Fără cuvinte (şi totuşi cu multe ziceri provenind, culmea, din imagini)

SAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNG

SUB 25. Spectacolul tinereții e narcisist

Fetelor,

Se pare că am fost salvate în sfîrșit de posibilitatea (lipsită de optimism) ca singura revistă de atitudine urbană rămasă pe print să fie Decât o revistă. Iar asta pentru că, așa cum știți, defuncta Tataia nu se mai întoarce prea curînd. Iar dacă o va face, va fi trecut atît de mult timp încît nimeni nu va ști că a existat vreodată și prin urmare nici ce e.

Să sărbătorim, prin urmare, apariția Caietelor SUB 25, proiectul editorial în print al site-ului sub25.ro. Fiind o persoană practică, am să remarc din prima dimensiunea mai redusă a acestor caiete (asemănarea între ele și caietele lui Camus este absolut întîmplătoare) față de orice altă revistă de genul ăsta, ceea ce reprezintă un avantaj fenomenal; cu alte cuvinte, ce poți face cu o revistă de dimensiunea DOR, pentru că oricum ai ține-o îți cade din mînă, să ți-o bagi în cur? În fine. Veți spune că întotdeauna contentul e mai important, dar vă asigur că nu e așa. E ca și cum ați argumenta că Ipadul a fost un proiect de succes la dimensiunea anterioară Ipadului mini. Nu e adevărat deloc, iar dacă totuși pretindeți că e, am să vi-l bag în pizdă. Așa poate veți înțelege mai bine ce vreau să spun.

Hai că o iau razna. Acuma, primul lucru pe care-l observi la SUB 25-ul din print este că are o relație din aia pasională rău cu fotografia. Indubitabil, n-am stat să cîntăresc afirmația asta, dar nici nu e nevoie; faptul e la fel de săritor în ochi ca și fotografiile, ocupă probabil undeva spre un rezonabil de peste 50% din cele 230 de pagini. A și by the way, băi Decât o revistă, că tot am ajuns la cantitate, tu ai nesimțirea să ceri 20 de lei pe umpicuț mai mult de 130 de pagini? Da nu ți-e rușine-n pizda mă-tii, iartă-mă că ți-o zic p-aia dreaptă. Da cine căcat te crezi. E hai că m-am enervat din nou și e mai greu să revin după momente din astea.

Deci fotografie. Foarte bine, fotografie, doar că eu nu mă pricep la ea și atunci cum pot eu s-o judec? Mie dacă-mi arăți o poză de căcat și una mișto, nu știu să zic care-i de căcat și care-i mișto. Simplu. A, conținutul lor? Păi asta-i cu totul altă poveste, pentru că aici survine ceea ce spuneam în titlu și anume spectacolul frapant și superb al tinereții, coapsele, băieții, băiețeii, fetele, pistruii, skate-urile, țoalele, aerul, țâțele, pulile, atitudinea. Mai ales atitudinea. Am s-o spun de mii și mii de ori, atitudinea, asta e în mare parte ceea ce contează și aici SUB 25 ne livrează din plin. Cît despre miza principală care reiese chiar din titlul Caietelor cu termen extins de expirare al adolescenței, Tinerețea, aș zice – chiar și fără să mă pricep – că asta e reușita principală a acestor fotografii cărnoase și pîrguite ca pictura bisericească barocă – coioșenia de a evoca o lume și o perioadă a vieții care se îndepărtează de cei mai mulți dintre noi ca pula bleagă de moș de o pizdă mustind de adolescență. Sigur, fotografiile alb-negru probabil că s-ar putea descrie altfel, că barocii nu pictau alb-negru, doar că eu nu mă pricep cum.

