Leapşă pentru babe

Babelor,

Pentru că ieri am primit o leapşă de la teroristă, joc cu care nu mai eram obişnuită din copilărie, deci de vreo 80 de ani, îmi permit să pornesc şi eu o leapşă la rândul meu, tot pe o temă literară. O fac simplă, pentru că aşa este felul meu:

Numiţi trei cărţi pe care le-aţi luat în mână cu bucurie prima dată, dar pe care nu aţi reuşit nici în ruptul capului să le terminaţi. Altfel zis, trei cărţi care v-au enervat în mod neaşteptat.

Încep eu:
1. Fraţii Karamazov, de Dostoievski. Am luat-o de la cineva care vroia s-o arunce împreună cu o mulţime de alte cărţi, şi a stat pe raft vreo doi ani. În cele din urmă am plecat în Anglia pentru câteva luni, şi am luat-o cu mine. Mare greşeală. Poate că cartea funcţionează în altă limbă, poate că funcţionează în orice altă limbă, dar în germană nu. M-am împiedicat de apelativul „Frăţioare”, în germană „Bruderchen”, folosit de marele scriitor cam de 20 de ori pe minut. În română mai merge, dar în germană îi lipseşte orice conotaţie modernă, „Bruderchen” îi zici numai fratelui tău mai mic, şi cu asta basta. Pe sărite am ajuns cam pe la pagina 200, dar cartea s-a dovedit în cele din urmă ilizibilă, din cauza unui număr impresionant de arhaisme care m-au scos complet din sărite. Cândva o s-o iau în română, dar încă nu este momentul.

2. The Unconsoled, de Kazuo Ishiguro. Nu cred că a fost tradusă în română. Nu face nimic.
Am citit toate romanele lui Ishiguro, şi îl consider unul din cei mai mari romancieri ai zilelor noastre, un pretendent mult mai îndreptăţit la Nobel decât Cărtărescu, sau de fapt orice scriitor român. Rămăşiţele Zilei este în original (adică în engleză; Ishiguro este un japonez care trăieşte în Anglia de la vârsta de şase ani) poate cel mai bun roman britanic, am citit fiecare pagină de două ori, pentru că era pur şi simplu prea delectabil, dacă pot spune asta.
The Unconsoled, însă, povestea unui pianist sau a visului unui pianist sau a realităţii magice a unui pianist, m-a chinuit vreo trei luni. Am tot încercat să intru în carte, să o simt, să o gust, dar pula. M-a frustrat îngrozitor, dar o consider excepţia care confirmă regula (regula fiind, în cazul ăsta, că tot ce scrie Ishiguro este extraordinar).

3. Vernon God Little, de DBC Pierre. Carte ultralăudată, ridicată în slăvi, pusă pe un piedestal de aur de critica anglo-saxonă. A câştigat premiul Booker, dacă asta vă spune ceva.
În fine. O tâmpenie fără margini. Am ajuns la pagina 30, după care am renunţat furioasă şi m-am dus în portul Constanţa să mă bat cu nişte marinari.
O carte prost scrisă, foarte prost scrisă, cu personaje imbecile şi stupide şi lipsite de credibilitate şi inteligenţă, ca şi scriitorul, de altfel. Eu zic asta acum, dar veţi vedea, dacă o veţi citi vreodată, că până şi aşteptările pe care tocmai vi le trezesc vor fi înşelate. Este o carte proastă, o carte bou, o carte vacă, ziceţi-i cum vreţi. Până şi a fi tras pe roată pare o ocupaţie mai plăcută decât lectura acestui gunoi.

Acestea fiind zise, dau leapşa teroristei şi băncii a doua de la geam. Dacă vor să se joace cu mine, dacă nu, nu. Şi v-o dau şi vouă, aşa, în general, că aţi fost cuminţi.