Doamnei Lia Bugnar. Sau: unde dai şi unde crapă.

Babelor,

Deschid eu acum, la şase fără cinci, laptopul să văd cine ce a mai zis, şi dau peste o discuţie lungă între doamna Lia Bugnar, dramaturgă, şi doamna Petronia Marcs, casnică şi verişoară. Nu redau discuţia, că de-aia am pus link, ca să o citiţi cu ochişorii voştri, ci vreau doar să îi răspund doamnei Bugnar, care mă acuză, citez, că „Am remarcat cu aceasta intimplatoare ocazie ca singurul lucru pe care il stiti despre mine este ca sint sotia lui Dragos Buhagiar, scenograful oficial al TNB”, adăugând că „N-am mai facut asta niciodata, sa incerc sa schimb parerea cuiva care ma dispretuieste, dar m-a surprins extrem de neplacut felul in care m-ati categorisit: o impostoare care se agata si ea de cariera sotului”.

Doamnă Bugnar, iată cum stau lucrurile: fiind convinsă că nu v-am înjurat până acum pe acest blog (ştiu destul de bine de cine m-am luat în decursul anilor, credeţi-mă), am dat şi eu un mic search după numele Dumneavoastră în paginile noastre. Nu l-am găsit în nici o postare, dar am dat peste el în cinci comentarii.

Primul este scris de Ştefan Caraman, şi îl găsiţi pe undeva pe-aici. În el, Ştefan Caraman enumără spectacolele de la festivalul Pledez pentru tine(ri), printre ele aflându-se şi Stă să plouă, în regia lui Florin Caracalla.

Următoarele trei pot fi aflate aici. Primul îmi aparţine, şi voi cita propoziţia în care apare numele Dumneavoastră:
„Naţionalul are o mulţime de piese româneşti în repertoriu – multe dintre ele fiind ale unor dramaturgi contemporani: Mihai Ignat, Lia Bugnar, Eugen Şerbănescu, Matei Vişniec, Mihaela Michailov, Constantin Turturică, Cornel George Popa, Ana Maria Bamberger.”
Atât, şi nimic mai mult.

Urmează răspunsul lui Ştefan Caraman:
„Lia Bugnar este sotia lui Dragos Buhagiar, prim scenograf la Teatrul National; Eugen Serbanescu este stabul de CNC; Matei Visniec nu e autor roman (sorry, impauneaza-te tu cu el, dar el e al frantuzilor si o spune singur); Constantin Trturica a fost nominalizat in anul in care am luat eu premiul UNITER (sper sa nu ma insele memoria), Caramitru nu a pus piesa mea la National (asa cum promisese si asa cum s-a tinut de cuvant cu ceilalti premiati in alte editii : Cornel George Popa si Mihaela Michailov) pentru ca i-am reprosat ca a facut din UNITER mosia lui (poate nu stii ca m-a amenintat cu baiata… pe riscul lui, in fine); i-a luat piesa pentru ca i-a placut LUI, nu pentru ca a intrunit sufragiile juriului… oricum, n-am ce sa comentez poate doar faptul ca nenea autorul e un securist notoriu care l-a impresionat pe Caramitru cu povestea lui cu securisti… o fi vandabila, nu stiu, n-am citit textul…”.

Apoi, răspunsul meu la răspunsul lui:
„Ma exasperezi. În scrisoarea ta deschisă cereai, parcă, să se joace mai mulţi dramaturgi români contemporani. Nu “să se joace mai mulţi dramaturgi contemporani, în afară de Lia Bugnar, pentru că este soţia lui Buhagiar, Eugen Şerbănescu, pentru că este ştab la CNC, Constantin Turturică (securist), Matei Vişniec (nu-i român)”… Şi lista ar putea continua, bănuiesc, până din toată dramaturgia română contemporană n-ai mai rămâne decât tu.”

După care numele Dvs. apare din nou într-o enumerare de autori români, dar nu mai citez, pentru că nu este relevantă (o găsiţi aici, dacă vreţi neapărat).

Ok. Bănuiesc că acum aţi înţeles despre ce este vorba: Caraman v-a contestat calităţile profesionale, şi eu am făcut mişto de el (nu-i greu, recunosc). N-am zis nici un cuvânt despre piesele Dvs., pentru că nu le-am văzut. Am citit câte ceva, unele chestii mi-au plăcut, altele nu, dar n-am scris despre ele, pentru că n-am avut ce. Drept care îmi permit să vă rog să adresaţi invitaţia la spectacol domnului Caraman, pentru că cu el aveţi ceva de împărţit, nu cu mine. Dacă o să am ceva timp, o să vin totuşi şi eu, poate dau de Caraman pe-acolo şi schimb o vorbă cu dumnealui, şi în plus îmi place teatrul.