Mai departe, putem spune că imageria SUB 25 livrează și în alt mod. În care? Păi ăla cu ilustrația, normal, sau cu pictura, sau cu gravura, sau cu arta vestimentară, pentru că toate astea ni se servesc relativ constant, asezonînd cumva, dacă e ok să folosesc verbul ăsta de căcat, aceste instantanee ale tinereții de care ne lovim la tot pasu, inclusiv de pe avataruri gen Facebook, Instagram, Hi5 și ce alte căcaturi mai sunt. N-are sens să dau exemple, pentru că simpla realizare a faptului că atît de mulți puștani atît de talentați răsar fără să știi nici cum și nici de unde, te face pur și simplu să vrei să-ți bagi unghia în gît și să te duci să mori la ghena de gunoi. Asta e, asta e realitatea, pur și simplu nu avem ce face. Am să mă limitez doar să remarc că materialul dedicat pictoriței Amalia Dulhan este unul din cele mai lungi și mai mișto din revistă, în condițiile în care eu, spre rușinea mea, n-am auzit de ea în viața mea.

Lucru care mă împinge spre cumva ultima perspectivă din care vreau să privesc producția SUB 25. Al contentului. Păi în pizda pizdelor mă-sii, dacă revista asta e în stare să mizeze pe foarte mulți nimeni care produc chestii mai mișto decît cei mai mulți așa-ziși cineva, asta nu ne spune ceva despre curajul pe care-l are? Păi uitați-vă, iarăși, la DOR. DOR ne spune cum să facem aia și aia, ne dă treburi mestecate, ne spune cum Alexandru Tomescu e cel mai bun violonist din România, lucru pe care n-avem nevoie să-l citim într-o revistă de genul ăsta. Sau eu, una, n-am. Sigur că e important să pui pe tapet valorile societății la un anume moment și bla și bla și bla, doar că la alt moment e cazul să mai vii și cu prospătură. Plus că asta face și Adevărul, ca să dau doar un exemplu, așa că cine are chef citește acolo. Idem pentru Omul cu șobolani și alte căcaturi de gen, despre care, ok, am înțeles, sunt marea și tînăra speranță a muzicii indie românești de vreo douăzeci de ani, da mai lăsați-ne frate.

În fine, hai că m-am apucat să vorbesc de content și n-am zis nimic. Sinceritate, nene. Asta mi se pare că definește scriitura din revistă. Pentru că mi se pare normal să zici că hainele pe care le faci sunt haine în care femeile ar trebui să fie futute, că băieții vor să le călărească pe fete și să-și dea drumu-n gura lor și că, la un moment dat, cînd s-a întîmplat ca viața să te arunce în brațele unui videochat de căcat, te-ai apucat să te masturbezi ca toți dracii (genial materialul cu Silviana Vișan Carter, apropos). Mi se pare normal și firesc și orice altceva mi se pare nefiresc – de la o asemenea revistă. Ceea ce nu înseamnă, prietene care citești aceste rînduri, ceea ce nu înseamnă însă că SUB 25 nu e capabil de profunzimi, sau cum le-oți numi voi pe aici. Pentru că, nu-i așa, oamenii știu că:

– E VORBA DESPRE SUFLETELE NEMURITOARE

– E VORBA DESPRE GENELE CĂLĂTOARE

– E VORBA DESPRE PARTICULELE ESENȚIALE

Și gata, am zis asta și-am stins lumina și s-a făcut noapte și-n sufletul tău s-a instaurat teama aia nasoală că dacă lumea face parte din altă generație nu înseamnă automat că e idioată și-ai scos banu din buzunar și te-ai dus să cumperi revista. Sigur, asta nu presupune să credeți cumva că n-am observat tematica Caietelor și anume narcisismul specific vîrstei de sub 25, care și-a găsit cumva expresia în ipostaza masturbatorie a contemporanului selfie. Am remarcat acest lucru, iar revista se încheagă frumos în jurul acestei idei precum un vagin în jurul pulii, de la exemplul lui Kubrick și pînă la explicațiile psihopatologice ale acestei întreprinderi mîncătoare de suflete. Bine, ok și ca să nu ziceți că îi ling atîta în cur pe cei de la SUB 25, am să le atrag atenția pentru tendința de tabloidizare în cazul micii bășinuțe de PR trase de Cristina Bazavan și intitulată Cimilitura, de Teleșpan. Băi frate, mă scutiți și pe mine, că sunt urmărită de poliție. Păi e suficient să citești proza Laviniei Braniște ca să înțelegi de ce anumite nu lucruri nu stă în picioare, ca să zic așa. În fine. Treaba voastră, să nu ziceți că nu v-am zis.

