Bună! Ce faci? De ce nu te aud bine?

Babelor,

Ieri pe la prânz, sună telefonul. O babă amică. Că ce proastă sunt, zice, că ea merge la o premieră de film și eu nu. Serios?, zic, îi închid, o sun pe o altă babă amică și aranjez de-o invitație la premiera filmului românesc Bună, ce faci?.
Ajung eu la Patria înfruntând vremea puțin plăcută, mă învârt puțin pe covorul roșu, scuip o flacără înspre fotografii de presă adunați acolo, bat umerele unor personalități, fumez o țigară, mestec o ciungă, intru. Ca de obicei, grosul lumii vine cu întârziere, pentru că sunt români, și pe la 20.30 un băiat se urcă pe scena din fața ecranului și ne zice două-trei vorbe. Urmează alt băiat, care pretinde a fi criticul de film Mihai Chirilov, ceea ce nu este exclus, pentru că purta niște pantaloni albaștri și se tot bâțâia de parcă l-ar fi trecut pișarea. Și Chirilov îi face filmului o prezentare din aia românească, zicând că a fost bine-primit la festivalul de la Palm Springs, și mai spune și o anecdotă. Săracul, nu remarcase că eu m-am plictisit să aud că un film pe care urmează să-l văd a fost bine-primit la festivalul X, Z sau M, din țara B, J sau K. Puțin îmi pasă. Asta nu spune nimic despre el. Cum bine zicea o prietenă: orice film câștigă odată și-odată un festival.
În fine, trec peste asta; aflasem inițial că lui Andrei Gorzo nu prea i-a plăcut filmul, ceea ce de obicei este bine, cel puțin în privința filmelor românești, pentru că lui Gorzo îi plac, din câte mi-am dat seama, în general filmele la care lumea fie adoarme în sală, fie iese din aceasta cu ultimele puteri ca să se ducă să se culce acasă.
Așadar, începe filmul. Bună, ce faci? este o comedie romantică, gen practicat în România la fel de des ca dresura de balene. Filmul începe cu o lovitură de teatru, adică primul cadru nu ține șapte minute, nu este fix și nu te face să vrei să omori pe loc pe toată lumea. Din păcate, începe aducându-mi aminte că nu numai că văd, dar și aud un film românesc, pentru că priza de sunet este cum altfel decât oribilă (din vorbele unuia dintre personaje, o fată care este angajata eroinei, nu am înțeles mai mult de 8%).
În rest, povestea ar fi cam următoarea: un cuplu la vreo 45 de ani duce o viață plictisită alături de copilul lor nesuferit, care merge pe 18 ani și vorbește singur într-un reportofon. Cuplul nu se mai fute – nu-i de mirare – dar fiecare dintre ei se întâlnește pe chat cu cineva de care se îndrăgostește. Inutil de precizat că se întâlnesc tot între ei, pentru că chatul este determinist. Povestea continuă, și dacă ignorăm faptul că premisa nu este nouă – dar nici nu ne amintim exact unde am mai văzut-o – filmul funcționează ok. Jocul actorilor, bunicel, imaginea, bună, muzica (pentru că acest film românesc are muzică originală!!!!!! Nu mă pot opri din mirare) se potrivește, adică nu observi că-i acolo, ceea ce este îmbucurător. Pentru un film de acest gen, merită 3,5 stele din 5. Nu ni se spune o mare poveste despre ce este Omul și cât de trist este el, dar nici nu-i nevoie; nici din Unora le plac blondele nu m-am ales cu învățăminte importante, dar măcar m-am amuzat. Și, un lucru care a devenit foarte, foarte important pentru mine, Bună, ce faci? nu m-a plictisit. Sigur, fotoliile din cinematograful Patria sunt făcute ca să stai pe ele 12 minute după care să te duci la spital cu coloana tasată, dar durerea ar fi fost aceeași și dacă aș fi văzut Good Fellas sau Jandarmul și Extratereștrii.
A, sfârșitul a fost întrucâtva neașteptat, adică mă așteptam la un sfârșit neașteptat, dar nu neapărat ăsta. Una peste alta, spre deosebire de ultimele trei capodopere din noul val pe care le-am văzut (Felicia, Marți după crăciun și Aurora), BCF a fost un film pe care l-am supraviețuit cu o uluitoare ușurință. Deși mai toți actorii erau destul de necunoscuți (sau poate tocmai de-aia, că nu am avut din nou de-a face cu manierismele lor pe care le știu pe dinafară).

În încheiere, doresc să adresez CNCului (organizația aia care dă banii statului pe filme) o mică sugestie: să nu mai accepte în concursurile sale decât filme mute, sau jucate de muți. Pentru că filmul cu sonor există din 1927, și românii nu sunt în stare, la 94 de ani după invenția sa, să îl facă inteligibil. Nu cred că mai are rost să acordăm cinematografiei noastre încă o șansă în privința asta. E degeaba, zadarnic și inutil.

Vă pup,

Rhetta

Despre poetica scenariului şi alte prostii.

Babelor,

Am o tânără prietenă, să-i zicem Glî. O fată veselă, drăguţă, inteligentă – cel puţin aşa era până nu demult. Studentă la scenaristică la ATF, are de dat într-un viitor oarecare nişte examene. N-am mai văzut-o în ultima vreme, şi am presupus că învaţă. Acum câteva ore, cam pe la miezul nopţii, am primit un telefon de la ea.
– Rhetta, a zis cu vocea unui om care îşi numără secundele până la moarte şi cumva nu-i iese socoteala, tu ştii ce-i aia Metonimie?
– Nu, am răspuns, dar nici nu cred că contează. De ce întrebi?
– Nu, nimic, a zis ea. Te-aş putea ruga ceva? Eşti o persoană bătrână şi de încredere…
Am trecut peste amândouă insultele şi am zis „da”.
– Uite, te-aş ruga să dispui ca cadavrul meu să fie ars pe un rug, şi cenuşa împrăştiată… Hm… Nu ştiu unde să fie împrăştiată. Unde vrei tu, poftim. Eşti de-acord?
– Da, am zis. Dar care-i problema? Tragi să mori?
– Nu, trag să mă sinucid, a zis fata.
M-am urcat în Lotusul cam prăfuit, am apăsat pe accelerator şi peste două minute eram la ea, că locuieşte exact vizavi de blocul nostru, dar a trebuit să caut un loc de parcare. Am găsit-o plângând în hohote, ţinându-şi o puşcă uriaşă la tâmplă, cam ca Cristi Puiu în mitologicul dar nevăzutul Aurora. I-am luat puşca din mână, i-am făcut o cafea, am consolat-o cum am ştiut mai bine, adică cu patru perechi de palme, după care am întrebat-o de ce este cuprinsă de deznădejde.
– Trebuie să citesc cartea asta până poimâine, a zis ea ştergându-şi faţa de lacrimi şi sânge (o zgâriasem cu un inel) şi arătându-mi o dihanie de carte maro, pe care scria Spre o Poetică a Scenariului Cinematografic, de Dumitru Carabăţ.
– Păi atunci citeşte-o, am zis contrariată.
– Dar nu o înţeleg!, a zis Glî şi a părut să vrea să se pună din nou pe bocit, după care s-a răzgândit grabnic văzând că îmi scot inelul şi ridic palma.
– Ei, n-o-nţelegi!, am spus furioasă.
Am luat cartea de pe masă şi am început să o răsfoiesc. La pagina 36 scria aşa:

