Nu blocaţi interjecţia

Babelor,

Într-una din serile lunilor trecute, răsfoiam niţel afanisit internetul în liniştea unui pahar de vin, când – zău că nu ştiu de ce – văd că hopa, dau peste articolul ăsta. Articol în care respectabilul semnatar, dealtfel redactor-şef al fiţuicii cu pricina, trânteşte la foc automat un concentrat de răbufnire edilitară, sanitară, cadastrală, educaţională, emoţională, administrativă, urbană, economică, veterinară şi câte şi mai câte, ţin-te bine. Bref, un pot-pourri gen Victoria-cincizeci-de-magazine-într-unul-singur, un ghiveci amorf de jalbe împrăştiate expeditiv într-un stil très à la Jackson Pollock în care tună şi fulgeră cu năduf şi obidă cetăţenească impotriva trebilor şchiopătânde ale ţărei şi – recte – a (sus-) puşilor – whomever they might be – care sunt unşi ca să le ţie-n frâu şi să le-ndrepte. Schepsisul însă nu ăsta e, că ar fi rău. Că nu zic că nu e, fincă deh, numai bine nu e – şi da, e asta chiar e o problemă mare cât Sahara. Aşadar şi deci carevasăzică, la o primă uitătură frugală şi diagonală, nimic nou : jelaniile domnului SP sunt oarecum ştiute şi colportate de toată lumea, şi-n fond cine l-ar putea contrazice că potăile maidaneze, că sărăcia, că gropile, că lehamitea, că asfaltangiii, că ţepele, că vaccinurile, că gigacaloria, că şpăgile, că pensiile, că haznalele, na, că mai pun şi de la mine, bref, că toate astea ? Da, dom’le, just, aşa e : ca la noi la nimenea, bun, da, de acord, dar – vorba lui Toma C. – bine mă maestre, mă, fabulă – fabulă, daaa’… unde baţi cu ea, aşa, ştii ?

Păi şi unde bate ?

Staţi să vedeţi. Pentru-ncălzire, ia haidi să mai citim niţel titlul, fincă apelul cu taxă inversă către elite al domnului redactor şef lasă perplex fix din secunda unu. Cică rău au ajuns, ghicim acolo. Sau de fapt rău de fapt am ajuns noi, fincă dacă ei – adicătălea elitele – nu mai ştiu nici să-nfigă un sens giratoriu sau să agaţe măcar un cedează trecerea acolo unde trebe, atunci ciuciu proect, nexam, mucles Cantaragiu şi auleo, quo vadis, buei, România ? Deci ! Deci ţară, ţară, vrem elite !

Parol, aş fi vrut să-i acord lui SP intenţia unui deuxième degré strecurat şugubăţ aşa, la dizain, în literele de-o şchioapă. Mă gândeam dom’le, o fi cumva la sensul figurat, metaforic, domnul o fi niţel poet, io ştiu, adică mă, panourile alea de circulaţie or fi-nsemnând, na, mersul naţiunii, jaloanele şi stindardele saltului înanite întru propăşire, deh, din astea. Numai că parcurgând textul, referinţa era limpede : cadastrul şi codul rutier, Cavafii Vechi colţ cu General Florescu, recepţie şase-zero-doi, atenţie, câine rău, proaspăt vopsit, ascensor în revizie, închis pentru inventar, nu servim.

Şi atunci, dacă nu vin ele, elitele astea, ca să ne măture nouă – recte boborului – pe prispă, destinul ţărei şi al naţiunii, destinul ăla plecat cu răsăritu-n boccea acum douăzeci şi (aproape) trei de ani ca să intre-n rândul lumii, ăla care tot de douăzeci şi (aproape) trei de ani îşi fură preşul de la intrare, destinul ăsta, ziceam, are să aibă soarta unei gume de mestecat scuipate cu năduf pe un peron de gară de triaj ?

