Din sertarul cu orori sau de ce n-a murit fotbalul

Mă babelor,

Ieri. Ce să facem şi noi, tocmai hăpăiserăm nişte Evereşti de clătite şi digeram delicat în salon. Petronia tolănită pe sofa, Veta plutind în hamac (da, avem un hamac în salon, parcă nu ştiţi), eu lăfăindu-mă în jilţ şi pufăind dintr-un trabuc. Rhetta curăţa o carabină, cel puţin aşa zicea, deşi mie-mi semăna mai mult a mortier. Pe undeva prin bucătărie era şi Fraila, care încerca să-şi scoată ce-i mai rămăsese din antebraţul drept dintre fălcile lui Aldo, o mangustă pe care o salvase de la o grădină zoologică în executare silită de prin Uruguay, parcă. Ca de obicei când digerăm clătite, ne tot gândeam ce răutăţi asasine să le mai aruncăm cititorilor fideli ai acestui blog, fincă de prea multă vreme o tot lălăim aşa, în re minor. După nu prea multe negocieri în trei (Veta era în levitaţie şi n-a mai participat până la urmă, nu ştiu, făcuse inhalaţii cu nişte ciuperci dubioase, cică pentru răceală, bref, Veta era high), ne-am oprit la nişte muzică. Sau anti-muzică, dacă vreţi, sau muzică la minus unu, pe scurt, genul ăla – fincă asta e ideea – care să vă facă să scrâşniţi din dinţi şi din urechi, să aveţi coşmaruri o lună încheiată, cearcăne mov până sub buric şi să înghiţiţi trei boxpaleţi cu bromazepam la fiecare masă. Din zece la puterea trei catraliarde de idei, alegerea a fost dificilă, dar am convenit – să zicem că unanim – la ce va să vie mai jos. Dacă săriţi cu ceva contribuţii şi-o punem de-un top horror, poate vă dăm premii. Clătite, antebraţul Frailei sau un tupperware de-al Vetei cu ciuperci. Poate. Poate nu.

Tortura la care am zis că merită să vă supunem e cruntă. Dacă v-am fi îndesat într-un borcan cu formol de la I.M.L. lângă un foetus mutant cu cap de crocodil la fel de mutant şi pe care nici Hieronymus Bosch nu l-ar fi imaginat, zău că aţi fi ieşit în câştig. Dar am zis că e mai sadic din partea noastră să vă dăm imnul suporterului suburban-şantieristic, lălăiala aia oribilă care a resuscitat brusc fotbalul acum mai bine de patruzeci de ani. Pentru că da, da, babelor, în şaijnouă fotbalul trăgea să moară. Brazilia se făcuse de cacao două campionate mondiale la rând, ba mai mult, pe ultimul englejii îl furaseră ca nişte asfaltangii, şi ştiţi cu ce ? Ă ? Ştiţi ? Cu o bară, buei, da, cu o bară, repetaţi după mine: baaa-răăăă, fincă arbitrul văzuse linia porţii probabil că pe peronul de la metrou. Deci în şaijnouă Pelé se apropia de treij’ de ani, George Best începuse să stea mai mult prin birturi, UTA tocmai luase un opt-la-zero din poanieu de la cine ? de la polonezii ăia de la Legia Varşovia… Era nasol, ce mai. Şi totuşi, uau, splendid, îmi ziceam (da, nu sufăr fotbalul, contrar restului babelor, dar să trecem). Splen-did. Îmi frecam mâinile la gândul că fotbalul avea să dispară, sau să rămână cel mult un suvenir, o chestie de scos pe la bâlciuri cu reenactment, ceva ca turnirurile medievale, bref, un subiect de scurt-metraje documentare. Şi că am să pot, în fine, să mă uit tihnit la competiţiile de curling feminin. Fără să vină Rhetta să plescăie ca să-mi schimbe postul doar ca să se uite la Rică Răducanu şi la Rickenbacker ăla, sau Beckenbauer, sau Adenauer, cum l-o mai fi chemat.

