SUB 25. Spectacolul tinereții e narcisist

Fetelor,

Se pare că am fost salvate în sfîrșit de posibilitatea (lipsită de optimism) ca singura revistă de atitudine urbană rămasă pe print să fie Decât o revistă. Iar asta pentru că, așa cum știți, defuncta Tataia nu se mai întoarce prea curînd. Iar dacă o va face, va fi trecut atît de mult timp încît nimeni nu va ști că a existat vreodată și prin urmare nici ce e.

Să sărbătorim, prin urmare, apariția Caietelor SUB 25, proiectul editorial în print al site-ului sub25.ro. Fiind o persoană practică, am să remarc din prima dimensiunea mai redusă a acestor caiete (asemănarea între ele și caietele lui Camus este absolut întîmplătoare) față de orice altă revistă de genul ăsta, ceea ce reprezintă un avantaj fenomenal; cu alte cuvinte, ce poți face cu o revistă de dimensiunea DOR, pentru că oricum ai ține-o îți cade din mînă, să ți-o bagi în cur? În fine. Veți spune că întotdeauna contentul e mai important, dar vă asigur că nu e așa. E ca și cum ați argumenta că Ipadul a fost un proiect de succes la dimensiunea anterioară Ipadului mini. Nu e adevărat deloc, iar dacă totuși pretindeți că e, am să vi-l bag în pizdă. Așa poate veți înțelege mai bine ce vreau să spun.

Hai că o iau razna. Acuma, primul lucru pe care-l observi la SUB 25-ul din print este că are o relație din aia pasională rău cu fotografia. Indubitabil, n-am stat să cîntăresc afirmația asta, dar nici nu e nevoie; faptul e la fel de săritor în ochi ca și fotografiile, ocupă probabil undeva spre un rezonabil de peste 50% din cele 230 de pagini. A și by the way, băi Decât o revistă, că tot am ajuns la cantitate, tu ai nesimțirea să ceri 20 de lei pe umpicuț mai mult de 130 de pagini? Da nu ți-e rușine-n pizda mă-tii, iartă-mă că ți-o zic p-aia dreaptă. Da cine căcat te crezi. E hai că m-am enervat din nou și e mai greu să revin după momente din astea.

Deci fotografie. Foarte bine, fotografie, doar că eu nu mă pricep la ea și atunci cum pot eu s-o judec? Mie dacă-mi arăți o poză de căcat și una mișto, nu știu să zic care-i de căcat și care-i mișto. Simplu. A, conținutul lor? Păi asta-i cu totul altă poveste, pentru că aici survine ceea ce spuneam în titlu și anume spectacolul frapant și superb al tinereții, coapsele, băieții, băiețeii, fetele, pistruii, skate-urile, țoalele, aerul, țâțele, pulile, atitudinea. Mai ales atitudinea. Am s-o spun de mii și mii de ori, atitudinea, asta e în mare parte ceea ce contează și aici SUB 25 ne livrează din plin. Cît despre miza principală care reiese chiar din titlul Caietelor cu termen extins de expirare al adolescenței, Tinerețea, aș zice – chiar și fără să mă pricep – că asta e reușita principală a acestor fotografii cărnoase și pîrguite ca pictura bisericească barocă – coioșenia de a evoca o lume și o perioadă a vieții care se îndepărtează de cei mai mulți dintre noi ca pula bleagă de moș de o pizdă mustind de adolescență. Sigur, fotografiile alb-negru probabil că s-ar putea descrie altfel, că barocii nu pictau alb-negru, doar că eu nu mă pricep cum.

Mai departe, putem spune că imageria SUB 25 livrează și în alt mod. În care? Păi ăla cu ilustrația, normal, sau cu pictura, sau cu gravura, sau cu arta vestimentară, pentru că toate astea ni se servesc relativ constant, asezonînd cumva, dacă e ok să folosesc verbul ăsta de căcat, aceste instantanee ale tinereții de care ne lovim la tot pasu, inclusiv de pe avataruri gen Facebook, Instagram, Hi5 și ce alte căcaturi mai sunt. N-are sens să dau exemple, pentru că simpla realizare a faptului că atît de mulți puștani atît de talentați răsar fără să știi nici cum și nici de unde, te face pur și simplu să vrei să-ți bagi unghia în gît și să te duci să mori la ghena de gunoi. Asta e, asta e realitatea, pur și simplu nu avem ce face. Am să mă limitez doar să remarc că materialul dedicat pictoriței Amalia Dulhan este unul din cele mai lungi și mai mișto din revistă, în condițiile în care eu, spre rușinea mea, n-am auzit de ea în viața mea.