A, şi un sfat: pe viitor, fie străduiţi-vă să ignoraţi micile răutăţi la adresa Dumneavoastră, cu care cu siguranţă vă veţi mai întâlni, fie răspundeţi cui trebuie, ca să nu mai aveţi parte de asemenea încurcături potenţial jenante ca cea din noaptea asta.

Salutări şi baftă,

Rhetta

Rhetta Marx îşi mai pierde o noapte.

Babelor,

Mulţumesc pentru aplauze, mersi mult, mersi, mersi, mulţumesc…
Dar recunosc că le merit.

Ce s-a întâmplat?
După cum ştiţi, mare gălăgie mare pe blogul nostru, în legătură cu dramaturgia contemporană română. Cum eu nu sunt dramaturgă şi, având în vedere vârsta mea înaintată, nici prea contemporană, nu ar trebui să mai îmi bat capul cu tărăboiul ăsta, ci să fac ceva constructiv.

Ceea ce am şi făcut. Mi-am pus bocancii, am băgat ceva provizii în rucsac, şi am pornit prin internet în căutarea Teatrului Românesc, ca să văd despre ce vorbim, la urma urmei. M-am gândit iniţial să-l întreb pe Ştefan Caraman cam care este procentul pieselor româneşti în ţară la ora actuală, dar mi-era clar că dacă ar fi ştiut, ar fi zis-o de mai demult, pentru că ar fi dat destul de bine în scrisoarea sa deschisă. Dar în fine, n-o fi avut timp să se documenteze.
Dar stau acum şi mă întreb, şi îl întreb şi pe Ştefan: de ce 30%? De ce nu 20?
Altă întrebare ar fi: cum poţi să ceri 30% când nu ştii care este cifra actuală?

În fine, dar bănuiesc că sunteţi mai interesate de rezultatele expediţiei mele decât de întrebările pe care le pun ca să par deşteaptă.

Am descoperit următoarele:

1. În România există foarte multe teatre de stat. Eliminându-le pe cele de copii şi tineret, pe cele de operetă sau operă, pe cele maghiare, germane şi evreieşti şi pe cele de păpuşi, rămân, după socotelile mele – nu pretind că sunt 100% corecte – 38 sau 39 de teatre dramatice, de stat sau municipale, cu repertoriul în limba română.
Cifra nu este exactă, pentru că nu am reuşit să aflu dacă Teatrul Dramatic Ovidius din Constanţa mai există sau nu (şi dacă a existat vreodată). Deci să zicem 38.

2. Dintre aceste 38 de teatre, 32 au un site, şase nu: Arad, Braşov, Reşiţa, Turda, Focşani, Slatina. De remarcat cu tristeţe că pe site-ul Uniter nu există nici un link către aceste teatre. De fapt, ele nici nu sunt menţionate; singura listă cu teatre din România pe care am putut-o găsi pe internet este aceasta. Posibil ca unele să lipsească.

3. Am citit repertoriile celor 32 de teatre, şi în plus cel al teatrului din Braşov (găsit, ca şi cel al teatrului din Târgu Jiu, pe un site neoficial). În total 33 de teatre. Unele dintre ele nu aveau repertoriul trecut, ci numai premierele stagiunii, caz în care am adunat premierele ultimelor trei stagiuni. Toată distracţia mi-a luat vreo patru ore, adică o nimica toată, că oricum nu puteam dormi din cauza sforăiturilor viperei de soră-mea.

4. În total, în repertoriul acestor 33 de teatre se află 501 piese. Poate ceva mai puţine, unele site-uri par să nu fie actualizate; eu una, cel puţin, nu pot să cred că la Cluj şi Sibiu se joacă câte 35 de piese (cele mai multe sunt la Naţionalul din Bucureşti, 40; cele mai puţine la Satu Mare şi Sfântu Gheorghe, câte patru).

5. O definiţie: pentru mine, în categoria „autori români” intră atât Matei Vişniec cât şi Eugene Ionesco. Nu mă interesează nici părerea domnului Vişniec, nici cea a domnului Ionesco, şi nici oricare alta despre acest subiect.

6. Dintre cele 501 de piese, 191 sunt scrise de autori români, sau pe care eu i-am identificat drept autori români. 191 din 501 sunt circa 38%, mai exact 38,12%.

7. Cele mai multe piese româneşti se joacă la TNB (18 piese, adică 45% din repertoriu). Urmează Teatrul din Piteşti (14) şi cel din Galaţi (12). De altfel, la Piteşti, Botoşani, Galaţi, Bârlad, Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea şi Teatrul Mic din Bucureşti, mai mult de jumătate din repertoriu este alcătuit din piese ale unor autori români. În două teatre, însă, la Oradea şi Sfântu Gheorghe, nu se joacă nici o piesă românească.

8. Cam astea sunt datele. Din păcate, n-am avut nici cel mai mic chef să aflu câte dintre piesele jucate sunt scrise de autori contemporani. Poate că o s-o fac, dacă Veta continuă să sforăie ca o scroafă. Aşadar, de-aici încolo urmează speculaţiile.