„Prin această promisiune dialogică, niciodată infirmată, este stimulată vectoralizarea.”

Hm, mi-am zis. Am mai răsfoit puţin. Pagina 38:

„Procesul declanşat prin deplierea propoziţiilor/frazelor din proiectul compoziţional, prezidat de concretizarea semnificaţiei artistice, nu presupune, cum s-ar putea crede, doar expansiunea unui nucleu generatic – tema – care, asemeni unei sămânţe năzdrăvane, dă naştere doar cu propriile sale forţe viitorului discurs.”

Ouch. Mai departe, pagina 49:

„Scenariul este un text „inform”?”

„inform”? WTF?!? Pagina 79:

„De altfel, cuprinderea neexplicită a unor asemenea indicaţii metalinguale de tip cinematografic constituie motivaţia principală a particularităţilor de stil ale scrisului scenaristic analizate mai înainte, sesizabile atât la nivelul perioadelor, cât şi al perioadelor mari.”

The horror, the horror! Pagina 121:

„Funcţia proppiană şi „logica lui Ares”.”

Şi tot aşa, babelor, tot aşa. Am răsfoit cartea aia neînţelegând mai nimic, îngrozită de lipsa mea de cunoştinţe, de vocabularul de căcat pe care l-am acumulat în cei 94 de anişori ai mei, şi mai ales de faptul că această carte este baza, temelia cunoştinţelor oricărui nefericit care vrea să studieze scenaristica în România. Cel mai nou dintre filmele citate de Carabăţ este, dacă nu mă înşel, Deşertul Roşu al lui Antonioni (1978), iar cei mai importanţi autori americani din domeniu (i-am numit pe Syd Field şi Robert McKee) nu sunt trecuţi în bibliografie, deci nu există. În plus, singurul film american pe care domnul Carabăţ are bunăvoinţa să îl citeze este Citizen Kane. Deci nu tu Scorsese, Coppola, Jarmusch sau Coen (într-o carte despre poetica scenariului!), şi bineînţeles nu tu Tarantino, deşi cartea a apărut în 2005. Şi atunci de ce ne-am – sau cel puţin m-aş – mai mira că scenariile româneşti sunt cele care sunt şi că în ţara asta se fac în general filme foarte lungi despre aproape nimic, conţinând la fel de multă poetică cât un detergent de spălat rufe?

În fine. Am încurajat-o pe Glî, împărţind cu ea nişte iarbă proaspătă şi o ladă de bere, i-am explicat foarte pe scurt cum e cu Filmul, ca să nu aibă probleme la examen, şi pe la opt dimineaţa m-am întors acasă, unde m-am spălat pe cap, am mâncat o supă, am spart castronul încercând să-l balansez pe nas şi m-am dus în cele din urmă la culcare. Acum încă dorm, deci nu mă deranjaţi.

Vă pup,

Rhetta

Marţi, după crăciun

Babelor,

Ieri mă uitam pe geam şi mă gândeam la ale mele, când pe stradă a trecut o babă cunoscută. Salut-salut, ce faci, bine, tu, şi eu, din vorbă-n vorbă am aflat că baba respectivă mergea la MŢR să vadă un film. „Ce film?”, zic. „Păi, Marţi, după Crăciun, ultimul film al lui Radu Muntean. M-am bucurat (abia mai târziu aveam să aflu că este ultimul film în ordine cronologică, nu ultimul film pentru că omul s-a apucat de altă meserie, aşa cum crezusem pe moment), mi-am pus nişte haine oarecare, am băut o duşcă de cafea şi am plecat cu ea.
Ajunse la MŢR, nu ne-a venit să ne credem ochilor: lumă câtă frunză şi iarbă, mult tineret dar şi ceva bătrânet, fiecare cărându-şi câte o bancă, câte un scăunel ca să stea pe el şi să vadă proiecţia. Odată cu fluxul de oameni creştea şi enervarea mea, pentru că toată lumea vorbea simultan despre nimic care m-ar fi putut interesa, şi când a început filmul şi mi-am dat seama că 1) nu se aude nimic şi 2) subtitrarea e în franceză, am dat cu băncuţa de pământ, i-am dat unui om aparent nevinovat cu un ghiveci în cap şi mi-am luat tălpăşiţa. Mai întâi am mers în Expirat, unde fusesem invitat de nişte prieteni, dar acolo un bărbat cu aspect de cerşetor securist mi-a explicat că intrarea e 10 lei. Cum nu am înţeles de ce, am tuşit supărată şi am plecat în Green Hours, unde alţi cunoscuţi stăteau cuminţi la o masă şi se gândeau să meargă în Revenge. Drept care mi-am terminat berea şi m-am întors acasă, încercând o senzaţie de neîmplinire, neînţelegere şi nebunie.