Aşa. Şi na că vin ceapiştii îngălaţi cu sinistroza. Fe-Ce-Luu-duuuş, Fe-Ce-Luu-duuuş, hăăă-hăăăă-hăăă, Fe-Ce-Luu-duuuş. Bucata cică putrezea vesel într-o ghenă de vreo opt ani şi ăştia ce fac, mă ? O scot aşa la plezneală, o curăţă de igrasie, o pun de umplutură pe un disc că n-aveau nimic altceva şi ajung number one în Billboard. Hăă, ne-a făcut ăştea imn, iuhuu, nea Gelu, aidi bre la stadion, trăească forbalu ! Să nu pui mâna pe topor ? Ce dinamită şi-ar fi luat băieţii dacă Tlönianul era acolo, la vremea aia… Da’ mă rog, hai, destupaţi bromazepamu şi ascultaţi, priviţi, suferiţi în spasme. Faceţi convulsii spumegânde la prezenţa scenică a domnului solist vocal, lăuntric şi visceral penetrat de soul. Simţiţi sfredelul dentistului pe creier admirând cămaşa încheiată la ultimul nasture, vesta etno de scăpat de la cenaclul Flacăra şi privirea de merluciu prăjit la bufetul gării. Tăvăliţi-vă pe sublima coregrafie de sculer-matriţer ieşit din crâşmă cu trei la mie-n sânge şi agăţat de bară în tramvaiul şaişpe între Batiştei şi Bulevardul Carol I. Sau de şofer de T.I.R. cu volanul pe dreapta şi cu pană stânga faţă, călare pe un drum forestier. Las-o bă, la punctu mort… Dacă n-ar fi avut perciunii stângi traşi peste chelie şi lipiţi cu prenadez peste urechea dreaptă, ar fi fost însă chiar drăguţ, cu mustăcioara lui à la Piticu Grs in his early years. Însă cred că e certat cu doamna (domnul ? domnişoara ?) de la tobe. Păcat.

Zece ani mai târziu, fotbalul devenea nemuritor. Soarta i-o pecetluia altă tortură pe care v-o oferim, cu mult albastru de metilen şi multă untură de peşte, fincă văd că mai mişcaţi. Ia faceţi voi un mic karaoke pe ea, à la eighties: Olema, muare miliţia ! Fincă asta era versiunea subtitrată en vogue.

Mai vreţi ?

Hai, gata cu prostiile,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Mână sau picior?

Oamenilor,

Cum urcam eu scările aseară după ce culesesem nişte cireşe şi nişte căpşuni (nu mă interesează, câtă vreme „piersici” rămâne corect şi pentru fructe şi pentru planta care le produce eu zic în continuare „căpşuni”, DOOM poa’ să crape  de zece ori) ca premiu pentru că în sfârşit mi-a reuşit dansul ploii, aud nişte urlete dinspre apartamentul verişoarelor mele. Ştiind că Rhetta nu-l mai are pe Kornel deci nu mai e letargic de paşnică şi că Veta a turbat tot din cauza şerpilianului dar fiindcă s-a fofilat aşa de puţin demn de la ucidere, am decis să las căpşunile să se storcească în pungă şi să văd despre ce e vorba. Pentru a putea preîntâmpina ceva prea sângeros, care să facă necesară rezugrăvirea blocului. Sau pentru a da primul ajutor în caz că timpul preîntâmpinatului trecuse.

Ajung într-o parte a uşii (ţineţi minte ce vă spun acum, la casa Marx niciodată să nu staţi fix în faţa uşii dacă nu plănuiţi să aflaţi de există viaţă după moarte sau ba) şi aş spune că ciulesc urechile, dar de fapt a trebuit să mi le acopăr pentru că urletele făceau de ruşine alarmele de dezastru – alea de pe blocuri, ştiţi voi. Se auzeau simultan şi zgomote de alergat şi sărituri, precum şi de diverse mobile şi obiecte căzând sau spărgându-se de pereţi. Şi cel puţin două din pisici lipăind fără nici o grijă lapte din bol, în baie. (Ăsta e singurul lucru care-mi place la pisicile Marx: nu intră în panică, sunt obişnuite cu aproape orice. Dacă n-ar fi CATS ar fi SEALS cu siguranţă.)