Heh. De douăzeci şi (aproape) trei de ani, România se reinventează. Se caută. Îşi sapă la temelie cu sârg schizofrenic propriile mituri, dar oftează metafizic după năluci bizantine muind colţul batistei în suspine feciorelnice; afuriseşte überstatul stupind în sân, în vreme ce umflă pieptul cu ifose patriotarde şi ţintuieşte arătătorul pe vipuşcă la numele unor Cuza Vodă sau Carol Întâiul. Îşi aşteaptă îndrumătorii, îşi visează salvatorii cu busuioc sub pernă în timp ce-şi unge tartorii cu resemnarea alegerii între ciumă şi holeră. Altfel spus, a răului ăluia mai mic. Faute de mieux ? Chiar ?

Estimp, aşteaptă. Să i se deie, să i se arate, să i se facă, să i se spuie. Să-i pice. Să vie cineva să astupe gropi, să toarne asfalt, să aprinză furnale, să văruiască pomişori, să-mpartă contracte de angajare, să alunge javre, să repare lifturi, să vidanjeze, să dirijeze circulaţia, bref.

Păi şi deci cine să vie, bre ? Cine ? Elitele, ni se zice. Elitele ? Da’n fond ce-i aia, elită ? O elită, două elite, o plită, două clătite. Cine este ele, ce face ele şi dacă părinţi lor ştie, ca să parafrazez almanahul Anticipaţia pe ’87, parcă.

Dacă-l întrebaţi pe Piticu Grs ce sunt alea elite, o să vă zică şoptit şi cu fereală, trăgând cu ochiul la microfoanele din ţevile caloriferului, că elitele sunt dăcât aşea, o mână de oameni, o falangă pitită într-o umbră pâcloasă şi conspirativă şi care înnoadă şi deznoadă ad libitum iţele lumii ăsteia întregi. Alţii or să vă zică scurt pe doi că elitele sunt fix ăia care se află la momentul t sau pe durata d a mandatului m la cârma şi butoanele ţării, punct şi de la capăt. Adică vorba lui Măcuşor & Cocofifi: ai imn, eşti club. Nu ai, nu eşti. Alţii or să vă răspundă că Elite e o marcă un brend de cingo, alţii că se grăbesc, alţii că un fel dă elice, alţii or să-ntrebe dacă pot să răspundă „nu ştiu/nu mă interesează”, alţii că au văzut trăgători de elită pe acoperişul C.C.-ului în decembrie ’89. Alţii – mai ştii ? – poate că or să-i amintească aşa ca de paregzamplu pe Coandă, pe Paulescu, pe Ionesco ori pe Palade.

Matematicianul răsplatit cu medalia Fields, doftorul, chimistul sau fizicianul şcoliţi o viaţă şi cu vrafuri de articole tipărite în revistele cu ăl mai mare şi mai bubuitor factor de impact, arhitectul râvnit şi lăudat de tot mapamondul, istoricul tradus până şi-n limba inuiţilor, ăştia să vie, bre, să schimbe becu’n casa scării ? Că elitele cam ăştia zic eu că ar fi. Nu că nu s-ar pricepe, ba se pricep, că doar au săpat şi un canal cu mâinile goale şi, în fond, orişice mare pianist e şi un bun numărător pe deşte, dar nu asta e menirea lor, a elitelor, să vopsească băncile-n parc, să destupe ţâşnitorile sau mai ştiu eu ce. Nici a lui Petrini, a filosofului, n-a fost să fie şef la deratizare şi să hăcuie şobolani laloaltă cu Bacaloglu şi compania.

