Cum să ne căcăm cu spor

În goana lor hedonistă după satisfacerea hoitului, oamenii (obișnuiți) categorisesc sau clasează următoarele plăceri, nu neapărat în această ordine:

1. Futaiul

2. Datul cu motorul

3. Diverse activități de rockstar

Mai toți însă, trec sub tăcere din motive malefice plăcerea infinit mai mare și mai strașnică a căcării. Fac asta chiar și gânditori reputați, altminteri iscusiți în a dirigui plebeii întru bună comportare și sisteme de valori sănătoase, cum ar fi Pleșu. Sfânta căcăstoare, așadar, este pe nedrept uitată, marginalizată, înghesuită într-un colț de unde nimeni n-o mai poate scoate la lumina zilei și a simțului olfactiv.

Să purcedem noi: sfânta căcare, așa cum ne-o spune și marele Xenofon, este adevăratul ethos, „procesul prin care spiritul uman transcende cu adevărat întru nemărginire, contopindu-se cu principiul suprem”. Să recunoaștem că are dreptate: aproape că nu există dată când să ne înscăunăm pe marele tron și să nu ne eliberăm complet de griji, reușind în același timp să ne concentrăm asupra celor mai complexe idei și contopindu-ne în același timp cu fluxul universal de energie al cosmosului.

De unde atunci atâta nedreptate în privința acestui act fiziologic natural și plăcut?

Ar putea exista aici prejudecata conform căreia căcarea ar fi un lucru murdar. Nimic mai neadevărat, deși într-adevăr secole întregi de mâncat căcat cu polonicul nu pot conduce la un deznodământ fericit, după cum ne-o arată și experiența poporului român. Desigur, acesta este un aspect discutabil, întrucât acest neam predominant necivilizat pare să se fi reprofilat pe rahații de câine, care răsar dintre dalele trotuarelor precum ciupercile într-o pădure de super-căcat. Și totuși validitatea exemplului se menține – după cum o arată un studiu al cercetătorilor britanici, doar 1 din 10 români folosește peria de curățat veceul după actul umplerii micului bazin de porțelan în care cu toții ne deversăm conținutul vintrelor cel puțin odată pe zi. Sigur, asta nu presupune automat că îl și mănâncă, deși programele canalelor de televiziune ne sugerează cu totul altceva.

Chiar și așa, omerta impusă de alte popoare, mai civilizate, asupra acestei acțiuni regeneratoare și salubre este de neînțeles. Bine, asta s-ar putea explica prin ipocrizia legendară a națiunilor în cauză, pentru care până și o bășină ar putea părea o pată maro ireparabilă pe orice CV. Și totuși, părerea noastră este că reabilitarea acestei caracteristici la fel de firești a ființei umane ca oricare alta, trebuie să înceapă neîntârziat. Oamenii să-și arate unii altora produsele fecale cu mândrie, comparându-le formele, dimensiunea și amplitudinea, ele nefiind cu nimic diferite de, să spunem, mândria unui cofetar obișnuit în momentul realizării minunățiilor gastronomice la care îl obligă meseria.

În ce mă privește, consider căcarea ca fiind o activitate esențială, ca și cititul (bine, cele două merg mână în mână și tot despre hârtie e vorba, pentru că poți continua să citești în timp ce te ștergi, sau te poți șterge chiar cu cartea respectivă dacă e scrisă de, să spunem, Florin Piersic Jr.), socotitul și, de ce nu, număratul banilor. Să menționăm, totuși, pentru cei care nu știu, că deși aparent sunt făcuți tot din hârtie, cu banii nu ne putem șterge la cur. Iar asta pentru că – derivă automat din cele spuse mai sus – valoarea lor ar deveni atât de mare încât nu ni i-ar mai primi nimeni nicăieri, dereglând economia mondială și ducând în cele din urmă la o conflagrație planetară de tot căcatul.

Poşta redacţiei 19

Bă babelor, zău aşa,

După cum nu ştiţi – că nici n-aveţi de unde să ştiţi – continuăm să primim zilnic pe adresa consulatului din Francezia al blogului nostru vreo câţiva saci bucşiţi cu scrisori sosite cam de prin toate colţurile lumii. Asta ca să nu mai pomenim de colete, pachete, containere, boxpaleţi şi cargouri pline cu cadouri şi alte eşantioane ale dragostei, addicţiei şi respectului pe care le-am săpat adânc în sufletele cititorilor noştri mapamondiali. A propos, dacă unii dintre voi doresc să ne dea o mână de ajutor la căratul şi la trierea corespondenţei, să ne spuneţi, fincă poştaşii ăştia nu prea mai răzbesc şi după o săptămână de lucru fiecăruia îi trebuie – grosso modo – cam câte o lună de concediu medical pentru surmenaj. Asta când n-apucă să fie făcuţi franjuri de Şerban, care suferă, săracu – mai acut ca niociodată – de o cruntă fobie vizavi de poştaşi. Aşa, ca să ştiţi.