Şi ce-am făcut ca să scap de senzaţia asta? Am spălat nişte rufe albe, m-am culcat, m-am trezit, şi m-am dus cu baba de aseară la Patria, să văd naibii filmul lui Muntean. Care e aşa:

În primul rând, este compus din 32 de cadre (dacă am numărat bine). Ce am mai râs la sfârşit, citind pe generic că la film au lucrat DOI asistenţi de montaj! La ce e nevoie de trei monteuri ca să faci 32 de tăieturi? Râd şi acum, gândindu-mă că ăia trei au luat fiecare un ban cinstit pentru zece virgulă şaişase tăieturi.
În al doilea rând, m-a înveselit să observ că în continuare nimănui nu îi pasă dacă sunetul unui film românesc se înţelege sau nu. Ăsta se înţelegea cât de cât pe alocuri, dar nu şi pe alte alocuri. Mă întreb: nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap să facă o vizionare într-un cinematograf tipic românesc, cum ar fi Patria? Sau pur şi simplu regizorul este conştient de plicticoşenia dialogului, şi atunci ce contează dacă acesta se aude?
În al treilea rând, să vă spun despre ce este vorba (aş putea probabil să vi-l povestesc cadru cu cadru, dar mi-e să nu uit vreunul, cadru 21 de exemplu, sau 25, sau 8, şi să nu se mai înţeleagă nimic): un bărbat (Mimi Brănescu, de parcă pe un bărbat ar putea să-l cheme Mimi!) stă în pat cu o gagică (Maria Popistaşu). Ambii spun vorbe, nu ştim exact ce, deducem că sunt amanţi, că bărbatul este căsătorit, etc. Mai târziu aflăm că el are chiar şi un copil. Ei, şi de-aici cum ar putea continua filmul? Cineva ar putea răpi copilul, de exemplu, şi am avea un thriller. Sau s-ar putea întâmpla cine ştie ce chestie, şi filmul ar deveni o comedie.
Dar nu. Este vorba despre un film românesc din noul val, aşa că ce se întâmplă sunt următoarele: bărbatul se duce acasă, mănâncă, nevastă-sa îl tunde, amândoi cumpără un snowboard pentru fetiţă, se duc cu fetiţa la dentist, aflăm că dentistul este însăşi amanta, apoi soţii se întâlnesc cu un cuplu prieten la un restaurant, el pretinde că merge să facă pipi şi o sună pe amantă, ea e în drum înspre Constanţa, el o întreabă dacă s-a supărat că a venit cu nevasta la cabinet, ea probabil că zice că nu, a doua zi sau aşa ceva el merge la Constanţa, mama amantei îl salută cu răceală, el stă de vorbă cu amanta, se întoarce la Bucureşti, şi cumva, stând cu nevasta în bucătărie, îi zice ăleia „Sunt foarte îndrăgostit. Am cunoscut pe altcineva”.
Ăsta e singurul moment mişto al filmului, pentru că felul în care spune el vorbele astea, faptul că ne ia pe nepregătite prin francheţea sa, ne cam dau pe spate. Foarte bine făcut, serios. Urmează o scenă foarte lungă cu nevasta, reproşuri, palme, „Mută-te”, „N-o să îţi dau niciodată copilul”, etc. Şi încă nişte neîntâmplări, şi la sfârşit sfârşitul, care ne duce cu gândul la 4,3,2 şi ne face să realizăm că felul în care este folosită muzica în filmul românesc din noul val a devenit aproape ridicol. Adică zău, mai bine deloc decât aşa!

Bun, ce altceva aş mai putea spune? Jocul actorilor, în general corect, cu ceva greşeli pe care regizorul ar fi putut/trebuit să le observe şi corecteze; dialogul, de o naturaleţe mult prea trasă de păr; plictiseala, măricică. Noul val m-a enervat de la bun început şi o face în continuare, iar filmul lui Muntean arată destul de bine de ce.

Vă pup,

Rhetta

Felicia înainte de nimic.

Babelor,

Am fost la film. Ăla din titlu, regia Răzvan Rădulescu şi o olandeză, scenariul probabil tot ei, în rolul principal Ozana Oancea.
Pe scurt: Felicia trăieşte în Olanda, este în vizită în România la părinţi, are avion către Amsterdam la 12:10, îl pierde, caută alt avion, trebuie să ajungă a doua zi în Olanda, să-şi copilul din tabără. Conflict major cu mama, tatăl este bolnav (poate chiar grav), conflict minor cu soră-sa, conflict aşa-şi-aşa la telefon cu fostul soţ olandez.
Dialogurile, magistrale. Jocul actorilor, perfect. Filmul, de o plictiseală de nedescris. De furie am mâncat trei scaune, am rupt podeaua, am inundat sala cu o aureolă neagră. Inimaginabil, inimaginabil, inimaginabil, pentru că nu m-a interesat nici cât negru sub unghie de femeia aia sau de părinţii ei sau de căcatul ei de dramoletă de două parale.
Dar repet, foarte bine jucat.
Păcat.
Şi întreb: oare în România se va mai face vreodată un film în care scenaristul şi regizorul să dea dovadă de un dram cât de mic de imaginaţie, sau ne axăm pe vecie pe drame sociale despre oameni de care nu îi pasă nimănui?
Dar vai, ştiu răspunsul.
Iarăşi păcat.

Vă pup, şi vă implor să nu mergeţi. Spre binele vostru.

Rhetta

Chintesenţa filmului românesc.

Babelor,

Hai să vă mai spun încă odată cum stă treaba cu filmul românesc. Da, sunt sadică, dar n-aveţi încotro, şi nici eu, de altfel.

E joi seara, ora 19:10, eşti în oraş şi-ţi zici „m-aş duce la un film”. Te îndrepţi înspre cinematograful care îţi este cel mai la îndemână, plăteşti biletul, intri. Rulează un film românesc, să zicem că se numeşte Noaptea Grifonilor.
Pe ecran apare un scris: „Oltcit Film prezintă”. Apoi apar nişte nume: ceva actori, un regizor pseudotânăr. Pe fundal se aude cum bate vântul. Apoi, un plan general: o gară într-o câmpie. Alt plan general, că românii nu ştiu cu close-upuri: o femeie, Maria, fuge. E urmărită de Ion. Ion o prinde, o trânteşte la pământ, o violează. Se aude în continuare vântul, tulburat din când în când de ţipetele Mariei: „Nu, te rog, nu, aaaau, nu…” Nu vedem nimic din viol, că la români e doar cu viol, nu şi cu sex. Avem o cinematografie pudică.
Cut. Italia. Plan general: Maria la produs. E curvă. Opreşte o maşină. Maria intră, i-o suge şoferului (nu vedem ce şi cum), coboară. Are în mână o bancnotă. Vedem bancnota, apoi mâna care o ţine. Surpriză: nu este mâna Mariei, ci a mamei ei. Mama Mariei trăieşte într-un oraş care nu există: Petroşani sau Mizil. Are grijă de copilul Mariei, rezultatul violului de la început.
Ne întoarcem în Italia. Maria e face sex cu unul (nu vedem, sorry). Privirea ei nu trădează nici un sentiment. Cut. Plan general: Maria bea o cafea într-un bar. E ziua ei liberă. Un italian mai în vârstă intră în vorbă cu ea, dialog de căcat, etc. etc. Italianul se îndrăgosteşte de Maria, chit că e curvă, vrea să se căsătorească cu ea, să adopte copilul, iarăşi etc. etc. Câteva zile fericite cu italianul, până când peştele Mariei află ce şi cum. O bate crunt, italianul intervine, peştele îl omoară, e arestat de Carabinieri, dar la ce bun, trec trei săptămâni, mama Mariei primeşte din nou o bancnotă, copilul dă din mânuţe şi zice „Mama”, mama Mariei izbucneşte în plâns, sfârşit.