Și gata, cam atît. Închei în această notă victorioasă și vă îndemn să mergeți să dați banii pe singura revistă de hipsteri care merită la ora asta. 24 de lei.

Și-un mic preview pe video, ca să-nțelegeți mai clar despre ce e vorba și care e de fapt atitudinea.

Scoateți-vă bârnele din ochi și watermarkurile din poze.

Babelor,

Pe net pot fi găsiți tot felul de oameni talentați. Unii dintre ei au talentul de a face poze (de exemplu, cu oameni urâți, care în pozele respective par frumoși. E ceva). Bun, după ce fac poze, oamenii le pun pe net, ca să ne bucurăm cu toatele. Daaaar, ar fi o problemă. Și anume că mulți dintre ei sunt vanitoși, și vor să știe Vogue și Elle că ei sunt autorii pozelor. Drept care trântesc într-unul din colțurile pozei un watermark (cred că așa se cheamă), adică o siglă, cau cum au cluburile de fotbal. Până și Alex Mazilu, care este un fotograf mișto după părerea mea, are așa ceva.
Doar că siglele astea sunt enervante și absolut inestetice. Înțeleg că fotografii le văd ca pe un echivalent al semnăturii de pe tablou, dar mi se pare inutil și urât. E ca și cum pe toate cântecele autorii ar zice la un moment dat, cam pe la minutul 2:21 „această piesă este interpretată de”. Nu se face.
BTW: dacă Robert Capa sau Helmut Newton n-au folosit sigle, poate că a existat un motiv.
Și BTW 2: scriu asta pentru că unele poze sunt chiar bune, și tot ce le strică este watermarkul. Nu ca să enervez fotografii (ciudat, nu?).

Vă pup,

Rhetta

14 postcards in full colour

Babelor,

Azi, o noua postare la mai multe mâini – patrusprezece, cu toatele – în cel mai pur spirit al traditiei blogaritului în retea, pentru care surorile Marx au o feblete nedisimulata. Adunataram deci tot atâtea emotii estivale, fiecare de pe unde-a fost, este, s-a preumblat sau îsi face veacul. Numitorul comun e încântarea arhitecturala. Ca e vorba de solemnul frison edilitar sau de sinestezia bojdeucai ori a ferestii, iata deci patrusprezece carti postale semnate de autorii lor. Pe fiecare din blogurile respective – pe care va invit sa le frecventati – puteti gasi poze mai faine.

[voroncas, din Gent, Belgia] vignette neintamplatoare cu nouvelle vague in ea.

 

[caligraf, din Québec, Canada] Bureau du Registraire, Université Laval – quoi d’étonnant, si la prison ressemble aux usines, aux écoles, aux casernes, aux hôpitaux, qui tous ressemblent aux prisons?

 

[delaskela, din Bucuresti, Ro] 1927: atenuat, lipsit de chef, purtat de apele unui plictis fara iesire, imi beau cafeaua privind de pe balcon aceasta cladire veche, anonima, tacuta, de o solemnitate usor ponosita.

 

[utopia balcanica, undeva intre Tunisia si Algeria] mersul prin soare te invata sa iubesti spatiile inchise, prin urmare dumnezeul beduinilor sta la garsoniera si e foarte fericit.

 

[diacritica, dintr’un codru Germanic] casuta lu’ Alba–ca–Zapada. Sau a lu’ mamaia lu’ Scufita Rosie. sau poate a lu’ tanti care poftea la Hansel si Gretel, mai stii… de poveste, oricum.

 

[dragos, din Constanta, Ro] dupa 10 zile de concediu la Constanta, de’acum o saptamana, constat ca pentru mine orasul nu mai reprezinta nimic, in afara ca aici sunt mama si tata. am iesit din casa rar, am stat mai mult in vizuina camerei mele construita demult – singura sinonima copilariei si studentiei pierdute. noi sunt calculatorul, filmele fara numar, postarile pe blog si lecturile rahitice. numai cateodata briza mirosind a mare furisata pe geam aducea constanta la mine. trecerea intamplatoare pe langa cazinoul de pe faleza descuamat si batut de valuri rezuma stadiul prezent al orasului – toate vestigiile trecutului ce’amintesc cele cateva clipe de glorie stau in paragina. la fel, clipele de glorie ale copilariei si tineretii mele. acum orasul e altul, unul de tranzitie, plin de oameni neinteresa(n)ti, venetici familisti cu burti si masini si copii si buleli si viata trista, in contrapondere cu cativa ciocoi tineri fericiti in masini decapotabile – asa cum viata mea e alta, de bucurestean intelectual frustrat in cautarea multumirii de sine. doar ca, spre deosebire de oras, ce si’a lasat trecutul in urma, uitandu’l, eu il duc tot timpul cu mine, fericit undeva pe’acolo.

