Bună! Ce faci? De ce nu te aud bine?

Babelor,

Ieri pe la prânz, sună telefonul. O babă amică. Că ce proastă sunt, zice, că ea merge la o premieră de film și eu nu. Serios?, zic, îi închid, o sun pe o altă babă amică și aranjez de-o invitație la premiera filmului românesc Bună, ce faci?.
Ajung eu la Patria înfruntând vremea puțin plăcută, mă învârt puțin pe covorul roșu, scuip o flacără înspre fotografii de presă adunați acolo, bat umerele unor personalități, fumez o țigară, mestec o ciungă, intru. Ca de obicei, grosul lumii vine cu întârziere, pentru că sunt români, și pe la 20.30 un băiat se urcă pe scena din fața ecranului și ne zice două-trei vorbe. Urmează alt băiat, care pretinde a fi criticul de film Mihai Chirilov, ceea ce nu este exclus, pentru că purta niște pantaloni albaștri și se tot bâțâia de parcă l-ar fi trecut pișarea. Și Chirilov îi face filmului o prezentare din aia românească, zicând că a fost bine-primit la festivalul de la Palm Springs, și mai spune și o anecdotă. Săracul, nu remarcase că eu m-am plictisit să aud că un film pe care urmează să-l văd a fost bine-primit la festivalul X, Z sau M, din țara B, J sau K. Puțin îmi pasă. Asta nu spune nimic despre el. Cum bine zicea o prietenă: orice film câștigă odată și-odată un festival.
În fine, trec peste asta; aflasem inițial că lui Andrei Gorzo nu prea i-a plăcut filmul, ceea ce de obicei este bine, cel puțin în privința filmelor românești, pentru că lui Gorzo îi plac, din câte mi-am dat seama, în general filmele la care lumea fie adoarme în sală, fie iese din aceasta cu ultimele puteri ca să se ducă să se culce acasă.
Așadar, începe filmul. Bună, ce faci? este o comedie romantică, gen practicat în România la fel de des ca dresura de balene. Filmul începe cu o lovitură de teatru, adică primul cadru nu ține șapte minute, nu este fix și nu te face să vrei să omori pe loc pe toată lumea. Din păcate, începe aducându-mi aminte că nu numai că văd, dar și aud un film românesc, pentru că priza de sunet este cum altfel decât oribilă (din vorbele unuia dintre personaje, o fată care este angajata eroinei, nu am înțeles mai mult de 8%).
În rest, povestea ar fi cam următoarea: un cuplu la vreo 45 de ani duce o viață plictisită alături de copilul lor nesuferit, care merge pe 18 ani și vorbește singur într-un reportofon. Cuplul nu se mai fute – nu-i de mirare – dar fiecare dintre ei se întâlnește pe chat cu cineva de care se îndrăgostește. Inutil de precizat că se întâlnesc tot între ei, pentru că chatul este determinist. Povestea continuă, și dacă ignorăm faptul că premisa nu este nouă – dar nici nu ne amintim exact unde am mai văzut-o – filmul funcționează ok. Jocul actorilor, bunicel, imaginea, bună, muzica (pentru că acest film românesc are muzică originală!!!!!! Nu mă pot opri din mirare) se potrivește, adică nu observi că-i acolo, ceea ce este îmbucurător. Pentru un film de acest gen, merită 3,5 stele din 5. Nu ni se spune o mare poveste despre ce este Omul și cât de trist este el, dar nici nu-i nevoie; nici din Unora le plac blondele nu m-am ales cu învățăminte importante, dar măcar m-am amuzat. Și, un lucru care a devenit foarte, foarte important pentru mine, Bună, ce faci? nu m-a plictisit. Sigur, fotoliile din cinematograful Patria sunt făcute ca să stai pe ele 12 minute după care să te duci la spital cu coloana tasată, dar durerea ar fi fost aceeași și dacă aș fi văzut Good Fellas sau Jandarmul și Extratereștrii.
A, sfârșitul a fost întrucâtva neașteptat, adică mă așteptam la un sfârșit neașteptat, dar nu neapărat ăsta. Una peste alta, spre deosebire de ultimele trei capodopere din noul val pe care le-am văzut (Felicia, Marți după crăciun și Aurora), BCF a fost un film pe care l-am supraviețuit cu o uluitoare ușurință. Deși mai toți actorii erau destul de necunoscuți (sau poate tocmai de-aia, că nu am avut din nou de-a face cu manierismele lor pe care le știu pe dinafară).