Bref, m-am hotărât să mă opresc astăzi asupra scrisorii domnului Hector Genţianu-Stoici, lector universitar (r) la catedra de filosofie aplicată (sau aplecată, nu-nţeleg, că scrie mărunt) a unei cunoscute universităţi din ţară şi de peste hotare. Domnul lector Hector ne atrage atenţia asupra unui fapt peste care cred că n-am fi zăbovit nici cât un Q7 la stop dacă domnia sa nu şi-ar fi dat osteneala să tragă cursiv cu pixul pe hârtie un semnal de alarmă la adresa comunităţii vorbitoare de limbă română. Maternă, mă.

Se dau aşa: un un francez, un englez şi un român
, intră domnul lector Hector în viul subiectului pe pagina întăi. Acuma deh, pavlovian ca voi, am crezut şi io la-nceput că e vorba de o demonstraţie paseistă care vrea să revigoreze nişte bancuri pre-decembriste despre hârtia igienică şi sârma ghimpată, dar nooo, nţ-nţ-nţ-nţ. Staţi să citim mai departe ca să vedem care e miezul. Adică să vedem ce avem noi aici, cum ar fi spus Gogu Steriade.

Se dau deci un român, un englez şi un francez, fiecare în mediul lui natural, culeşi toţi la întâmplare de pe stradă cu ajutorul unui soft de random picking, validat de băieţii de la Bureau international des poids et mesures (BIPM), adică oamenii ăia riguroşi datorită cărora un metru măsoară un metru, un kil atârnă cât un kil şi aşa mai departe, vorba lui Vasile. Deci treabă ca lumea, serioasă, nu te joci, buei.

Aşaaa. Sunt culeşi subiecţii de pe stradă de o echipă de filmare şi li se pune – fiecăruia pe limba lui – aceeaşi întrebare. Să zicem, aşa ca de paregzamplu, că fiecare din ei e-ntrebat ce părere are despre schimbările climaterice. Sau climatice, mă rog, c-am înţeles c-aşa se zice pe valahă mai nou. Respectiv climate change, changements climatiques, aţi înţeles dac-aţi fost atenţi. Li se dau trei minute timp de răspuns.

Experimentul se repetă până când se obţin trei grupuri omogene şi comparabile ca vârstă medie, sex ratio, meserii, număr de repetenţe sau de peşti de sticlă tronând pe tişlaifăre aşezate pe televizor, carpete murale cu răpirea din serai, diplome, număr la şlapi, bref. Ca să fie statisticile inatacabile.

Se analizează înregistrările, se compară, se socoteşte şi peste ce se dă ?

Englezul şi francezul, ce-or fi ei – că sunt fermieri, diplomaţi, vânzători, picoliţe rurale, zarzavagioaice, lunetişti, barbugii, arhitecţi, lustragii, matematicieni sau mai ştiu eu ce, nu contează – or să vă turuie trei minute non-stop. Or să se folosească de cuvinte şi nu de stereotipii guturale de lemn şi or să vă facă propoziţii şi fraze legate care mai au şi sens pe deasupra. N-or fi ei premianţi la limbi străine, dar măcar pe-a lor ştiu s-o vorbească.

Românul, cu prea puţine excepţii, o să se exprime cu un soi de gimastică de-nviorare cu spasme umeri-urechi, umeri-urechi şi cam aşa:

– Păi da’ î… ghî, mb’deah, păi care… îgh… ce săăăă credem, că… ăsta, cum să vă zic. Avem îîî… aşea, uo păreree îîî, proastă, cum o săăă, păi să să şchimbe doamnă, da să să şchimbe-n bine, care noi, aşea, n-avem îîî, asta, să mergem pă climatizare doamnă, dă unde săă, e-teee, că ie scump aşa.

Mersi, domnule lector Hector.

Şi acum stau şi eu şi mă-ntreb, babelor, cu sufleţii trişti şi plumburii. Şi vă-ntreb şi pe voi: mă babelor, zău, avem o limbă de o frumuseţe răpitoare, cu un lexic incredibil de bogat şi de cromatic. O limbă prietenoasă, suplă, jucăuşă, care ştie să râdă, să plângă, să cânte, bref, o limbă fenomenal de plastică, minuni poţi să faci cu ea. Şi-atunci, se poate aşa ceva ? Cum e posibil ca pentru prea mulţi dintre ai noştri, româna abia dacă ar putea fi trecută-n coada unui curriculum vitae, la paragraful „informaţii suplimentare” ?

Ne lamentăm cu patos ca nişte babe ce suntem când dăm peste pocelile şi peste scălâmbăielile limbii române, siluită cvasi-oficial de toate importurile cretine de cuvinte şi râdem galben la tot soiul de năstruşnicii gramaticale. Avem dreptate şi asumăm, cum să nu, dar până la cratime şi la numărul de „i” din coada pluralului, nu c-am vrea noi să-nvăţăm peştii să-noate, dar n-ar fi mai bine ca una din primele preocupări ale anilor ălora obligatorii de şcoală să fie bagajul lexical al fiecărui individ ?

Io ştiu, să fie o probă la bacalaureat, cu coeficient dublu. Proba de vorbire fluentă. Despre orice, nu contează. Voi ce ziceţi ?

Acuma gata, hai,
Fiţi cuminţi.
Vă pup.