Întinzând o mână cât mai milimetric în spaţiul uşii, deschid şi văd următoarea scenă: de o parte şi de alta a mesei din sufragerie, din care de altfel mai rămăseseră fix trei scânduri, Rhetta (cu o drujbă în mâna dreaptă) şi Veta (cu fierăstrăul circular de 12 pe care-l pregătise pentru Kornel, pesemne era păcat să se irosească bunătate de preparaţie) urlau una la alta: „taie-ţi tu un picior!” „ba tu o mână!”, după care „ţi le tai eu pe amândouă!” în cor. Şi de la capăt. Numărând crăpăturile din geamuri, aş zice că o tot ţineau aşa de un sfert de oră. Timp în care nu mai rămăsese nici măcar un scaun întreg în toată casa, dulapurilor le lipseau ba câte o uşă ba câte un raft iar candelabrului de Murano – patru braţe ale căror piese zăceau strivite peste tot prin cameră.

Am păşit discret printre cioburi şi m-am dus în bucătărie, unde am găsit încă două din pisici. Mi-am luat un pahar de vin dintr-o sticlă rătăcită prin frigider şi m-am dus în cadrul uşii care dă spre sufragerie, să urmăresc meciul. Nu se schimbase nimic, amândouă urlau şi agitau armele. Nu păreau dispuse să facă pauză de respirat prea curând, aşa că m-am întors spre pisici şi am întrebat plictisită: „Despre ce-i vorba? Mă rog, despre ce-s urletele ca să fim corecţi…” „Sport”, mi-a răspuns una din ele (am mai zis, sunt absolut incapabilă să le deosebesc) „Rhetta zice că fotbalul e cel mai tare şi Veta zice că baschetul. De la asta au ajuns la ce e mai relevant ca criteriu de performanţă în sport, mâinile sau picioarele [ajunsă aici i-am descifrat tonul ironic – ea nu are dileme de genul ăsta]. Pe urmă au decis destul de logic că fiecare trebuie să-i taie celeilalte ce zice ea că e mai important ca să-i arate cât de greu e fără.” Mă înec cu vinul râzând: „Adică toată hărmălaia asta e fiindcă Rhetta încearcă să-i taie Vetei un picior şi Veta Rhettei o mână?” „Cred că şi amândouă pe amândouă amândurora”, conchide pisica absent şi se întinde pe scaun să doarmă.

Mă întorc spre sufragerie, unde tocmai începuse o nouă repriză de alergare cu obstacole: Rhetta dărâmase un ultim dulap fost întreg în calea Vetei, care în secunda aia arunca o vază spre capul soră-sii. Tură după tură de casă, devenea din ce în ce mai clar că în curând o să se potolească. Ceea ce s-a şi întâmplat când au ajuns amândouă în colţul cu chitarele, singurul pe care-l ocoliseră dibace până atunci, şi au pus mâna fiecare pe câte una. Moment în care toată nebunia din ochi le-a dispărut, dându-şi seama cu ce voiau să-şi crape capetele una alteia, dar şi că chitarele erau periculos de aproape de drujbă şi fierăstrău. Instantaneu au pus instrumentele deoparte şi au oprit armele, aruncându-le cât colo adică spre mine. „Să nu mai faci bancuri din astea tâmpite niciodată”, face Veta lividă şi cu voce ca din cavou. „Eşti nebună. Uite ce era să faci.” bravează Rhetta, dar cu glasul schimbat de inima bătând în gât. Se uită una la alta, apoi la mine (io mă uit urât la ele, că e greu să fentezi un fierăstrău şi o drujbă în acelaşi timp). „Nimic”, zic amândouă în acelaşi timp. De parcă aveam de gând să întreb. Noroc de pisică. Şi noroc, până la urmă, că au două televizoare.

PS pentru DulceDeea: de meciul ăsta întrebai, nu?