9. Titlul de cel mai jucat autor român şi-l dispută, probabil, Caragiale şi Vişniec.

10. Aproximativ jumătate din piesele româneşti sunt scrise de autori contemporani. Deci cam 20% din întregul repertoriu.

11. Teatrele au în medie 2-3 premiere pe stagiune. Repet, asta este o speculaţie.

Cam astea sunt datele. Vă las cu o ghicitoare: care este (probabil) cea mai jucată piesă românească? Cine ghiceşte primul primeşte o poză cu o cifră. Vom vedea care.

Rhetta

În care Rhetta Marx se înfurie pe bună-dreptate.

Babelor,

Bine că trăim în timpurile astea, că avem de ce să râdem. De exemplu:

Pe blogul secţiei de dramaturgie şi critică teatrală a ASB (asociaţia scriitorilor Bucureşti) a apărut o scrisoare deschisă adresată senatului României. O citesc. Nu îmi vine să cred. Din două motive: primul este conţinutul scrisorii. Al doilea, limbajul. De lemn, de plută, de iarbă, nu ştiu de ce. Hai să vă fac, cu ajutorul unor citate, să înţelegeţi despre ce este vorba.

„După 1989 artele spectacolului au avut şansa să se descătuşeze de cutume şi constrângeri şi odată cu ele a apărut şi şi-a făcut loc timid şansa creaţiei dramatice româneşti. Si totusi, din păcate, şansa piesei româneşti contemporane autentice de a fi jucată în faţa publicului nostru a fost în tot acest răstimp obturată de atitudinea potrivnică a conducătorilor de teatru, […] de nepăsarea majorităţii regizorilor români care par lipsiţi de curaj, încremeniţi în parantezele strâmte ale dramaturgiei verificate, clasice, bătătorită de atâtea şi atâtea versiuni […].”

„Sunt teatre importante în ţară care nu au mai programat de ani de zile o piesă autohtonă contemporană, scrisă pentru spectatorii zilelor noastre. De asemenea, sunt tot mai mulţi autori străini, unii de calitate îndoielnică, importaţi fără nici un criteriu de valoare şi jucaţi numai pentru că sunt subiectul unor schimburi de facilităţi între cei care îi promovează şi oamenii noştri de teatru […].”

Babelor, îmi pare rău, dar nu pot continua. Pentru că ar trebui să postez aici tot textul, şi mai bine daţi click pe link şi îl citiţi la el acasă. O să vă spun însă cam cum continuă:
Dramaturgii români sunt valoroşi. Faptul că încă nu au scos nici o capodoperă se datorează absenţei lor de pe scenele româneşti. Deci dacă s-ar juca, ar fi capodopere. În continuare, ei solicită ca „toate teatrele româneşti finanţate din bugetele publice (adică plătite de cetăţeni români) să cumpere, să producă şi să programeze în mod obligatoriu în repertoriul stagional premierele a cel puţin două piese româneşti contemporane”.

Adică solicită ca statul român să-i plătească pentru a continua să-şi scrie inepţiile lipsite de sens, care nu se joacă pentru că nici un regizor nu este atât de cretin încât să le facă. În fine, mai aduc ei nişte argumente, de exemplu că lipsa pieselor româneşti în repertorii „este pur şi simplu o avere a creativităţii româneşti aruncată la coş din cauza unor interese meschine sau din limitare şi necunoaştere.” Şi mai aflăm că „este obligaţia Statului – prin intermediul instituţiei teatrale pe care o finanţează – să întoarcă acest gest [contribuţia cetăţeanului la buget, n.r.] promovând spectacole româneşti, care reflectă realităţi, sensibilităţi şi caractere româneşti.”

În fine, mă opresc aici, pentru că m-am înfuriat îngrozitor. Mai vreau doar să dau paste and copy listei semnatarilor:

Ştefan Caraman, Radu Macrinici, Saviana Stanescu, Horia Gârbea, Mircea Radu Iacoban, Ioan Peter, Mugur Grosu, Lucia Verona, Paul Everac, Dinu Grigorescu, Emil Lungeanu, Emil Mladin, Ioan Drăgoi, Adrian Mihalache, Paşcu Balaci, Mircea M. Ionescu, Valentin Busuioc, Dan Mihu, Sânziana Popescu, Olga Delia Mateescu, Constantin Abăluţă, Octavian Soviany

Dintre numele astea cunosc doar cinci, şi mă tem că n-aş fi pierdut absolut nimic dacă n-aş fi cunoscut niciunul.
Şi mai ţin să adaug că oricine îşi pune numele pe o listă pe care se află şi Paul Everac exact asta şi merită: să fie pe o listă alături de Paul Everac.

Şi stau şi mă întreb: oare acestor dramaturgi nu le-a trecut absolut nici o secundă prin cap că ar fi foarte posibil ca piesele lor să nu fie jucate din simplul motiv că sunt foarte proaste?
Cred că nu.