Românii sunt nişte proşti. În frunte cu Manolescu

Două scandaluri mari şi late au zguduit zilele trecute piaţa de carte din România. Piaţa de carte din România fiind, vorba cuiva, cam cât aia a unei edituri mari din Franţa. Vorbesc de încasări, cutare cutare.

Scandal 1 – Manolescu s-a senilizat complet, drept care vrea să-şi asigure curu cât mai are zile, drept care s-a gândit să impoziteze, la grămadă, cititorii şi editorii din România. Asta înseamnă forfetar de 1 leu pe carte, împins în parlament cu sprijinul bunului său amic, Jean Valjean Varujan Vosganian, nulitate literară şi (cum altfel?) vice la USR. Desigur, o instituţie inutilă, dar ca să aveţi o idee despre circuitul întregii chestii, imaginaţi-vă că acest timbrul literar (da, asta e denumirea savantă pe care au găsit-o unei chestii care nu e nimic mai mult decât o taxă de protecţie) nu se duce în final, în marea lui parte, decât tot către USR. Adică aproape în totalitate către o gaşcă de indivizi care nu produc, în cel mai bun caz, decât o literatură de tot căcatul. În fine, or mai fi şi câţiva ok, printre ei, dar ăia sunt probabil atât de puţini că e ca şi cum n-ar fi.

Scandal 2 – Cărtureşti Carusel, cea mai tare librărie din România. Am fost, am văzut-o, locanta e bestială. Dar, acuma ce se-ntâmplă, din păcate pentru acest Carusel, el a fost construit în România, unde românului nu-i convine nimic. Poate să fie ea oricât de mişto, sau de ieftină, sau de bună, sau de şmecheră, românul (care se ştie că e cel mai înţelept individ de pe planetă) tot va găsi ceva să-i reproşeze. Cum ar fi că de ce e prea scumpă? Păi dă-te-n morţii mă-tii, române, dacă e prea scumpă nu intra în ea, futuz gura mă-tii de prost ce eşti, mergi în pula calului în birturile de cartier unde ai ars-o toată viaţa şi prăbuşeşte-te pe veci într-o baltă de căcat, că de mai mult nu pari să fii în stare. Dacă e prea scumpă, du-te-n pizda mă-tii, intră şi tu unde-ţi permiţi, că aia e, oamenii au investit nişte bani şi e cumva normal să vrea să şi-i scoată.

Sau că de ce vând şi nu ştiu ce brizbrizuri pe lângă cărţi, că adică cărţile, cum ar veni, mai mult nu sunt decât sunt. Păi dă-te bă-n pula mea de român prost, căcam-aş în pizda mă-tii, dacă pune Manolescu taxa de protecţie pe carte, ce pula calului vrei să facă oamenii, să moară de foame ca să-ţi facă ţie pă plac şi să nu te isterizezi când realizezi ce viaţă de căcat ai şi cu şi fără librăria asta?

Sau una şi mai tare e că de ce a costat un milion de euro. De-aia, românule, ca să te scandalizezi tu. Dar numai când eşti cu pula-n gură.

Hai sictir de-aici de ţăran prost ce eşti, că pentru tine şi muieţi dacă sunt, tot nu mănânci posmagii ăia. De ce? Pentru că tu mănânci doar căcat, cum ar veni.

Sindromul Stockholm

Mergeam acu’ cateva zile prin multiplele mele drumuri sociale, cand dau peste o baba mai veche, cunoscuta. Marcello. Ooo, ne salutam, aproape instantaneu intram pe usa unui birt. Pai ca ce faci, pai ca ce fac, pai am scris o carte, zice Marcello. Eu, ca de fiecare data cand cineva scrie o carte, ridic din sprancene. Pentru ca senzatia mea e ca se scrie mult si prost, si nu numai in Romania.

Din vorba in vorba aflu ca romanul se numeste Sindromul Stockholm. Acuma, trebuie spus ca Marcello a avut de cand il stiu o pasiune aproape bolnava pentru Suedia. Isi dorea sa ajunga acolo, sa devina suedez, sa futa roiuri de purtatoare ale steagului galben-cruciat, sa tralala. Aceasta carte este rezultatul visului sau, aflam, implinit.

Evident, insa, e mai mult decat atat. Printre altele, spre bucuria mea, o proza foarte bine scrisa. Iata insa premisa de la care pleaca povestea:

„Celebrul jaf de la Kreditbanken este cunoscut sub denumirea de sindromul Stockholm. Jefuitorii au tinut captive functionarele bancii pentru sase zile, timp in care ele s-au atasat emotional de rapitori iar la eliberare s-au casatorit cu acestia.”

Misto, nu? Misto mai ales ca urmand exemplul spargatorilor, exact asta este ce face si Marcello. Scopul lui nu este insa atat de meschin incat sa se rezume la niste bancnote. Nu, tinta lui este ultima, premiul cel mai baban care poate fi vanat de un barbat.

E adevarat, urmandu-si periplul prin bratele iubitei sale suedeze, apoi pleiada de romancute care-i urmeaza, exista riscul ca Marcello sa alunece pe urmele celebrului sau inaintas Charles Bukowski. Aflam insa in scriitura lui o asezare graduala a acestor muze, care capata din ce in ce mai mult sens pe masura ce le si ii vezi evolutia. Iar asta, dupa parerea mea, e felul in care povestea devine originala.

As mai adauga ca, asa cum spune Marcello in manifestul lui, el nu se afla „in competitie cu nimeni. Nici cu cei care se intreaba de ce iubesc femeile, nici cu cei care cauta niste raspunsuri.” Iar aceasta trimitere evidenta sper sa va faca romanul cu atat mai interesant.

De remarcat apologia absolut superba a femeii pe care o face Marcello in primele pagini. Atat de misto, ca nu pare scrisa de un barbat, ci de o femeie. Iata, deci, cum autorul isi cunoaste subiectul mai bine decat ne-am putea imagina.

Ar mai fi de bricolat pe o discutie purtata de mine cu persoane din mediul editorial, si anume referitor la inoportunitatea de a-ti mai lega numele de vreuna din editurile existente pe piata. Lucru pe care Marcello il confirma, publicand in regim propriu, lucru pe care il confirmam si noi din moment ce Surorile Marx devin si punct de distributie. Slava Domnului ca online-ul a devenit king si noi putem ocoli un sistem din ce in ce mai bolnav.

Motiv pentru care nu mai zic decat atat: adresa de mail a lui Marcello este zenmarcel@yahoo.com. Cartea costa 25 de lei. Cumparati-o. Iar un teaser vedeti aici.