În încheiere, doresc să adresez CNCului (organizația aia care dă banii statului pe filme) o mică sugestie: să nu mai accepte în concursurile sale decât filme mute, sau jucate de muți. Pentru că filmul cu sonor există din 1927, și românii nu sunt în stare, la 94 de ani după invenția sa, să îl facă inteligibil. Nu cred că mai are rost să acordăm cinematografiei noastre încă o șansă în privința asta. E degeaba, zadarnic și inutil.

Vă pup,

Rhetta

Despre poetica scenariului şi alte prostii.

Babelor,

Am o tânără prietenă, să-i zicem Glî. O fată veselă, drăguţă, inteligentă – cel puţin aşa era până nu demult. Studentă la scenaristică la ATF, are de dat într-un viitor oarecare nişte examene. N-am mai văzut-o în ultima vreme, şi am presupus că învaţă. Acum câteva ore, cam pe la miezul nopţii, am primit un telefon de la ea.
– Rhetta, a zis cu vocea unui om care îşi numără secundele până la moarte şi cumva nu-i iese socoteala, tu ştii ce-i aia Metonimie?
– Nu, am răspuns, dar nici nu cred că contează. De ce întrebi?
– Nu, nimic, a zis ea. Te-aş putea ruga ceva? Eşti o persoană bătrână şi de încredere…
Am trecut peste amândouă insultele şi am zis „da”.
– Uite, te-aş ruga să dispui ca cadavrul meu să fie ars pe un rug, şi cenuşa împrăştiată… Hm… Nu ştiu unde să fie împrăştiată. Unde vrei tu, poftim. Eşti de-acord?
– Da, am zis. Dar care-i problema? Tragi să mori?
– Nu, trag să mă sinucid, a zis fata.
M-am urcat în Lotusul cam prăfuit, am apăsat pe accelerator şi peste două minute eram la ea, că locuieşte exact vizavi de blocul nostru, dar a trebuit să caut un loc de parcare. Am găsit-o plângând în hohote, ţinându-şi o puşcă uriaşă la tâmplă, cam ca Cristi Puiu în mitologicul dar nevăzutul Aurora. I-am luat puşca din mână, i-am făcut o cafea, am consolat-o cum am ştiut mai bine, adică cu patru perechi de palme, după care am întrebat-o de ce este cuprinsă de deznădejde.
– Trebuie să citesc cartea asta până poimâine, a zis ea ştergându-şi faţa de lacrimi şi sânge (o zgâriasem cu un inel) şi arătându-mi o dihanie de carte maro, pe care scria Spre o Poetică a Scenariului Cinematografic, de Dumitru Carabăţ.
– Păi atunci citeşte-o, am zis contrariată.
– Dar nu o înţeleg!, a zis Glî şi a părut să vrea să se pună din nou pe bocit, după care s-a răzgândit grabnic văzând că îmi scot inelul şi ridic palma.
– Ei, n-o-nţelegi!, am spus furioasă.
Am luat cartea de pe masă şi am început să o răsfoiesc. La pagina 36 scria aşa:

„Prin această promisiune dialogică, niciodată infirmată, este stimulată vectoralizarea.”

Hm, mi-am zis. Am mai răsfoit puţin. Pagina 38:

„Procesul declanşat prin deplierea propoziţiilor/frazelor din proiectul compoziţional, prezidat de concretizarea semnificaţiei artistice, nu presupune, cum s-ar putea crede, doar expansiunea unui nucleu generatic – tema – care, asemeni unei sămânţe năzdrăvane, dă naştere doar cu propriile sale forţe viitorului discurs.”

