Rock is dead, they say. Long live rock !

Aseară. Petronia era în bucătărie, purta un pulover vert anglais şi se uita cum Fraila flamba un pluton de clătite cu dulceaţă de vişine care leneveau lasciv şi gourmet într-un platou. Restul, adică Rhetta, Veta şi cu mine şedeam tacticos în salon şi pufăiam din nişte trabucuri. Mă uitam la Rhetta cum se uita la Veta care citea jurnalul fără ochelari. Pentru că parol că n-are nevoie. Veta, adică. De ochelari. Austria ? Ei, aş. Clinică ? Ce clinică ? Nţ. Nuuu, Veta n-a fost să se opereze de cataractă, că nici de aia n-are nevoie. Adică de operaţie. Nu. Pur şi simplu Veta era niţel mioapă când era mică şi acum gata, cu trecerea secolelor deceniilor anilor i-a trecut. Pardon, i s-a corectat. Dar mă rog, să revenim. Ca’va’s’zică, Petronia se uita la Fraila care se uita la flacăra albastră de pe clătite, eu mă uitam la Rhetta care se uita la Veta, şi dintr-o dată toată armonia asta paşnică a unei seri obişnuite de miercuri se văzu întreruptă:

RHETTA (cu aerul de a se face că bănuieşte că Veta consultă rubrica deceselor): Şi ia zi, mă soro, e mort, mă ? Mai mişcă ?

VETA (impasibilă, mimând că n-a auzit): …

RHETTA (ridicându-se brusc şi cu furie în picioare şi ţintind cu arătătorul drept spre candelabru): Veturia E. Marx ! (pentru că, dacă nu ştiaţi, ăsta e prenumele întreg al Vetei, pe care însă Rhetta îl pronunţă doar ca un soi de cri de guerre, chestie care anunţă nori grei şi belicoşi) Veturia E. Marx ! Creatură nesimţită, când îţi pun eu o-ntrebare să-mi răspunzi numaidecât, auzi ?

VETA (coborând încet şi plictisit jurnalul până la rădăcina nasului): Ciii-neee-măăă, Izbăşoooiu de la opt ? (ridicând ziarul cât să-şi ascundă iar capul) Nu fi proastă mă, că de-abia sunt două ore de când l-au dus cu salvarea la Floreasca, când să apuce să şi… Te-ai sclreozat şi tu, da’ rău, aşa… Cum o să…

RHETTA (cu ochi micşoraţi şi o undă volatilă de maliţie în glas): Eee-tee, Izbăşoiu. Nuuu, măăă, nu mucegaiul ăla zaharisit. Ălalalt. Rockul, soro, rockul. (cu privirea spre candelabru, descriind cercuri cu mâna dreaptă şi apăsând ceremonios pe litere) Rrroooo-ccckkkulll. Ia zi, a murit rockul sau încă nu ? Ce zice jurnaul ăla al tău ? Hm ? Ce ? Că-n topurile din două mii unşpe, cam ciuciu rock, hă ?

VETA (ridicându-se şi ea brusc în picioare, mototolind ziarul, zvârlindu-l cu furie pe duşumea şi ameninţând cu pumnul stâng): Rhetta E. Marx, fiinţă ignobilă, infamă şi perversă ! Află în primul rând că dintre noi două, tu eşti aia care se hrăneşte zilnic cu actualităţile necrologice din toate ziarele, nu eu, nemernico ! (ţintind convulsiv cu arătătorul drept spre Rhetta) Şi mai află că o să te-ngrop eu mai întâi (bătându-se cu pumnul stâng în piept) eu ! EU ! Eu pe tine, în strigătul lui Daltrey (imitându-l: yeaaaaaaaaaaaa !) din Won’t get fooled again ! Şi o să am vreme o mie de ani să tocmesc bocitoare să te jelească pentatonic până să moară rockul. O mie de ani, auzi ? Major şi minor, dacă vrei !

De restul replicilor – pe un ton crescendo – vă scutesc, fiindcă, aşa cum era de aşteptat, sosi şi clipa:

RHETTA şi VETA (în cor): Musiu Alexandre, oficiază, te rugăm.

Ăsta e de obicei momentul în care eu sau Petronia (depinde care dintre noi se nimereşte-n salon şi care în bucătărie) ne ridicăm, scoatem din secrétaire-ul Louis Philippe din salon o cutie măricică din lemn învelită în catifea vişinie, o deschidem şi nu le lăsăm să-şi aleagă pistoalele, le alegem noi pentru ele, că altfel s-ar căsăpi înainte să se dueleze dans les règles de l’art.

Aşadar am încuviinţat, m-am dus, am luat cutia, am deschis-o, am scos pistoalele, am înarmat babele, le-am aşezat spate-n spate, le-am spus să facă fiecare cincisprezece paşi – că salonul e mare – după care m-am îndreptat spre bucătărie să-nfulecăm clătitele, doar Petronia şi cu mine, fincă Fraila – ca de obicei – sughiţa panicată de după frigider Achtung ! Achtung ! cu castronul de salată pe cap. Între salon şi bucătărie oricum e perete de rezistenţă, aşa că nu vă fie teamă.

Şi-n timp ce mâcam o clătită, bombănind-o pe Fraila că uitase un sâmbure de vişină, stăteam şi mă gândeam: ce rost au toate discuţiile astea ? Că rockul – ce-o fi el – e mort, ba că nu e, că anii şaizeci, că yuppies, că lumea s-a tâmpit, că spirit of revoliuşăn, că mind’s eyes, că promotorii, că gusturile, că vedetele, că banii, că una, că alta. Întrebarea eu zic că e următoarea: mă, noi nu cumva am îmbătrânit, mă babelor ?

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Ghicitoare de treizeci mai

Babarozelor,

 

Se dau aşa: o monedă de douăj’ de cenţi de euro şi Radio Ga Ga.

Problemă: să se dea în vileag ce anume au chestiile astea în comun. Dacă au ceva. Nu ştiu.

Hint nu vă dau, că e facilissimă.

 

Regulile le ştiţi, sunt aceleaşi, nu s-au schimbat. Scrieţi-vă numele în colţul din dreapta sus al foii, colţ pe care să faceţi bine şi să-l îndoiţi de două ori, pentru că se corectează în dublu orb. Deasupra să lipiţi o etichetă, un acţipild, un afiş sau ce vreţi voi, ca să nu se vadă.

 

Lucrările le strâng mâine seară, toate răspunsurile sunt luate în considerare. E voie cu fiţuici, puteţi să vorbiţi între voi, să daţi un telefon la un prieten.

 

Premiul: un vin – o tămăduire, nu alta – plus inenarabilele, inegalabilele, galacticele clătite marxiene cu dulceaţă de vişine, făcute chiar de your humble narrator în preacinstitele case musiualexandreşti.

 

Haidi pa,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.