Fără pretenţii

Oamenilor,

În seara asta o să enervez pe aceia dintre voi care se pricep la fotbal. Pentru că o să scriu cumva despre asta deşi nu mă pricep. Unele babe iau mitraliere când vor să fie aiurea în tramvai, eu nu. Io cu fotbalul sunt ca şi cu muzica: îmi place să mă uit /  să ascult, nu sunt am criterii de apreciere profesioniste şi mai ales nu ţin minte şi nu fac comparaţii, ierarhii şi istorii. Şi nu intru în polemici pentru că mi se par inutile. E loc pentru receptări de toate nivelurile aşa că am voie.

Acum că am terminat cu introducerea, să recunosc că în seara asta am văzut repriza a doua din prima semifinală a Cupei României. Sper că nu vă aşteptaţi să scriu despre joc. Ha. Observaţiile mele sunt altele:

1. Deşi foarte rar, mai există şi altă atitudine de joc decât “hai să fim şi noi pe-aici”. Ba culmea, există chiar să dai un gol, să fii egalat şi să revii, cu un om în minus pe teren. (Remarc asta pentru că de obicei jucătorul eliminat de pe teren pare să ia cu el la vestiar sau pe bancă picioarele tuturor coechipierilor, echipa crapă cu totul.)
2. Există jucat până în ultimele secunde, ba chiar există şi faze care-ţi opresc respiraţia şi te fac să te exprimi poate cam prea sonor (ocazie cu care îmi cer scuze vecinilor). Şutul lui Niculescu reţinut de Claro, în minutul 95, putea să fi fost începutul continuării meciului. Hehe. S-au ţinut bine omuleţii.
3. De ce poartă trening antrenorii? Nu aleargă ei, nu vin tocmai atunci de la cros. Şi mai ales, de ce poartă trening antrenorii cu o burtă cât toate zilele, despre care e clar că nu e deranjată de activitate fizică prea des? Poate numai mie mi se pare ridicol… Deh.
4. Comentatorii români de orice sport sunt aproape fără excepţie de coşmar. De groază. De râsu’-plânsu’. Înţeleg că trebuie să vorbească tot timpul, să nu se plictisească spectatorul care nu ştie la ce se uită, dar din inflaţia asta de vorbe nu rezultă decât că oamenii zic fără să gândească chestii pe care trei secunde mai târziu se văd nevoiţi să le retracteze sau amendeze. Sau rămân contrazicându-se. Trist. Despre comentatorii de sport din ţara asta merită scris mai mult, da’ n-am eu chef să mă uit la tv destul să fac asta.
5. Să compensăm faptul că suntem jalnici cu mingea prin tunsori care să ia ochii. Că doar sunt din aceeaşi poezie cocalarească. Bifat.
6. O repriză a reuşit să mă hotărască să mă uit la finală. Chestie nouă. Ha.

Cam atât. Nu ştiu la ce vă aşteptaţi de la o babă, zău acum.

Gol.

Babelor,

Am dat un gol extraordinar. Nu l-a filmat nimeni ca să îl pot pune pe youtube, aşa că prin urmare vi-l voi povesti.