Ouch. Mai departe, pagina 49:

„Scenariul este un text „inform”?”

„inform”? WTF?!? Pagina 79:

„De altfel, cuprinderea neexplicită a unor asemenea indicaţii metalinguale de tip cinematografic constituie motivaţia principală a particularităţilor de stil ale scrisului scenaristic analizate mai înainte, sesizabile atât la nivelul perioadelor, cât şi al perioadelor mari.”

The horror, the horror! Pagina 121:

„Funcţia proppiană şi „logica lui Ares”.”

Şi tot aşa, babelor, tot aşa. Am răsfoit cartea aia neînţelegând mai nimic, îngrozită de lipsa mea de cunoştinţe, de vocabularul de căcat pe care l-am acumulat în cei 94 de anişori ai mei, şi mai ales de faptul că această carte este baza, temelia cunoştinţelor oricărui nefericit care vrea să studieze scenaristica în România. Cel mai nou dintre filmele citate de Carabăţ este, dacă nu mă înşel, Deşertul Roşu al lui Antonioni (1978), iar cei mai importanţi autori americani din domeniu (i-am numit pe Syd Field şi Robert McKee) nu sunt trecuţi în bibliografie, deci nu există. În plus, singurul film american pe care domnul Carabăţ are bunăvoinţa să îl citeze este Citizen Kane. Deci nu tu Scorsese, Coppola, Jarmusch sau Coen (într-o carte despre poetica scenariului!), şi bineînţeles nu tu Tarantino, deşi cartea a apărut în 2005. Şi atunci de ce ne-am – sau cel puţin m-aş – mai mira că scenariile româneşti sunt cele care sunt şi că în ţara asta se fac în general filme foarte lungi despre aproape nimic, conţinând la fel de multă poetică cât un detergent de spălat rufe?

În fine. Am încurajat-o pe Glî, împărţind cu ea nişte iarbă proaspătă şi o ladă de bere, i-am explicat foarte pe scurt cum e cu Filmul, ca să nu aibă probleme la examen, şi pe la opt dimineaţa m-am întors acasă, unde m-am spălat pe cap, am mâncat o supă, am spart castronul încercând să-l balansez pe nas şi m-am dus în cele din urmă la culcare. Acum încă dorm, deci nu mă deranjaţi.

Vă pup,

Rhetta

Marţi, după crăciun

Babelor,

Ieri mă uitam pe geam şi mă gândeam la ale mele, când pe stradă a trecut o babă cunoscută. Salut-salut, ce faci, bine, tu, şi eu, din vorbă-n vorbă am aflat că baba respectivă mergea la MŢR să vadă un film. „Ce film?”, zic. „Păi, Marţi, după Crăciun, ultimul film al lui Radu Muntean. M-am bucurat (abia mai târziu aveam să aflu că este ultimul film în ordine cronologică, nu ultimul film pentru că omul s-a apucat de altă meserie, aşa cum crezusem pe moment), mi-am pus nişte haine oarecare, am băut o duşcă de cafea şi am plecat cu ea.
Ajunse la MŢR, nu ne-a venit să ne credem ochilor: lumă câtă frunză şi iarbă, mult tineret dar şi ceva bătrânet, fiecare cărându-şi câte o bancă, câte un scăunel ca să stea pe el şi să vadă proiecţia. Odată cu fluxul de oameni creştea şi enervarea mea, pentru că toată lumea vorbea simultan despre nimic care m-ar fi putut interesa, şi când a început filmul şi mi-am dat seama că 1) nu se aude nimic şi 2) subtitrarea e în franceză, am dat cu băncuţa de pământ, i-am dat unui om aparent nevinovat cu un ghiveci în cap şi mi-am luat tălpăşiţa. Mai întâi am mers în Expirat, unde fusesem invitat de nişte prieteni, dar acolo un bărbat cu aspect de cerşetor securist mi-a explicat că intrarea e 10 lei. Cum nu am înţeles de ce, am tuşit supărată şi am plecat în Green Hours, unde alţi cunoscuţi stăteau cuminţi la o masă şi se gândeau să meargă în Revenge. Drept care mi-am terminat berea şi m-am întors acasă, încercând o senzaţie de neîmplinire, neînţelegere şi nebunie.

