Transmit un mesaj.

Babelor,

M-am dus azi dimineaţă să pun câteva infinituri de benzină în Suburban. Intru în benzinărie să plătesc, cumpăr un Toblerone, nişte ţigări, o ceafă de porc şi o sticlă de cola, mă întorc la maşină cu astea, le arunc pe bancheta din spate, mă aşez pe scaunul meu, şi lângă mine apare brusc Dumnezeu. Aşa cum îl ştim din icoane şi filme: un bărbat mai curând bătrân, barbă albă, ochi serioşi, doar că purta un costum destul de scump şi nişte pantofi frumoşi (Clarks, mi-a zis) în loc de cearşaful în care este înfăşurat de obicei şi sandalele poleite cu aur.
– Salut, zic.
– Bună să-ţi fie inima, Rhetta, zice El, şi m-am gândit că asta e bine, că mi-a binecuvântat inima, deşi n-am mai avut de ani de zile un preinfarct.
– Aşa să fie, zic. Cu ce ocazie pe-aici? Te duc undeva?
– Nu, nu, zice El, nu vreau să te deranjez prea mult. Mergi unde ai de mers şi cobor cu tine.
Am pornit maşina şi am luat-o înspre casă. Să fac nişte conversaţie, mi-am zis.
– Şi deci ce te aduce pe-aici?, am întrebat.
– A, da, a zis Dumnezeu, am venit să… Să te rog să îmi transmiţi mesajul. Pe blog.
– Transmit cu plăcere, am zis depăşind un Clio cam indecis şi făcând semnele de rigoare şoferului. Doar că blogul nostru, în fine, este cam de nişă, adică n-avem chiar atât de mulţi unici ca ăia din top 10…
– Păi tocmai de-aia, a zis Dumnezeu arătând cu mâna înspre semaforul la care tocmai trecusem pe roşu (dar abia se făcuse), că mi se pare că şi eu, adică noi, adică, înţelegi, biserica, a ajuns ceva de nişă, inclusiv Cuvântul meu. Şi decât să apar pe un blog din ăla ultrareligios – vezi, camionul, camionul!!! Uff… – zic, decât să apar pe un blog religios, unde oricum scriu numai trăzniţi, m-am gândit să te rog pe tine să… dacă poţi…
– Sigur, sigur, l-am încurajat eu, oricum, la noi se comentează mult, şi este o lume foarte mişto care se adună acolo… Şi ce să le transmit?
– În primul rând, să se iubească unii pe alţii, a zis El.
– Adică sex?, am glumit.
– Ah, Rhetto!, a râs Dumnezeu, nu, normal că nu! Să se iubească aşa, din suflet, normal!
– Ok, am spus, cred că o să ţin minte. Mai departe?
– Păi ăsta e un lucru din doar două, a zis Dumnezeu, că ultima dată când am venit cu zece, cred că lista era cam lungă, nu ştiu aşa mi se pare. Ei, şi al doilea lucru este… să fie calmi. Să fie cool. Înţelegi?
– Cred că da, am zis. Nu era şi un cântec al Rollingilor de pe Between The Buttons, Cool, Calm & Collected?
– Ba da, cam la aşa ceva mă gândisem, a zis Dumnezeu.
– Cum, şi asta-i tot?, am spus.
– Da, nu vreau să plictisesc lumea.
– Ok, am zis, evitând totodată un crater şi intrând pe sensul opus, ceea ce a presupus o frână bruscă a unei furgonete care venea din faţă. Bă boule!, am strigat la şoferul palid care mă privi ca pe un înger al morţii.
Am accelerat din nou, şi peste numai treizeci de secunde (în care Dumnezeu îşi făcu trei cruci şi se uită în urmă să vadă dacă n-am făcut prăpăd) am ajuns în faţa blocului meu. M-am dat jos şi am scos sacoşa din spate.
– Urci la o cafea?, l-am întrebat pe Dumnezeu.
– Nu, mersi mult, dar nu pot, a zis, mai am nişte treburi de rezolvat.
– Ok, am spus, bag chiar acum pe blog ce mi-ai zis.
– Mersi, a zis el.
Ne-am strâns mâna şi am mers fiecare la treburile lui. Sper că aţi înţeles mesajul: iubiţi-vă şi fiţi calmi. În rest, o zi bună şi vă pup.

Rhetta

Reclame

Viaţă etc. – Continuare

Babelor,

Continui aici postarea mea anterioară.

Noi, babele astea moderne cu blog, cu computer, cu flatrate, care le ştim pe toate, suntem cam atee. Eu una sunt, adică, şi mai cunosc şi altele pe-aici. Pentru că deh, suntem mai deştepte, etc.
Până aici, totul este ok.
Dar la un momentdat apare tipul ăla, Dawkins, care nu numai că este ateu, dar este convins că trebuie să-i ia la mişto pe ăia care cred. Pe fraierii ăia. Pentru că Dumnezeu, nu-i aşa, nu există; nu este logic, nu este raţional, şi deci trebuie să fii bou ca să crezi.

Aşa zice Dawkins, şi lumea îi citeşte cărţile şi dă din cap şi zice „da, domne, absolut, Dumnezeu e ceva pentru babele de pe la sate şi şoferii de taxi, nu pentru unii aşa sophisticated ca noi”.
Şi lumea zice: „cât de idiot poţi să fii ca să crezi în Dumnezeu?”
Hai, nu ziceţi că nu-i aşa, că vă citesc blogurile şi ştiu ce şi cum.
În plus, teoretic sunt de aceeaşi părere.
Dar practic, nu.
Fata asta despre care am scris mai jos. Ce-şi dorea ea? Păi, o carte de rugăciuni sau aşa ceva, ceva despre un sfânt. Şi a citit-o şi a plâns şi i-a dat putere. Cumva.
Şi-ţi trebuie putere să ai cinşpe ani şi leucemie şi să vrei manualele de clasa a noua ca să poţi învăţa în spital ce fac colegii tăi la liceu, în condiţiile în care dacă nu faci rost de 150.000 de Euro, puţin probabil că o să apuci să dai şi bacul.

Bun. În situaţia asta, religia îi oferă fetei speranţă. Speranţa că Dumnezeu o s- o ajute, o s-o facă bine, speranţa că o să se întâmple o minune.
Ei, ateismul cu ce vine? Are vreo soluţie? Are vreo salvare? Vreo mângâiere?
Are o pulă.
Pentru că a fi ateu înseamnă a fi realist. Greşesc? Noi nu credem în Dumnezeu pentru că nu îl vedem, pentru că nu îl simţim, pentru că nu poate fi dovedit, pentru că ştiinţa şi logica ne învaţă altceva, pentru că Dumnezeu, pur şi simplu, NU EXISTĂ, da?
Nu există, nu este, ceci n’est pas le dieu. Sorry, man.
Bun. Şi rămânând în acest sistem raţional sau raţionalist de gândire, eu ce mângâiere i-aş putea oferi fetei?
Ca să fiu cinstită, absolut nici una. N-aş putea să-i spun decât că „asta e”. Pentru că asta e, exact asta e!
Şi cum să spun, babelor, mi se pare foarte nepoliticos.

Da. Deci am scris o grămadă de text ca să vă zic că Dawkins, şi ateismul militant în general, sunt nepoliticoşi. Pentru că este nepoliticos să scrii pe autobuze „Dumnezeu nu există”, atâta timp cât pentru fata asta Dumnezeu înseamnă ceva.

Greşesc?