Partea bună este că ai adormit pe la jumătatea filmului. Partea proastă este că atunci când s-a terminat şi tu te-ai ridicat în picioare pregătindu-te să urli „Ce tâmpenie îngrozitoare!”, în spatele tău a apărut Criticul, ţi-a dat cu o pernă în cap, a zis „Ba nu, e o capodoperă, tu eşti un bou şi o vacă şi n-ai înţeles nimic”, ţi-a mai dat odată cu perna în cap, a băgat-o într-un geamantan pe care erau lipite o grămadă de abţibilde şi s-a ridicat la ceruri.

Ei, şi cam asta ar fi chintesenţa filmului românesc.

Vizionare plăcută.

Francesca

Babaciunilor,

Deschid blogul azi de dimineata cu o intrebare clara: oare va fi scris cineva pe el despre Herta Muller? Despre marele succes repurtat de natiunea romana? De glorioasa spita a lui Stefan cel Mare, care se trage de la Glad si Menumorut? Sigur ca da. Fiind un blog care se respecta, Rhetta a luat-o deja inaintea noastra, a tuturor. A facut-o insa cu o decenta care nu o caracterizeaza, nepomenind numele castigatoarei si intrebandu-se – pe buna dreptate – de ce n-a luat ea premiul Nobel.

Asta asa, ca introducere in ton cu evenimentele, cu ziua. Cu numerosii imbecili care se vor crede legitimati de succesul unei persoane care nu are nici o legatura cu Romania. Si care daca ar fi trait in Romania, va asigur ca n-ar fi luat premiul Nobel niciodata. Pentru ca nu ai cum sa iei Nobel de la coada vacii, oricat de bun ai fi. E imposibil.

In fine. Subiectul acestui post e Francesca, flimul lui Bobby Paunescu. Si bine-ar fi ca kriticii romanesti de film sa caste ochii. Spun asta pentru ca in scurt timp vom sufla in ceafa topului Zelist. E inevitabil ca apa, ca painea calda, ca satul 2 Mai.

Povestea o stiti cu totii, veti fi citit-o deja. E foarte simpla: un cuplu de romani cu mari greutati financiare da din colt in colt sa traiasca de pe-o zi pe alta. Pentru asta, ea, Monica Barladeanu, se pregateste sa plece in Italia sa spele batrani la cur. Pentru asta, el, Doru Bogutza, incepe o afacere dubioasa cu un teren si ajunge falit. Ba chiar moare, in final, demonstrand ceea ce e filmul – si, implicit, viata in Romania – o tragedie.

Mai mult nu va spun dintr-un motiv la fel de simplu: filmul trebuie vazut. De ce? Pentru ca e bun, si cand zic bun o fac ca sa-l incurajez pe Bobby Paunescu. In mod evident, pentru ca merita: desi la inceput povestea demareaza greu si nu te tine, treptat te suge in ea si iti creeaza EMOTIE, babelor, ceea ce regizorii romani nu stiu sa faca de obicei. Dar el poate, stie. El si Cristi Puiu, coproducator.

In plus, Paunescu ofera o scena antologica, in momentul in care Monica Barladeanu, ditai cucoana la 30 de ani cu fusta scurta si craci misto, se suie pe genunchii nasului ei (Doru Ana) si ii recita o poezie asa cum facea in copilarie. Asta in vreme ce el, nasul, libidinosenia intruchipata, mai are un pic si se suie pe ea in biroul a carui usa a avut grija sa o incuie de doua ori. Exelenta scena, trebuie s-o vedeti.

Mai departe, Bobby Paunescu face ceva la care nu se astepta nimeni.

Unu: e atent la ceea ce scrie Rhetta, sora mea, pe deja fenomenalul blog Rhetta Marx si ofera cinematografiei romanesti una din cele mai frumoase femei pe care le-a vazut de-a lungul existentei ei. Pentru ca stie ca lipsesc.

Doi: ofera aceleiasi sarace cinematografii romanesti CEL MAI FRUMOS CUR pe care l-a vazut, tot de-a lungul existentei ei. Nu e nici o gluma. Vedeti filmul si imi veti da dreptate. Si nu e un cur pe care sa ti-l bage in fatza, ca un tzaran. Dimpotriva. E un cur superb, atent studiat si la fel de atent plasat in cadru. Superb.

Mai multe nu am sa comentez chiar acum, va voi lasa pe voi s-o facetzi si, ca de obicei, cele mai bune impresii vor fi premiate, aici, pe blogul surorilor marx.

Mai zic doar atat:

Nepotul rechinroll are dreptate, spunand ca filmul e jucat bine. Nimeni nu vrea sa para mai mult decat e, nimeni nu se crede De Niro sau Scarlett Johanson, asa cum se intampla in majoritatea filmelor romanesti. Din punctul asta de vedere (si nu numai) e un film onest, care nu incearca sa te pacaleasca.

Dupa parerea mea, regizorul Bobby Paunescu rateaza insa pe doua planuri, foarte importante:

Unu: sunetul, spre deosebire de restul departamentelor, e execrabil. EXECRABIL. Aici, din pacate, filmul romanesc nu se dezminte.

Doi, si pe asta am s-o scriu cu majuscule: IN TOT FILMUL, BOBBY PAUNESCU NU OFERA MAI MULT DE UN (1) PRIM-PLAN !!!

Da, ati citit bine. E usor de inteles ce inseamna asta. Regizorul e la un pas sa rateze filmul, pentru ca te distanteaza de tot ce se intampla. Mai ales de protagonist, Monica Barladeanu, riscand in felul asta sa anuleze efectul prezentei ei pe ecran. Pacat, mare mare pacat. Poate ca Paunescu s-a simtit nesigur pe el. Sau pe jocul actorilor. Cine stie. In fine.

Chiar si asa, insa, chiar si trecand peste sunetul care nu se aude si nu se intelege, eu, una, zic doar atat:

Bravó!

Cu accent pe o, desigur.

Şi alţii se pricep la filme româneşti!