Ce-i drept, e că marea convulsie decembristă a venit cu raniţa plină de şifturi dă paradigmă (ştifturi dă care, mă ? ar zice inenarabilul nea Taunus de la opt, de care poate că o să vă povestesc al’dată). Dintre toate astea, unul parşiv rău e prefacerea pseudo-alfabetizării de dinainte, aia în masă de la la sate şi oraşe, în telectualizarea în masă de după. Hence o Românie devenită după facultăţi – vorba scriitorului – un giga-campus universitar distribuitor urbi et orbi de diplome – la pachet, la vărsat, cu bucata sau cu vraful, cu emailul sau taraful, bref, en gros et au détail, pentru toate gusturile şi pentru toate chimirurile. Şi pentru toate ocaziile. Exit carpeta cu căprioare, exit pozele vintage cu ginerică răcan ; lately pereţii stau să crape până la bulina roşie de metrii pătraţi de patalamale înrămate şi agăţate cu mare şi ventripotentă fală parvenită de neo-intelectualimea dă pă trend.

Fireşte că nu orişice vătaf cu pretenţii subite de licenţiat ès mes deux sau orişice calfă de cizmar cu masteratul cumpărat overnight pe sub mână de la Aprozarul din colţ, cu Ph. D.-ul primit prin colet cu plata ramburs, ori cu docentura căpătată la fără frecvenţă şi la fără TVA şi la fără folos devine automat un gânditor fără pereche şi o autoritate sclipitoare în branşă, nu. They look pretty tall but their heels are high şi nimic mai mult. Numai că iluzia optică a copacilor care ascund pădurea e acolo, perversă şi punitivă, fincă deşi gherţoimea arivistă cu patru clase întâi, dar cu doctorate cât să intre-n porbagaj nu face decât să umfle artificial nişte statistici, deşi o ţidulă nu e neapărat sinonimă cu ce scrie pe ea, definiţia intelectualului pare azi pur şi simplu o chestie lăsată la purtător.

Dar chiar dând la o parte neghina din grâu, că doar l’habit ne fait pas le moine,  în vremile astea măcinate de deziluzii apocrife şi de aşteptări serbede, poticnite-n suspine blegoase şi nostalgii maladive, legăturile naţiei cu intelectualii ei genuine sunt parcă mai anevoioase, mai încâlcite, mai contorsionate şi mai ambigui ca niciodată. Cât despre elite, menite a fi – cum ziceau mâţele alea ? – la crème de la crème à la Edgar, ei bine, mulţi ageamii orbecăie căutându-le acolo unde nu sunt, visându-le acolo unde nu le e locul şi aşteptând cu braţele-ncrucişate de la ele să le dea şi să le facă ceea ce fix nu sunt ţinute ele să le dea şi să le facă. Şi dacă mă iau după spusele în aparenţă confuze ale lui musiu SP, înţeleg că-nţelege (sau că nu-nţelege) elitele astea ca pe un altoi poporal, o corcitură jumate demiurg şi jumate păstraţi curăţenia oraşului, un himerism genetic jumate geniu şi jumate factotum al trebilor mărunte. Ceva gen io centrez, io dau cu capu’. Aman, aman !

Şi aşa ajungem acu’ unde bate de fapt monsieur le rédacteur en chef: pitită insidios şi perfid în îngrămădeala de iritări neputincioase din text, mult mai puţin naivă, bântuie cinic şi cu pas elastic – allegro disgrazioso – însăşi stafia regimului ăluia de până acum douăzeci şi (aproape) trei de ani. Am zis mai sus că musiu SP pare niţel confuz. Am zis, nu ? Am zis. Aş, nu e deloc confuz, fincă miezul nu sunt nici plăcuţele de negăsit cu strada Sapienţii, nici culorile staţiilor de metrou (à propos, Piaţa Romană cu peronul pe partea lipsă e mov ? Unirii doi e vermillon şi Lujerului turquoise ? sau sunt eu o babă cu retina bej ?). Nu, nţ, poveştile astea cu a doua la dreapta colţ cu prima la stânga, cu metroul şi cu autobuzele sunt aşa, o glazură, o tencuială din vârful plaivazului.

