Reformă electorală ! Pentru scrutinul cu voturi contra !

Babelor,

Haidi, gata. Ia lăsaţi pasienţele, ferparele, nitroglicerinele, purgativele, andrelele, varicele, zaţul cafelei şi chiseaua cu dulceaţă, dezlipiţi-vă urechile de pe uşile vecinilor, pudraţi-vă niţel negii, puneţi-vă ochelarii pe nas, un deget de ojă pe firul de la ciorap şi fiţi atente, că treaba e peste măsură de serioasă, facem reformă electorală. Deci mă. De unde a pornit ? Uite de unde. Citeam zilele trecute un bilet scris de un binecunoscut cetăţean gânditor, de naţionalitate mare iubitor de-nţelepciune. Nu, mă, nu mi l-a vârât mie pe sub uşa de la baie, era un bilet scris pe un blog. Pe un blog al lui, care de fapt nu e al lui, e al unui jurnal, care jurnal e al unui trust, care trust e al unui alt cetăţean, care cetăţean e posesor de trust. De presă, nu de construcţii. Trustul. Aşa. Oricum, nu contează. Până aici e clar ?

Buuun. Eh. Domnul cu pricina aşternea în biletul lui câteva reflecţii pline de dezamăgire vis-à-vis de halul mult preascârbavnic în care se dau prin părţile noastre bătăliile zise politice. Constat sans appel : scuipaţi, huideo, zborşeli de zarzavagioaice isterice, bălăcăreli mocirlifere, secante ambientale la ţurloaie, asmuţeli sub centură, poale-n cap, guşaţi isteriformi, huo-ai-furat-etee-buei-parcă-tu-nu-furi, bref, impresia e că marea cotoială electorală seamănă mai degrabă a raclure de fond de bidet. Acum, că aşa se-ntâmplă dintotdeauna şi că ăsta nu e deloc un specific naţional, e altă saramură. Nu ne face mai breji, dar trebuie spus. Măcar aşa.

Însă ce e drept e că atunci când zbaterea disperată pentru oploşirea juisivă şi parvenită a derierului personal pe catifeaua unui fotoliu de ales al neamului presupune un covor de bombe murdare întru terciuirea contracandidatului duşmănit, când crezul politic (moamă, cum sună !) are aceeaşi putere de convingere ca şi aripile porcului, când îndemnul la vot e adesea un îndemn de a nu-l vota pe ălalat – l’autre –  sufragiul universal nu poate decât să devină, la rândul lui, un simplu cartonaş roşu. Sau vote-sanction, cum se alintă franţuzul. Altfel spus, setare by default, chestie care dă democraţiei funcţia unei perechi de cârje pe care se sprijină şontâcăind mersul trebilor amputate de ceea ce se cheamă common sense.

În biletul lui domnul de care vă spuneam conchidea către sfârşit că un asemenea vot, născut din instinct, scârbă, toane şi ură viscerală nu e democratic. Nu se pune, cum ar veni. Adică e zbârcă. Ţui. Eh, uite, vedeţi, cu asta nu sunt eu de acord, oricât mi-ar fi de greu. Pentru că se pune. Din păcate, se pune, fincă în fişa postului de alegător nu scrie nicăirea că ştampila trebuie aplicată cu bun simţ, inteligenţă, socoteală, clarviziune, cumpătare, discernământ, cuminţenie, luciditate, alcoolemie zero, delicateţe, fair play sau gingăşie. Sau tact. Sau mai ştiu eu ce. Curtoazie, chestii de genul ăsta.

Aşa că până una-alta, în faţa unei urne (nu cu cenuşă, mă), boschetarul care doarme-n şanţ cu Săniuţa-n buzunar şi Ph. D.-ul în biologie moleculară sunt egali. Un vot pe cap de şeptel, punct. De la asta pornim, că n-avem încotro.

Şu atunci uite ce facem. Dacă tot se duce norodul la urne ca să puie ştampila pe unii doar ca să nu iasă ăilalţi, atunci însemnează că răbojul oricărei seri de alegeri suferă cronic şi incompresibil de o lipsă imensă. Anume aia a voturilor contra. Ăştia care fac legi, când îşi supun câte una la vot, se lasă cu da, cu nu şi cu abţineri. P-ormă tot ei ne dau referendum-uri. Băi, ia zi, vreţi aia ? Tot aşa : da-nu. Şi-atunci naţia de ce să-i aleagă pe ei doar cu voturi pentru ? Cum să spuie individul lambda, confruntat cu dilema alegerii entre la peste et le choléra : băi, p-ăsta şi p-ăsta şi p-ăsta nu-i vreau, da’ nu-i vreau, e clar ?

Practic : să zicem că electorul, că alegătorul, adică cetăţeanul care posedă drept de vot, drept pe care vrea să şi-l exercite, se prezintă la secţia de votare. I se cere un act de identitate oarecare care poate să fie şi al lui, după care se verifică dacă e viu cu ajutorul câtorva întrebări de cultură generală cu răspunsuri multiple (tot la alegere şi alea) şi – le cas échéant – se stabileşte că poate vota. E, aici e şpilul. În loc să i se dea o ştampilă, ei bine, să i se dea două. Nu una. Două. Două ştampile. Una cu pentru şi ailaltă cu împotrivă. Sau, ca să fim aşea, pă trend, o ştampilă cu like şi una cu dislike. O să-mi ziceţi că aia cu like poate fi folosită şi ca dislike dacă o răsucim cu o sută optzeci de grade. Nu. Nu e bine, fiindcă se pot crea cazuri litigioase destul de supărătoare dacă în momentul aplicării ştampilei votantul nostru are, spre o pildă, un junghi, un cârcel la poanieu sau o criză de epilepsie ori de tetanie şi iese azimutul pe dos.

Deci două ştampile. Toţi ăştia, candidaţii Adunărei Elective, toţi pot primi în pătrăţica sau în cerculeţul lor de pe buletin câte o ştampilă. Una singură, indiferent care (sau pot să nu primească niciuna, nu e obligatoriu). Cu ocazia asta avem şi ceea ce se cheamă vot capacitar, şi vot plural şi pe deasupra intră automat în calcul şi voturile albe. Doar vot cenzitar n-avem, câtă vreme avem cotă unică de impozitare.

Aşa. Rezultatul fiecărui candidat îl exprimăm frumos sub formă de scor, rămâne însă să vedem dacă e ca la fotbal, adică dacă un şapte la cinci e mai prost decât un patru la unu.

Nu-i aşa că e absolut splendid ?

 

Pa, vă pup,

Fiţi cuminţi.