Babelor,

Ştiu că nu se face să iei postarea altcuiva şi s-o pui pe blogul tău. Şi n-o s-o fac decât parţial.
Iată despre ce este vorba: am descoperit blogul lui V. V. de la Veone, probabil. Care are o postare istorică, intitulată „8 inchipuite sequel-uri, prequel-uri, remake-uri si reboot-uri care ar face dreptate filmului romanesc”. Vă ofer doar un citat, restul îl veţi citi singuri aici.

„Viata domnului Lazarescu ne prezinta evenimente intamplate cu mult inainte de Moartea domnului Lazarescu. Pasamite, batranelul cumsecade si obidit din filmul lui Mungiu fusese in tineretze inspector la Sanepid si amendase in draci spitalele care nu respectau normele de igiena, si in special medicii care ulterior il vor asupri in Moartea. De asemenea, tatal unuia dintre medici primise vot de blam din cauza controlului inspectorului Lazarescu si se sinucisese, nu inainte de a-l blestema cu limba de moarte: “Plimba-te-ar de la un spital la altu si facear-ar si-un film ciudat, fara final, in acest sens!”. Ca orice erou tragic insa, inspectorul Lazarescu tanar (care propun sa fie jucat de Colin Farrell) are si un hubris: ambitia aberanta de a starpi spaga. Daca dorintza lazaristica de a elimina jegul mai era cum era, dezideratul imposibil de a desfiintza mita ii aduce insa caderea, iar finalul prequel-ului il gaseste pe tovarasul inspector in pat, batran si bolnav…”

Poliţist, laxativ

Bun. Hai ca iar o sa enervez multa lume cu postul asta. Dar pe de alta parte n-am de ales si nici nu ma intereseaza pe cine deranjez.

Deci ma duc la filmul numit mai sus, la muzeu’ taranului roman. Lume putina. Cam juma de sala plina, sa zic ca la 30 de oameni. Sar peste partea cu oamenii care se uita urat la mine pentru ca sunt prea batrana, m-am obisnuit demult.

Si-ncepe filmu’ sorelor, suroricilor si cine mai vreti voi. Care film, asa cum o spune si Gorzo in cronica lui si cum ati vazut si voi – care-ati vazut – e lent, chiar foarte lent. La inceput nu intelegi de ce, da’ zici – bun, asta e stilu’ omului, ne-am obisnuit cumva, merge, poate ca e ok. In clipa in care lentoarea lui devine insuportabila, iti dai seama insa ca de fapt despre altceva e vorba si anume ca ti se arata – cat mai aproape de realitate – munca unui politist. Care probabil ca e chiar asa – cu multi timpi morti, cu rabdari fripte si discutii cretine cu colegii.

Dar inainte sa mergem mai departe povestim filmul pe scurt pentru cei care nu l-au vazut (printre care probabil si sor-mea), ca sa intelegem la ce ne referim. Cristi (Dragos Bucur) fileaza un pusti care fumeaza hash. Din porunca sefului (nu stiu cine e, nu ma intereseaza sa caut in net), nu ca ar vrea el. Pentru ca dac-ar fi dupa el, l-ar lasa in pace. Vorba aia, a fost la Praga cu sotia lui si a vazut ca acolo lumea are liber la hash (??). Si totusi continua, aduna informatii, face rapoarte, se da pe dupa garduri, se intalneste cu informatorul, cu nevasta, lungeste cazul prea mult pentru ca inca nu vrea sa-l aresteze pe pusti, drept care in final ajunge in biroul capitanului Anghelache (Vlad Ivanov). Care Anghelache ii demonstreaza cu Dex-ul de fatza ca motivele pentru care Cristi nu-l salta pe pusti, adica legea morala si constiinta lui, nu au nici o legatura cu realitatea descrisa de Dex. Pe care Dex il tot schimba niste unii destepti la Academia Romana (vezi discutia de zilele trecute ref. la niciun, nicio de pe blogul nostru), dar asta e deja o subtema a filmului. De fapt o subtema si nu prea, din moment ce Cornel Porumboiu face analogie intre baba politieneasca care se piaptana cu pustii consumatori de hash – tara care arde de mari smecheri care fura de sting versus Academia romana freaca pula schimband adjective care nu intereseaza pe nimeni in timp ce politistii nu stiu definitia cuvantului politist.

Ai inteles, Rhetto, despre ce-i filmul asta sau nu prea? Te simt confuza. In fine. Mergem mai departe.

C.Porumboiu este in mod evident sub calitatea filmului precedent, din urmatoarele motive:

In ciuda motivatiei coerente de a da un ritm propriu activitatii politienesti, filmul este deosebit de plictisitor. Ai secvente lungi in care Cristi, nu-i asa, mananca. Singur. Mult. La bucatarie. Deschide frigiderul. Il inchide. Mai mananca. Se uita pe geam. Iar mananca. Iar deschide frigiderul. Tuseste. Rupe o bucata de paine. Iar se uita pe geam. Se uita in farfurie, apoi la usa. Nu vine nimeni. Mananca iar. Pentru ca nu-i asa, asta e cinema-ul romanesc actual si noi trebuie sa-l suportam. Nu mai discut secventele de filaj, pentru ca alea dureaza triplu cat secventa cu mancatul. Drept care, dupa fix o ora pe ceas (jur), primul spectator iese din sala.

Asta in timp ce, fiti atente, criticareasa de film Iulia Blaga ne explica in felul urmator: „Intr-unul dintre cele mai bune filme romanesti din toate timpurile, Corneliu Porumboiu pune in discutie limbajul cinematografic si insasi ideea de limbaj prin intermediul unei povesti cizelate ca un diamant in care societatea postcomunista transpare in cele mai mici nervúri.”

E hai nu zau. Ce-ai zice daca te rugam sa te uiti in Dex la „varza”? Adica da, doamna Iulia Blaga, despre tine e vorba, tu esti varza, muci, praf. Daca nu, vezi ca e un dictionar urban pe net.

Mai departe. Filmul merge in continuare, dar in sala se vorbeste, se rade – desi nu e de ras, se dau sms-uri. Nici nu poti sa-i acuzi pe oameni, cinema-ul intelectual din capul lui Porumboiu si al lui Gorzo e numai in capul lor. Incasarile si numarul de spectatori nu mint.