Şi ce-am făcut ca să scap de senzaţia asta? Am spălat nişte rufe albe, m-am culcat, m-am trezit, şi m-am dus cu baba de aseară la Patria, să văd naibii filmul lui Muntean. Care e aşa:

În primul rând, este compus din 32 de cadre (dacă am numărat bine). Ce am mai râs la sfârşit, citind pe generic că la film au lucrat DOI asistenţi de montaj! La ce e nevoie de trei monteuri ca să faci 32 de tăieturi? Râd şi acum, gândindu-mă că ăia trei au luat fiecare un ban cinstit pentru zece virgulă şaişase tăieturi.
În al doilea rând, m-a înveselit să observ că în continuare nimănui nu îi pasă dacă sunetul unui film românesc se înţelege sau nu. Ăsta se înţelegea cât de cât pe alocuri, dar nu şi pe alte alocuri. Mă întreb: nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap să facă o vizionare într-un cinematograf tipic românesc, cum ar fi Patria? Sau pur şi simplu regizorul este conştient de plicticoşenia dialogului, şi atunci ce contează dacă acesta se aude?
În al treilea rând, să vă spun despre ce este vorba (aş putea probabil să vi-l povestesc cadru cu cadru, dar mi-e să nu uit vreunul, cadru 21 de exemplu, sau 25, sau 8, şi să nu se mai înţeleagă nimic): un bărbat (Mimi Brănescu, de parcă pe un bărbat ar putea să-l cheme Mimi!) stă în pat cu o gagică (Maria Popistaşu). Ambii spun vorbe, nu ştim exact ce, deducem că sunt amanţi, că bărbatul este căsătorit, etc. Mai târziu aflăm că el are chiar şi un copil. Ei, şi de-aici cum ar putea continua filmul? Cineva ar putea răpi copilul, de exemplu, şi am avea un thriller. Sau s-ar putea întâmpla cine ştie ce chestie, şi filmul ar deveni o comedie.
Dar nu. Este vorba despre un film românesc din noul val, aşa că ce se întâmplă sunt următoarele: bărbatul se duce acasă, mănâncă, nevastă-sa îl tunde, amândoi cumpără un snowboard pentru fetiţă, se duc cu fetiţa la dentist, aflăm că dentistul este însăşi amanta, apoi soţii se întâlnesc cu un cuplu prieten la un restaurant, el pretinde că merge să facă pipi şi o sună pe amantă, ea e în drum înspre Constanţa, el o întreabă dacă s-a supărat că a venit cu nevasta la cabinet, ea probabil că zice că nu, a doua zi sau aşa ceva el merge la Constanţa, mama amantei îl salută cu răceală, el stă de vorbă cu amanta, se întoarce la Bucureşti, şi cumva, stând cu nevasta în bucătărie, îi zice ăleia „Sunt foarte îndrăgostit. Am cunoscut pe altcineva”.
Ăsta e singurul moment mişto al filmului, pentru că felul în care spune el vorbele astea, faptul că ne ia pe nepregătite prin francheţea sa, ne cam dau pe spate. Foarte bine făcut, serios. Urmează o scenă foarte lungă cu nevasta, reproşuri, palme, „Mută-te”, „N-o să îţi dau niciodată copilul”, etc. Şi încă nişte neîntâmplări, şi la sfârşit sfârşitul, care ne duce cu gândul la 4,3,2 şi ne face să realizăm că felul în care este folosită muzica în filmul românesc din noul val a devenit aproape ridicol. Adică zău, mai bine deloc decât aşa!