Cu câteva ore înainte de a scrie aceste cuvinte, eram pe stadionul naţional „Arcul de Triumf”, unde joacă uneori naţionala noastră de rugby. Ne adunasem vreo 14 oameni să facem un fotbal. Noi şapte şi ei şapte. Începe meciul, se face în curând 3-0 pentru noi, toate golurile înscrise de Veta, care are un joc la cap extraordinar (totuşi toate golurile le-a băgat cu piciorul drept). Scor mare, deci începem s-o lăsăm mai moale, adversarul simte asta, forţează, 3-1, 3-2, mai sunt opt minute, Dorin Cocoş scapă pe stânga, pasează în mijloc, apărarea noastră îşi pierde capul, Cornel Vulpe se trezeşte singur cu portarul, trage în colţul stâng, gol, 3-3. Noi, furioşi, Veta mă face cu ou şi cu oţet, cu toate că n-am nici o vină, eu o bălăcăresc la rândul meu, aproape că se lasă cu o păruială, dar suntem despărţite la timp de coechipierii noştri. Mai sunt şase minute, patru, trei, două. Mingea e la noi, dar merge mai mult în laterală, nişte pase fricoase şi blegi. Drept care cer balonul, îl primesc, sunt cam la linia de mijloc pe flancul drept. Bag nişte alergare cu mingea la picior, trec de Horia Ursu, mă apropii de careu şi o iau în diagonală înspre mijloc, o văd pe Veta pe stânga, îi pasez şi intru în careu, Veta o fentează pe Lorena Lupu, apoi îi pasează pe sus lui Tom Trandafir, care e acum în locul meu pe flancul drept, Tom ia mingea cu pieptul, merge pe flanc aproape până la linia porţii, după care bagă o pasă la semiînălţime, eu alerg înspre ea, Cristi Puiu, care e portarul adversarului, iese şi el ca să-mi închidă unghiul, eu sunt pe la mijlocul careului, ajung la minge înaintea lui Cristi, n-am timp să mă gândesc, mingea aproape că trecut de mine, întind piciorul stâng către ea, o ating uşor cu vârful, lobând-o printre mâinile lui Cristi, mingea se izbeşte de transversală, Cristi fuge înapoi înspre poartă, dar mingea sare înapoi către mine, vine prea sus, aşa că mă arunc în aer şi încerc o foarfecă, nimeresc mingea perfect şi o trimit imparabil în colţul stâng al porţii, gol! gol! gol! 4-3! Veta mă îmbrăţişează, un câine care se uită la noi de pe margine dă de două ori din coadă, meciul s-a terminat, mergem la o bere, cer Corona, dar n-au, aşa că beau un Heineken, mănânc o alună şi mă duc acasă să fac duş.

Da’ golu’ ăla a fost mişto, pe bune acum.

Update: Bine măcar că cineva a făcut o poză:

Cum trec de un adversar.

Din minunile fotbalului

Babelor,

Iertaţi-mă că vă iau pe ocolite, dar altfel postarea asta ar avea vreo două rânduri. Iată despre ce este vorba:

Televizorul meu prinde tot felul de posturi din ţări ciudate: Franţa, Anglia, Grecia, America, Cehia, etc. Dând ieri aşa, tâmpeşte, din telecomandă, m-am oprit la un meci de fotbal din preeliminariile Europa League. Jucau Suduva Marijampole (Lituania) cu Randers FC (Danemarca). Cum meciul abia începuse şi altceva mai interesant nu credeam să găsesc, m-am uitat la el. În minutul 23, Mikkel Beckmann a deschis scorul pentru Randers, şi aşa s-a şi încheiat de altfel partida: 0-1, Randers are acum mari şanse să ajungă în turul trei.
Dar nu ăsta este miezul acestei postări. Să fi tot fost minutul 74 când unul din jucătorii de la Suduva (sau Marijampole) şi-a dus mâna dreaptă la nas, şi-a acoperit nara dreaptă cu degetul mare şi a suflat pe nara cealaltă, din care a zburat un mic jet de muci. „Vai, ce scârbos!”, am zis. După care m-am gândit că probabil şi jucătorului i se pare scârbos, dar totuşi şi-a suflat nasul. Şi mi-am zis – fiind o tipă cu nasul mereu înfundat de felul meu – că ia să încerc şi eu, că poate ajută, cine ştie. M-am dus pe balcon şi am copiat acţiunea jucătorului de la Suduva (sau Marijampole). Şi minune! Brusc, am putut din nou să respir pe nara stângă! Am făcut acelaşi lucru şi cu dreapta, destupând şi acel canal şi nimerind-o printr-un fericit accident pe doamna Plopeanu, o femeie drăguţă pe care o urăsc de moarte. Am continuat apoi să trag la ţintă, nimerind maşina cocalarului Emil Pârvu, pe scârboşii gemeni ai familiei Ciuharu şi un porumbel.
După care am intrat în casă să mă uit mai departe la meci.
Vă recomand cu căldură procedeul descris mai sus. O distracţie necostisitoare pentru mic şi pentru mare!

Rhetta