Dar revenind la ecran, dupa ceva timp incepi sa te intrebi unde e femeia din viata lui Cristi, ca au trecut deja 8 ore din film si ea nicaieri. Dar, na, asa e filmul romanesc, fara femei, trist, serios, grav, intelectual, superior lumii intregi. La un moment dat, insa, regizorului i se face mila de noi si atunci apare si ceea ce probabil ca se vrea secventa forte a filmului, in afara de cea de final. Adica: Cristi se intoarce acasa, nevasta asculta Mirabela Dauer de zguduie peretii. Si nu orice melodie, ci „Nu te parasesc iubire”, ale carei versuri ne dau de inteles – in timp ce el se duce in bucatarie si mananca din nou cateva ore intregi – ca intre ei doi care va sa zica nu mai merge treaba. Subtil, zice regizorul. Camera, desigur, numai pe Cristi. Si da-i si mananca si da-i si mananca si dup-aia du-te-n sufragerie langa nevasta ca sa aveti o discutie despre anafore (jur) vis-a-vis de versurile Mirabelei Dauer. Ca, nu-i asa, asta discuta cuplurile de romani, chestii serioase, grele, bagate asa subtil din condei ca sa mearga la tema lu’ filmu.

Am uitat ca intre timp au trecut momentele 1:05 respectiv 1:30 din film. Nu, stati linistiti, asta nu inseamna ca acolo filmul devine bun, ci ca acolo au plecat spectatorul 2 respectiv 3 din sala. Am timp sa notez lucrurile astea exact, ca doar e mai interesant.

Nu stiu cu ce, dar mergem mai departe. Intre timp Cristi taraganeaza cazul (hohoo si cum ne mai arata Porumboiu asta), colegii din sectie sunt scarbosi dar totusi il ajuta, el isi citeste rapoartele. Lucru pe care, jur, soro, domnul Porumboiu il arata in felul urmator: filmeaza raportul la gros-plan in exact atat timp cat iti ia sa citesti o foaie de hartie. Adica mult. Genial, trebuie sa recunosti.

Timp in care Gorzo spune asa: „Nu e vorba doar despre o plăcere de a tachina spectatorul. Umorul acesta însoţeşte un efort serios de a-l educa pe spectator în acceptarea faptelor (sau a non-faptelor) înseşi în locul prescurtărilor cu care lucrează limbajul cinematografic convenţional.”

Nici o problema, probabil ca asa e cum spune don Gorzo, doar el stie mai bine cum e cu astea. Problema e alta: intre timp s-a facut 1:37 de cand a incept filmul si spectatorul nr. 4 paraseste sala. Si domnu’ premier Boc taie fondurile pentru cinematografie (probabil stiti) in vreme ce marii intelectuali o bunghesc cu neo-românismu (permiteti-mi, va rog, licenta asta) cinematografic minimal facator de labi triste pe bani publici.

Ce merge ceas, pentru ca exista si asa ceva, e jocul actorilor. Dragos Bucur e foarte misto. Si iarasi, felul in care pune in discutie Porumboiu mania oamenilor de a nu se ocupa decat de lucrurile neimportante, vezi schimbatul de cuvinte la Dex si arestatul de pusti care fumeaza hash, e foarte ok si sustinut pe parcursul filmului.

Dar daca asta este filmul politist romanesc, sorelor, am cacat steaua. Daca asa vede un roman un film politist, atat de plictisitor si de lipsit de farmec, am pus-o. Iar greseala lui principala, pe care ma tem ca n-o vor intelege niciodata criticii romani de film, este urmatoarea: este un film care nu se adreseaza publicului, ci lui Cornel Porumboiu.

Mai rau, remarc cu tristete ca scoala de film iesita de pe mainile lui Zizi Bostan (inca decan al UNATC-ului la varsta de 842 de ani) face filme ca si generatia dansei. Neinteresante. Doar ca  Zizi, la vremea ei, inca mai baga spectatori in sala. Mult, mult mai multi decat va aduce filmul asta.

Dupa aceasta vizionare, prezic urmatorul lucru: acesta este primul semn clar ca noul val de regizori s-a blocat in niste formule din alte timpuri si, daca nu va gasi un suflu inovator, se va opri aici. Juriile de specialitate din vest le vor mai da atentie probabil un an dupa care ii vor uita. Asta, insa, in timp ce marii regizori romani de film, renumiti peste hotare dar nu si-acasa, vor face filme ca in anii 50. Dar prim-ministrii Romaniei le vor taia in continuare fondurile, si pe buna dreptate. Ei se uita la cifre, nu au orgasme intelectuale a la Gorzo si Iulia Blaga.

Sper sa ma insel. Dar, cum bine zice vorba romaneasca, speri mata, coana Veta, dar speri degeaba.

4,3,2,1,0,-1,-2,-3,-4,-5…

Babelor,

Cu riscul (pe care mi-l asum) de a îmi pune lumea în cap, povestesc următoarele:

Tocmai am văzut un film numit 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de Cristian Mungiu. Filmul a luat Palme D’or la Cannes în 2007. Mare film, cică.

Prima dată am încercat să mă uit la el acum câteva luni, dar l-am oprit după vreo 20 de minute, pentru că mă plictisea. Astăzi mi-am zis „hai să-i mai dau o şansă, că e urât afară şi n-am ce să fac”.

Şi l-am pus. Ba chiar m-am uitat până la sfârşit, deşi am stat cu ochii pe ceas tot timpul.

A fost cam aşa:

Prima scenă: Anul 1987. Două fete într-o cameră de cămin. Una dintre fete îi tot cere celeilalte câte ceva: săpun, pastile, ţigări, etc. Deducem că fata A, Găbiţa (Laura Vasiliu), este dependentă de fata B, Otilia (Anamaria Marinca). Doar că regizorul ne spune asta cu insistenţă, că poate suntem boi sau vaci şi nu pricepem. Ceea ce într-un film american s-ar fi zis într-o propoziţie şi un schimb de priviri, durează la noi vreo cinci minute. Dar ok, suntem un popor latin, poate că suntem mai înceţi, nu? Buuun. Se termină scena cu Otilia ieşind din cameră şi intrând în sala de duşuri din cămin. Unde, minune mare, este apă caldă. Minune foarte mare, pentru că este iarna lui 1987, dar fetele au totuşi apă caldă, cumva, de undeva. Eu n-am avut în 87, dar poate că acolo la cămin este o centrală mai bună, că cumva fetele au şi căldură. Iarăşi, eu în 87 n-aveam nici aşa ceva, stăteam cu două pulovăre pe mine. Dar trecem peste asta. Au loc nişte schimburi de replici, Otilia iese din cămin, se duce undeva, se duce apoi altundeva, în cele din urmă se întâlneşte cu prietenul ei la universitate, bănuiesc. Adică într-o clădire care este o universitate (de chimie, aflăm mai târziu). Urmează alt schimb de replici…

A, de ce zic schimb de replici şi nu dialog, mă întrebaţi? Simplu: pentru că ce se întâmplă nu este un dialog, ci un schimb de replici. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la film şi veţi înţelege. Unii actori nu procesează informaţia pe care o primesc, adică replica rostită de partenerul de joc. Ăla zice, de exemplu, ceva de genul „X mi-a propus să facem schimb de tabere, adică ea să meargă la Pârâul Rece şi noi în locul ei la Costineşti”. „Când?” întreabă Otilia. Partenerul ei de joc nu se gândeşte. Are replica învăţată, deci o spune ca din pistol: „Păi în loc de treişpe-optişpe o să mergem pe douăşunu-douăşase”. Acum este rândul Otiliei să vorbească fără să gândească, adică fără să proceseze informaţia: „Asta înseamnă că eu trebuie să stau o săptămână la ai mei, şi nu am nici un chef”.