Bun, ce altceva aş mai putea spune? Jocul actorilor, în general corect, cu ceva greşeli pe care regizorul ar fi putut/trebuit să le observe şi corecteze; dialogul, de o naturaleţe mult prea trasă de păr; plictiseala, măricică. Noul val m-a enervat de la bun început şi o face în continuare, iar filmul lui Muntean arată destul de bine de ce.

Vă pup,

Rhetta

Felicia înainte de nimic.

Babelor,

Am fost la film. Ăla din titlu, regia Răzvan Rădulescu şi o olandeză, scenariul probabil tot ei, în rolul principal Ozana Oancea.
Pe scurt: Felicia trăieşte în Olanda, este în vizită în România la părinţi, are avion către Amsterdam la 12:10, îl pierde, caută alt avion, trebuie să ajungă a doua zi în Olanda, să-şi copilul din tabără. Conflict major cu mama, tatăl este bolnav (poate chiar grav), conflict minor cu soră-sa, conflict aşa-şi-aşa la telefon cu fostul soţ olandez.
Dialogurile, magistrale. Jocul actorilor, perfect. Filmul, de o plictiseală de nedescris. De furie am mâncat trei scaune, am rupt podeaua, am inundat sala cu o aureolă neagră. Inimaginabil, inimaginabil, inimaginabil, pentru că nu m-a interesat nici cât negru sub unghie de femeia aia sau de părinţii ei sau de căcatul ei de dramoletă de două parale.
Dar repet, foarte bine jucat.
Păcat.
Şi întreb: oare în România se va mai face vreodată un film în care scenaristul şi regizorul să dea dovadă de un dram cât de mic de imaginaţie, sau ne axăm pe vecie pe drame sociale despre oameni de care nu îi pasă nimănui?
Dar vai, ştiu răspunsul.
Iarăşi păcat.

Vă pup, şi vă implor să nu mergeţi. Spre binele vostru.

Rhetta

Chintesenţa filmului românesc.

Babelor,

Hai să vă mai spun încă odată cum stă treaba cu filmul românesc. Da, sunt sadică, dar n-aveţi încotro, şi nici eu, de altfel.

E joi seara, ora 19:10, eşti în oraş şi-ţi zici „m-aş duce la un film”. Te îndrepţi înspre cinematograful care îţi este cel mai la îndemână, plăteşti biletul, intri. Rulează un film românesc, să zicem că se numeşte Noaptea Grifonilor.
Pe ecran apare un scris: „Oltcit Film prezintă”. Apoi apar nişte nume: ceva actori, un regizor pseudotânăr. Pe fundal se aude cum bate vântul. Apoi, un plan general: o gară într-o câmpie. Alt plan general, că românii nu ştiu cu close-upuri: o femeie, Maria, fuge. E urmărită de Ion. Ion o prinde, o trânteşte la pământ, o violează. Se aude în continuare vântul, tulburat din când în când de ţipetele Mariei: „Nu, te rog, nu, aaaau, nu…” Nu vedem nimic din viol, că la români e doar cu viol, nu şi cu sex. Avem o cinematografie pudică.
Cut. Italia. Plan general: Maria la produs. E curvă. Opreşte o maşină. Maria intră, i-o suge şoferului (nu vedem ce şi cum), coboară. Are în mână o bancnotă. Vedem bancnota, apoi mâna care o ţine. Surpriză: nu este mâna Mariei, ci a mamei ei. Mama Mariei trăieşte într-un oraş care nu există: Petroşani sau Mizil. Are grijă de copilul Mariei, rezultatul violului de la început.
Ne întoarcem în Italia. Maria e face sex cu unul (nu vedem, sorry). Privirea ei nu trădează nici un sentiment. Cut. Plan general: Maria bea o cafea într-un bar. E ziua ei liberă. Un italian mai în vârstă intră în vorbă cu ea, dialog de căcat, etc. etc. Italianul se îndrăgosteşte de Maria, chit că e curvă, vrea să se căsătorească cu ea, să adopte copilul, iarăşi etc. etc. Câteva zile fericite cu italianul, până când peştele Mariei află ce şi cum. O bate crunt, italianul intervine, peştele îl omoară, e arestat de Carabinieri, dar la ce bun, trec trei săptămâni, mama Mariei primeşte din nou o bancnotă, copilul dă din mânuţe şi zice „Mama”, mama Mariei izbucneşte în plâns, sfârşit.