Lucru care mă împinge spre cumva ultima perspectivă din care vreau să privesc producția SUB 25. Al contentului. Păi în pizda pizdelor mă-sii, dacă revista asta e în stare să mizeze pe foarte mulți nimeni care produc chestii mai mișto decît cei mai mulți așa-ziși cineva, asta nu ne spune ceva despre curajul pe care-l are? Păi uitați-vă, iarăși, la DOR. DOR ne spune cum să facem aia și aia, ne dă treburi mestecate, ne spune cum Alexandru Tomescu e cel mai bun violonist din România, lucru pe care n-avem nevoie să-l citim într-o revistă de genul ăsta. Sau eu, una, n-am. Sigur că e important să pui pe tapet valorile societății la un anume moment și bla și bla și bla, doar că la alt moment e cazul să mai vii și cu prospătură. Plus că asta face și Adevărul, ca să dau doar un exemplu, așa că cine are chef citește acolo. Idem pentru Omul cu șobolani și alte căcaturi de gen, despre care, ok, am înțeles, sunt marea și tînăra speranță a muzicii indie românești de vreo douăzeci de ani, da mai lăsați-ne frate.

În fine, hai că m-am apucat să vorbesc de content și n-am zis nimic. Sinceritate, nene. Asta mi se pare că definește scriitura din revistă. Pentru că mi se pare normal să zici că hainele pe care le faci sunt haine în care femeile ar trebui să fie futute, că băieții vor să le călărească pe fete și să-și dea drumu-n gura lor și că, la un moment dat, cînd s-a întîmplat ca viața să te arunce în brațele unui videochat de căcat, te-ai apucat să te masturbezi ca toți dracii (genial materialul cu Silviana Vișan Carter, apropos). Mi se pare normal și firesc și orice altceva mi se pare nefiresc – de la o asemenea revistă. Ceea ce nu înseamnă, prietene care citești aceste rînduri, ceea ce nu înseamnă însă că SUB 25 nu e capabil de profunzimi, sau cum le-oți numi voi pe aici. Pentru că, nu-i așa, oamenii știu că:

– E VORBA DESPRE SUFLETELE NEMURITOARE

– E VORBA DESPRE GENELE CĂLĂTOARE

– E VORBA DESPRE PARTICULELE ESENȚIALE

Și gata, am zis asta și-am stins lumina și s-a făcut noapte și-n sufletul tău s-a instaurat teama aia nasoală că dacă lumea face parte din altă generație nu înseamnă automat că e idioată și-ai scos banu din buzunar și te-ai dus să cumperi revista. Sigur, asta nu presupune să credeți cumva că n-am observat tematica Caietelor și anume narcisismul specific vîrstei de sub 25, care și-a găsit cumva expresia în ipostaza masturbatorie a contemporanului selfie. Am remarcat acest lucru, iar revista se încheagă frumos în jurul acestei idei precum un vagin în jurul pulii, de la exemplul lui Kubrick și pînă la explicațiile psihopatologice ale acestei întreprinderi mîncătoare de suflete. Bine, ok și ca să nu ziceți că îi ling atîta în cur pe cei de la SUB 25, am să le atrag atenția pentru tendința de tabloidizare în cazul micii bășinuțe de PR trase de Cristina Bazavan și intitulată Cimilitura, de Teleșpan. Băi frate, mă scutiți și pe mine, că sunt urmărită de poliție. Păi e suficient să citești proza Laviniei Braniște ca să înțelegi de ce anumite nu lucruri nu stă în picioare, ca să zic așa. În fine. Treaba voastră, să nu ziceți că nu v-am zis.

Și gata, cam atît. Închei în această notă victorioasă și vă îndemn să mergeți să dați banii pe singura revistă de hipsteri care merită la ora asta. 24 de lei.

Și-un mic preview pe video, ca să-nțelegeți mai clar despre ce e vorba și care e de fapt atitudinea.

LA PLIC

Asteptam deja de ceva vreme sa scriu pe subiectul asta si nu se ivea ocazia. Acum a aparut.

Cred ca am mai spus povestea asta, dar poate unii n-au auzit-o. Si nici n-am asezat-o in scris.