Şi stau să mă întreb: ea are capul calendar? Nu trebuie mai întâi să se gândească, să îşi amintească ce, cum, când? Ştie toate datele astea pe dinafară? Cum? De ce?

A, ca să nu mai spun că actorii vorbesc prea repede, mult prea repede, cum nu vorbeşte nimeni vreodată. Nu mereu, dar des, prea des.

Mergem mai departe. Cum-necum, povestea este următoarea: Găbiţa trebuie să facă un avort, la negru, bineînţeles, şi Otilia se ocupă de detalii. Ajunge (Otilia) undeva unde se întâlneşte cu domnul Bebe, jucat mişto de Vlad Ivanov. Scenă: Otilia şi domnul Bebe în maşină. Ceva dialog, ne dăm seama că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Ok. Scena din maşină serveşte, aşadar, la definirea caracterului „Domnul Bebe”. Establishing the character, în engleză. Ok, teoretic am bifat asta, dar în următoarea scenă domnul Bebe o ceartă pe maică-sa, o babă cam de vârsta mea. A doua definire a caracterului, identică cu prima. Urmează o a treia definire a caracterului, într-o cameră de hotel, în care aflăm, iată, pentru a treia oară, că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Mersi mult, domnule Mungiu, dar înţelesesem din prima. În fine, tragere de timp.

Urmează câteva scene bune, pe care le duce Vlad Ivanov, şi în care nici fetele nu joacă prost. Doar că tot farmecul dispare când domnul Bebe anunţă că nu îi face avortul Găbiţei decât dacă amândouă fetele se fut cu el. Nasol, mda, sigur. Scârba se transformă în nehotărâre, apoi Găbiţa zice da, şi în cele din urmă şi Otilia acceptă.

Ei, şi pe mine filmul m-a pierdut definitiv aici. De ce acceptă Otilia? Nu mi se explică, şi în cazul ăsta am nevoie de o explicaţie. Disperarea Găbiţei nu îmi ajunge. Nu înţeleg poate şi din cauză că sistemul meu valoric nu îmi permite să înţeleg. Nu pot. Nici în ruptul capului. Şi ea de ce poate? De ce se sacrifică pentru prietena ei? De ce aşa? Problema este, repet, poate numai a mea personală, poate că cineva este în stare să îmi explice acordul Otiliei la viol. Aştept provincia, ca să zic aşa.

Filmul continuă cumva, ele se fut cu ăla, ceea ce nu vedem, ăla pleacă, ele se ceartă puţin, Otilia pleacă şi ea, fiind invitată la serbarea zilei de naştere a mamei prietenului ei. Acolo, petrecere – o scenă care funcţionează o vreme, toţi vorbind în jurul Otiliei, ea nefăcând nimic, uitându-se la ceilalţi, zâmbind uneori un zâmbet vag – ok, am înţeles, este vorba despre singurătatea ei în mijlocul acelei societăţi; dar scena este din păcate mult prea lungă, treci de momentul în care te simţi jenată de prezenţa Otiliei printre ceilalţi şi începi să te plictiseşti. Iarăşi tragere de timp, aş spune.

După care Otilia se ceartă cu prietenul ei – şi din nou actorii nu par să se asculte unul pe altul ci doar să îşi turuie replicile. Poate că s-au gândit prea mult la timing, nu ştiu, dialogul în sine este bine scris şi plauzibil, dar m-a lăsat întrucâtva rece.

… Şi în cele din urmă Otilia pleacă, se întoarce la hotel, Găbiţa a avortat, obiectul este în baie, pe jos, Otilia îl bagă într-o geantă şi merge cu el la un bloc, undeva departe, îl aruncă într-o ghenă, se întoarce, Găbiţa o aşteaptă în restaurantul hotelului, Otilia îi cere să nu mai vorbească niciodată despre ziua care tocmai s-a terminat, fetele beau o apă minerală şi cam asta-i tot.

Ar trebui să trag o concluzie, nu? Păi atunci s-o trag.

Merge. Filmul merge. Te lasă cu o senzaţie neplăcută, ceea ce şi-a şi propus, de altfel. Pe planul ăsta merge.

Dar performanţa actorilor (îl exclud pe Ivanov) fluctuează. Uneori sunt buni, alteori sunt proşti. Scenele cu Marinca şi prietenul ei (Alexandru Potocean) sunt clar sub restul, şi vina pare să fie a lui Potocean. Fetele vorbesc prea repede şi ascultă prea puţin. Rar îşi punctuează jocul cu câte o pauză, şi când o fac, timingul este slab, mai ales la Laura Vasiliu.

Cam atât.

Aştept alte păreri.

Pupăciuni,

Rhetta

Pescuit Sportiv

Tineam de ceva timp in mine postul asta, mai precis de cateva zile in care am decis sa lipsesc din bloc. In timpul asta am fost convinsa, recunosc, ca imi va trece – nu furia – ci dezamagirea fata de obiectul acestor randuri. Mai exact filmul Pescuit Sportiv, lung-metrajul de debut al regizorului Adrian Sitaru, cu Adrian Titieni, Ioana Flora si Maria Dinulescu, scris, produs si montat de acelasi Adrian Sitaru, filmat (halucinant) de Adrian Silisteanu si inspirat de o idee a lui (atentie) Radu Jude. Pentru cei care nu stiu, Radu Jude este autorul scurt-metrajului „Lampa cu caciula”, care a primit premiul juriului la renumitul festival de film Sundance. Prefer sa nu comentez asupra acestui ultim detaliu.