Partea bună este că ai adormit pe la jumătatea filmului. Partea proastă este că atunci când s-a terminat şi tu te-ai ridicat în picioare pregătindu-te să urli „Ce tâmpenie îngrozitoare!”, în spatele tău a apărut Criticul, ţi-a dat cu o pernă în cap, a zis „Ba nu, e o capodoperă, tu eşti un bou şi o vacă şi n-ai înţeles nimic”, ţi-a mai dat odată cu perna în cap, a băgat-o într-un geamantan pe care erau lipite o grămadă de abţibilde şi s-a ridicat la ceruri.

Ei, şi cam asta ar fi chintesenţa filmului românesc.

Vizionare plăcută.

Francesca

Babaciunilor,

Deschid blogul azi de dimineata cu o intrebare clara: oare va fi scris cineva pe el despre Herta Muller? Despre marele succes repurtat de natiunea romana? De glorioasa spita a lui Stefan cel Mare, care se trage de la Glad si Menumorut? Sigur ca da. Fiind un blog care se respecta, Rhetta a luat-o deja inaintea noastra, a tuturor. A facut-o insa cu o decenta care nu o caracterizeaza, nepomenind numele castigatoarei si intrebandu-se – pe buna dreptate – de ce n-a luat ea premiul Nobel.

Asta asa, ca introducere in ton cu evenimentele, cu ziua. Cu numerosii imbecili care se vor crede legitimati de succesul unei persoane care nu are nici o legatura cu Romania. Si care daca ar fi trait in Romania, va asigur ca n-ar fi luat premiul Nobel niciodata. Pentru ca nu ai cum sa iei Nobel de la coada vacii, oricat de bun ai fi. E imposibil.

In fine. Subiectul acestui post e Francesca, flimul lui Bobby Paunescu. Si bine-ar fi ca kriticii romanesti de film sa caste ochii. Spun asta pentru ca in scurt timp vom sufla in ceafa topului Zelist. E inevitabil ca apa, ca painea calda, ca satul 2 Mai.

Povestea o stiti cu totii, veti fi citit-o deja. E foarte simpla: un cuplu de romani cu mari greutati financiare da din colt in colt sa traiasca de pe-o zi pe alta. Pentru asta, ea, Monica Barladeanu, se pregateste sa plece in Italia sa spele batrani la cur. Pentru asta, el, Doru Bogutza, incepe o afacere dubioasa cu un teren si ajunge falit. Ba chiar moare, in final, demonstrand ceea ce e filmul – si, implicit, viata in Romania – o tragedie.

Mai mult nu va spun dintr-un motiv la fel de simplu: filmul trebuie vazut. De ce? Pentru ca e bun, si cand zic bun o fac ca sa-l incurajez pe Bobby Paunescu. In mod evident, pentru ca merita: desi la inceput povestea demareaza greu si nu te tine, treptat te suge in ea si iti creeaza EMOTIE, babelor, ceea ce regizorii romani nu stiu sa faca de obicei. Dar el poate, stie. El si Cristi Puiu, coproducator.

In plus, Paunescu ofera o scena antologica, in momentul in care Monica Barladeanu, ditai cucoana la 30 de ani cu fusta scurta si craci misto, se suie pe genunchii nasului ei (Doru Ana) si ii recita o poezie asa cum facea in copilarie. Asta in vreme ce el, nasul, libidinosenia intruchipata, mai are un pic si se suie pe ea in biroul a carui usa a avut grija sa o incuie de doua ori. Exelenta scena, trebuie s-o vedeti.

Mai departe, Bobby Paunescu face ceva la care nu se astepta nimeni.