Totul a inceput cu un cort Sinaia 2, pe care eu si sor-mea nu stiam sa-l asezam pe plaja din 2 Mai. Dar interventia divina ne-a trimis o gramada de tineret misto, care a pus mana pe cazmale si lopeti, facand treaba sa para o joaca.

Ceva mai tarziu, eu am citit intr-un club din Bucuresti, iar una din tinerele cu cortul m-a recomandat mai departe. Adica forurilor de decizie ale Revistei la Plic, un proiect care de-abia incepea.

Bon. Revista la Plic este chiar ce se intelege prin asta, adica o revista intr-un plic. Creatie a asociatiei Oberliht in care, pe langa publicatie in sine, gasiti de-obicei o gramada de minunatii pe numele lor cadouri si atentii. Amintesc aici de proiectul saculetilor de pamant ai Sandei Watt, care, asa cum am declarat si public, mie mi-au rapit inima.

Mai departe. Cunoscand o parte din colectivul Revistei la plic, sentimental vorbind am fost arestata si mai tare. Asta pentru ca era vorba de oameni langa care iti facea placere sa stai, cu care iti facea realmente placere sa vorbesti. Fara sa mai socotesc numele care apar de obicei in paginile revistei – Crudu, Vakulovski, Mocanu, Tupa, Ernu, Macrinici etc. etc. etc.

Conceptual vorbind, revista e bine asezata si se axeaza pe emulatia artistica din Republica Moldova. Asta nu e insa decat ca si cum ai scurma coaja fenomenului foarte, foarte superficial. De fapt e vorba de mult mai mult; e vorba uneori de rolul finantelor in arta contemporana, alteori de instalatiile tinerilor artisti moldoveni in vest, sau poate de teatru documentar cu subiect controversat – revolta anti-neocomunista din Chisinau, aprilie 2009 – sau poate pur si simplu despre aspiratia lor la valorile unei lumi normale. Din care, apropos, daca ii veti citi veti realiza ca fac parte. Ba uneori chiar ne reamintesc si noua care anume sunt ele.

Aici una din cartile postale primite in Revista la Plic. Mi s-a parut excelenta.

____________________________________________________________

In fine. N-am sa mai insist mult asupra continutului, pentru ca vreau sa-l descoperiti singuri. Am sa scriu in schimb despre doua lucruri care m-au intrigat:

1. Interesul manifestat la un moment dat ca Revista la Plic sa devina – d.p.d.v. al apsectului probabil – un soi de „––„. Care „––” a lasat „––” in urma in „––- –––– – –– – – ––-.

Parerea mea este ca nu e cazul. Spre deosebire de „––” si „Decat o Revista”, Revista la Plic este una din putinele insule de autentic si genuin. N-am nimic cu cele doua publicatii amintite, ba chiar mi se pare excelent ca exista. Si cu toate astea, asa cum am mai tot spus-o, ele se adreseaza asa-numitului public ubercool, sau hype, sau cum vreti sa-i ziceti. Adica in mare masura acelui balon de sapun eclectic si lipsit de autoironie, definit in mare masura de activitatea pe feisbuk, gata sa pocneasca la prima schimbare de paradigma culturala.

Iar asta nu e o judecata de valoare, ci, din pacate, un diagnostic.

2. Vorbind ieri cu anumite persoane din colectivul Revistei la plic, am aflat cu mahnire despre lucrul care doare cel mai tare – finantele. Si anume ca desi au un tiraj mic cu cost de 10 RON/exemplar, ei nu reusesc sa vanda tot. Asta in conditiile in care – atentie – spre deosebire de –– si DoR, isi platesc colaboratorii. Iar trecerea revistei prin vama moldoveneasca e probabil o epopee care necesita un numar – sau un roman – separat.

O asemenea situatie mi s-a parut inacceptabila, drept care m-am decis sa va cer ajutorul. Adica sa va rog sa duceti vorba mai departe despre proiectul lor, sa-l cumparati – pentru ca merita – si sa ne gandim si la alte feluri in care ii putem ajuta. Eu si sor-mea avem ceva in plan, sa vedem daca o sa iasa.

Numarul 2 integral poate fi citit aici daca vreti sa va faceti o idee, iar aici puteti cumpara online Revista la Plic.

Noi ii vom adauga in blogroll, in vreme ce de alte persoane ne vom desparti. Iar Revistei la Plic ii vom face promovare si pe twitter.