia, Siria, Coreea de Nord sau Arabia Saudită.
În fine, babelor, vorba lungă, sărăcia omului. Vreau doar să vă zic că ăla mai mic nu are întotdeuna dreptate, şi că mărimea nu este un indicator moral.

Bine, poate că ar trebui să adaug că tot postul ăsta a pornit de la bătaia de aseară dintre mine şi Veta. Când în sfârşit vecinii au reuşit să ne despartă, mai toţi au zis că eu sunt de vină, că sunt mai mare şi mai bătrână, şi i-au plâns de milă soră-mii.
Şi de fapt nu-i chiar aşa, babelor. Nu-i de loc aşa. Veta a început. A mâncat toţi cârnaţii, pe care EU i-am cumpărat, după care mi-a râgâit în faţă.
Şi eu ce era să fac?