Unu: e atent la ceea ce scrie Rhetta, sora mea, pe deja fenomenalul blog Rhetta Marx si ofera cinematografiei romanesti una din cele mai frumoase femei pe care le-a vazut de-a lungul existentei ei. Pentru ca stie ca lipsesc.

Doi: ofera aceleiasi sarace cinematografii romanesti CEL MAI FRUMOS CUR pe care l-a vazut, tot de-a lungul existentei ei. Nu e nici o gluma. Vedeti filmul si imi veti da dreptate. Si nu e un cur pe care sa ti-l bage in fatza, ca un tzaran. Dimpotriva. E un cur superb, atent studiat si la fel de atent plasat in cadru. Superb.

Mai multe nu am sa comentez chiar acum, va voi lasa pe voi s-o facetzi si, ca de obicei, cele mai bune impresii vor fi premiate, aici, pe blogul surorilor marx.

Mai zic doar atat:

Nepotul rechinroll are dreptate, spunand ca filmul e jucat bine. Nimeni nu vrea sa para mai mult decat e, nimeni nu se crede De Niro sau Scarlett Johanson, asa cum se intampla in majoritatea filmelor romanesti. Din punctul asta de vedere (si nu numai) e un film onest, care nu incearca sa te pacaleasca.

Dupa parerea mea, regizorul Bobby Paunescu rateaza insa pe doua planuri, foarte importante:

Unu: sunetul, spre deosebire de restul departamentelor, e execrabil. EXECRABIL. Aici, din pacate, filmul romanesc nu se dezminte.

Doi, si pe asta am s-o scriu cu majuscule: IN TOT FILMUL, BOBBY PAUNESCU NU OFERA MAI MULT DE UN (1) PRIM-PLAN !!!

Da, ati citit bine. E usor de inteles ce inseamna asta. Regizorul e la un pas sa rateze filmul, pentru ca te distanteaza de tot ce se intampla. Mai ales de protagonist, Monica Barladeanu, riscand in felul asta sa anuleze efectul prezentei ei pe ecran. Pacat, mare mare pacat. Poate ca Paunescu s-a simtit nesigur pe el. Sau pe jocul actorilor. Cine stie. In fine.

Chiar si asa, insa, chiar si trecand peste sunetul care nu se aude si nu se intelege, eu, una, zic doar atat:

Bravó!

Cu accent pe o, desigur.

Şi alţii se pricep la filme româneşti!

Babelor,

Ştiu că nu se face să iei postarea altcuiva şi s-o pui pe blogul tău. Şi n-o s-o fac decât parţial.
Iată despre ce este vorba: am descoperit blogul lui V. V. de la Veone, probabil. Care are o postare istorică, intitulată „8 inchipuite sequel-uri, prequel-uri, remake-uri si reboot-uri care ar face dreptate filmului romanesc”. Vă ofer doar un citat, restul îl veţi citi singuri aici.

„Viata domnului Lazarescu ne prezinta evenimente intamplate cu mult inainte de Moartea domnului Lazarescu. Pasamite, batranelul cumsecade si obidit din filmul lui Mungiu fusese in tineretze inspector la Sanepid si amendase in draci spitalele care nu respectau normele de igiena, si in special medicii care ulterior il vor asupri in Moartea. De asemenea, tatal unuia dintre medici primise vot de blam din cauza controlului inspectorului Lazarescu si se sinucisese, nu inainte de a-l blestema cu limba de moarte: “Plimba-te-ar de la un spital la altu si facear-ar si-un film ciudat, fara final, in acest sens!”. Ca orice erou tragic insa, inspectorul Lazarescu tanar (care propun sa fie jucat de Colin Farrell) are si un hubris: ambitia aberanta de a starpi spaga. Daca dorintza lazaristica de a elimina jegul mai era cum era, dezideratul imposibil de a desfiintza mita ii aduce insa caderea, iar finalul prequel-ului il gaseste pe tovarasul inspector in pat, batran si bolnav…”