Miezul, buba care coace torpid dedesubtul stării proaste a lucrurilor zugrăvite cu mânie este – in other words – aceeaşi lozincă de mare resort proletar care altădată stătea-n două cuvinte, anume originea sănătoasă şi care nu putea să-nsemneze decât tot două cuvinte : piedestal sau eşafod. După caz. Iar ce citim împrejur nu e pledoarie, ci devine rechizitoriu en bonne et due forme. Nu că alintul ăsta, intelighenţie, cu ghilimele-n cap şi coadă, ar fi ceva destul de ostil, hai să nu fim chiar aşa de sensibili. Doar că aflăm că intelectualii sunt teoreticieni. Bine, asta cam ştiam. Dar de ce ? Păi pentru că filosofi, ni se zice. Sau filosofi pentru că teoreticieni (sau filosofi pentru că tac ?). În rest, partitura aproape dinainte ştiută : rupţi de realitate, sinecuri, să evadeze din sistem, să scape de murdărie, nu vezi unul să propună, nu reuşesc… din astea. Adică un mic huo destul de gutural, aruncat cui altcuiva decât stricatei gândiri reacţionare ? Şi corolarul vine îndată, en couperet : dintotdeauna, oamenii simpli (simples d’esprit ?), pregătiţi, dispuşi, iniţiative, cooperative (de credit), mediul rural, aşa a crescut România. Să nu creadă domnul SP că suntem vinovaţi de deviaţionism de dreapta, că zău că nici nu ne bate gândul, ba dimpotrivă, dar nu aşa a crescut România. Când a crescut, a crescut de peste tot. Ce pâine dospeşte fără drojdie, făină şi apă, plus niţică sare ?

Dar ce vrem, pe orişice teren sleit, cum e ăsta al zilei curente, bolile de sistem prind din nou cheag, laolaltă cu toată liota lor de vrăjmăşii ilicite. Recidivează, cum ar veni. Dezamăgitor, poate, dar deloc neaşteptat fincă, în vremi de neajunsuri, rămân zgândărelile neîmplinirilor refulate şi surogatele iluziilor care au cel mai mare succes pe piaţa lăsaţilor de căruţă. Plus jamais ça ! parcă ne auzeam oftând uşuraţi acum douăzeci şi (aproape) trei de ani. Aiurea, oricât le-am crede – le-am spera – vindecate, îngropate pentru totdeauna sub apăsarea grea a aducerilor aminte ale istoriei, racilele astea atavice de factură marxistă ale luptei de clasă se-ntorc fluierând, şi asta pentru că aduc pe acceaşi tavă soluţia instantaneu satisfăcătoare a vinovatului dinainte găsit şi izbăvirea de ruşine a degetului calomniator. Numai că indignarea fără propriile mâneci suflecate capătă până la urmă gustul de aguridă al strugurilor râvinţi de vulpe, iar para mălăiaţă tot ca mărul lui Newton cade. Nu-n gura căscată, ci în moalele capului, că doar de la el a-nvăţat şi ea gravitaţia.

Şi orişicât ar purta pe umerii lor prezumţia de vinovăţie faţă de strâmbătura lucrurilor, rostul intelectualilor – şi în speţă al ălor mai răsăriţi şi mai sclipitori dintre ei, adecătălea elitele – nu e să-mpingă de la spate, ci să arate. Nu să tragă după ei, ci să atragă pe restul, cu o reciprocă la fel de valabilă. Şi asta în răspărul abuliei timpurilor noastre, în care singura graniţă între lehamite şi idolatrie, între sictir şi săru’mâna, între aşa da şi aşa nu, ba chiar între organic şi anorganic, e chiar unul din neajunsurile democraţiei, adică virgulă cvorumul. Aşa ceva – cvorum – ei bine, intelectualii ăştia nu or să aibă niciodată, prin definiţie şi prin excelenţă (pun intended), fără ca asta să-nsemneze că şi-au dat demisia de la mersul înainte al naţiei, nu. Demisia şi-au dat-o, de multă vreme, bunul simţ şi măsura, chestii care, genetic, nu sunt apanajul nimănui, dar care sunt aşteptate de la toţi.

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.