Domnule Sitaru, as vrea sa incep direct, desi nu stiu cum. Poate ar fi bine sa spun ca dumneata esti autorul unui scurt-metraj de geniu, dupa parerea mea, si anume „Valuri”. Da, nu e nici o gluma, acest scurt-metraj mi s-a parut genial si il recomand oricarui iubitor de filme de oriunde. Asta a fost de altfel motivul care m-a scos din casa vineri seara si mi-a purtat pasii (nu numai mie) spre cinematograful X, unde filmul dumitale, Pescuit Sportiv, incepea sa fie proiectat. Domnul Sitaru, spuneam eu in stanga si in dreapta, este viitorul cinematografiei romanesti. Ce Porumboiu, ce Mungiu, ce Cristi Puiu… Ati vazut Valuri? Pai daca acolo a fost atat de bun, stati sa vedem aici!

Nimic mai gresit. Filmul incepe abrupt, azvarlindu-ti in ochi cu de-a sila o tehnica de filmare nejustificata dramaturgic. Pentru cei care nu aveti cum sa vedeti filmul, asta inseamna ca 95% din acest lung-metraj este filmat din unghiurile subiective ale personajelor principale, cuplul format din Titieni – Flora. El, un profesor care tocmai si-a dat demisia de la scoala unde preda si in acelasi timp amantul ei, care refuza sa-i spuna iubitului oficial ca are o relatie extraconjugala. Revenind la tehnica de filmare, nu numai ca nu e justificata de nimic (ceea ce, cu greu, putem intelege), dar devine in foarte scurt timp extrem de obositoare.

Bun, zici tu ca spectator, poate ca asta e noul drum stilistic al domnului Sitaru, sa-i dam o sansa. Dar ce te faci cu dialogurile (plictisitoare, infinit de lungi). Ce te faci apoi cu introducerea personajului Mariei Dinulescu (o curva care se taraste pe jos, nu se stie de ce, la marginea unor boscheti de la marginea Bucurestiului), neverosimila, pentru ca este greu de crezut ca soferul (Ioana Flora) n-ar fi vazut-o in timp ce conducea, sa recunoastem, cu o viteza destul de redusa. Din acest moment, lucrurile devin si mai halucinante, si mai lipsite de noima. Maria Dinulescu joaca prost (si mie si cred ca si Rhettei ne-ai placut in California Dreaming), cu o foarte slaba intelegere a personajului. Nu asa se joaca o curva, fato! N-o sa ma apuc eu acum sa-ti spun cum sa-ti faci meseria, ca nu stiu cum, dar cu siguranta nu esti credibila in acest film.

Dupa tot acest inceput de film care refuza sa inceapa, din pacate totul continua in aceeasi nota extrem de boring. Maria Dinulescu este luata in masina de cuplul Flora – Titieni si cooptata in vederea destinatiei finale – un picnic. Actiune, de altfel, la fel de neverosimila ca tot restul. Odata ce trei ajung la picnic, unii critici de film ar putea spune ca acolo se intampla ceva, si anume faptul ca Maria Dinulescu se insinueaza incet-incet in viata de cuplu (imperfecta) a celorlalti doi. Daca ma intrebati pe mine, insa, va spun eu ce se intampla – nimic. Sau, altfel spus, lucrul la care se pricepe cel mai bine cinema-ul romanesc – dialogul searbad, cumplit de plictisitor, care nu duce nicaieri. Discutia de dragul discutiei.

Ei bine, in acest moment, in capul Vetei Marx, cinefila inraita si spectatoare (din convingere) a lung-metrajului de debut al lui Adrian Sitaru, se naste o hotarare uluitoare, uriasa, de neoprit: aceea de a se ridica sa iasa din sala. Lucru care bineinteles ca se si intampla. Atentie, domnule Sitaru, opinia mea in privinta filmului dumitale a fost impartasita si de celelalte persoane cu care ma aflam la proiectie, una dintre ele implicata de altfel direct intr-unul din marile succese ale cinematografiei romanesti din anii trecuti. Nu am sa-i dau numele, desigur, vroiam doar sa te asigur si sa ma asigur in acelasi timp ca nu am innebunit definitiv si fara scapare.

Concluzia, domnule, este ca Pescuit sportiv reprezinta un film care, din pacate, are un efect malign asupra iubitorilor sau chiar creatorilor de cinema din aceasta tara: acela de a-i face ca, scarbiti de derizoriul a ceea ce ai inchipuit, sa nu vrea sa mai faca film in viata lor. Un efect nociv, daca e sa ma intrebi pe mine. Ceea ce este si mai straniu, totusi, este ca filmul dumitale a avut un efect suplimentar asupra mea si, printr-o coincidenta uluitoare, si asupra unei alte persoane care a vizionat Pescuit Sportiv. Ei bine, ni s-a facut amandurora atat de rau la stomac ca putin a lipsit sa nu varsam. Da, exact, nu e nici o gluma, macaroanele pe care le mancasem la pranz (fac niste paste excelente) mi-au venit fix in gat, probabil sub impresia gri-ului debordant care se revarsa din ecran sub forma de scenariu, regie, setting si joc actoricesc.

Asta, bineinteles, in timp ce marele critic de film Stefan Dobroiu (cine? cum? unde?) elogiaza filmul Pescuit Sportiv pe site-ul http://www.cinemagia.ro. Pacat, pentru ca pur si simplu nu e cazul. Pescuit Sportiv e un film slab, domnule Dobroiu, oricum ai suci-o, oricum ai invarti-o. Sau poate tocmai inaltele distinctii pe care le-a primit acest Pescuit Sportiv (Estoril – Special Jury prize; Thessaloniki – Silver Alexander, best actress; Toronto, Venice Days – official competition) ti-au indreptat condeiul intr-o directie sau alta. Iarasi pacat, pentru ca tocmai condeiul ar trebui sa ramana obiectiv, chiar si la o partida de pescuit nereusita. Condeiul, domnule Dobroiu, e tot ce avem. Poate n-ar strica sa-l intrebam impreuna pe domnul Andrei Gorzo ce crede despre acest film?

Si cam atat, din pacate. Cam mult, totusi, pentru cat merita filmul. E adevarat totusi ca oricine greseste domnule Sitaru, si tocmai de accea din partea mea, iata, vei mai primi o sansa. Bineinteles, cu aceeasi inima deschisa si lipsita de prejudecati cu care am intrat si la Pescuit Sportiv. Scurt-metrajul Valuri a fost – in opinia mea – pur si simplu mult prea bun ca sa fie doar un accident.

Pana una-alta, intre doua idei pentru viitorul lung-metraj si o masterizare de sunet la Pescuit Sportiv, poate te opresti si pe la noi sa ne scrii doua randuri despre cum a fost posibil asa ceva. Multumim anticipat.