 

[musiualexandru marx, din Orléans, Franta] Hôtel Cabu, mic bijou al celei de’a doua Renaissance française  – perioada puternic marcata de stilul magnanimului rege Henri II – si prima cladire de acest gen din Orléans. Edificiul a fost ridicat in 1548 de arhitectul Jacques Androuet du Cerceau pentru un avocat, maitre Philippe Cabu, al carui blazon e vizibil pe fatada. Dupa legenda [sau dupa gurile rele] hotelul ar fi gazduit’o prin 1549 pe Diane de Poitiers, favorita regelui timp de vreo doua decenii…

 

[khronos: din Cluj, Ro] pare tipul de cladire in gradina careia stau pentru totdeauna pe post de ingrasamant pentru trandafiri negri o duzina de afrodite plinute proaspat deflorate si ce are drept paznic un dobermann lucios cu ochi aprinsi si bale insangerate. stapanul trebuie sa fi avut o familie completa, trei fii, o fiica si o consoarta cerebrala cu infatisare de vampa care sa se infrupte ziua dintr’o biblioteca selecta si noaptea din prunci fragezi.

 

[zamo.ca: din Toronto, Canada] Biblioteca Robarts @ U of T. cladirea impozanta de vreo 20 de etaje este cea mai mare din campus si totodata singura deschisa 24 de ore, ceea ce o face nu numai un excelent obiectiv turistic, dar si terorist. studentii care o impanzesc sunt cu ochii’n patru pentru atacurile din Newfoundland cu deltaplanul. a aparut atat in „Friends” in episodul „The One Where Joey Speaks French” cat si in „Numele Trandafirului”, nuvela scrisa de Eco la U of T.

 

[zamboni: din Helsinki, Finlanda] ..intotdeauna m’am intrebat daca vikingii au descalecat sau, mai degraba, au debarcat in Finlanda.

 

[zum, din Berlin, Germania] HU Berlin, Institutul de Fizica – la marginea orasului, aproape nestiuta [ajungi acolo daca ai prieteni matematicieni, fizicieni sau psihologi, daca ai treaba la biblioteca din zona – foarte misto, apropo – sau daca te incumeti o data pe an, in noaptea lunga a stiintelor], cladirea asta a primit ceva premii si a starnit admiratie si ura. daca aveti drum la Schoenefeld, opriti’va cu vreo doua statii inaintea aeroportului si plimbati’va un pic, e un ‘orasel’ ciudat si ultra-modern pe care foarte putini vizitatori ai Berlinului ajung sa’l vada.

 

[subteranienii, din Sibiu, Ro] foisorul din parcul Sub Arini e un loc care imi place mult. dupa cum se poate vedea, e un loc-umbrela, evazat si protector, pe care l’as lua cu mine si pe vreme de ploaie, si de soare puternic. cum nu pot face asta, ma ia el pe mine de fiecare data cand trec prin Sub Arini. foisorul se ridica mult deasupra „blatului negru” al parcului, cum zice Moni Stanila. dat fiind ca nu am postat poemul de sambata, profit de ocazia acestei sesiuni pentru a introduce fragmentul din primul poem al vol. Postoi Parovoz, intitulat am re[de]venit, care mi’a si inspirat, de altfel, postarea:

sunt puternica

stanca din mijlocul camerei sunt eu

si umbrela pe care o arunc deasupra capului

ca pe un lasou ma va purta spre turnul inalt

in care doarme Voronin

 

[adinab, din Timisoara, Ro] construita la inceputurile cartierului Fabric din Timisoara, se spune, mai precis in zona Printul Turcesc, cu un destin partial neaflat: de pe la 1920 se stie ca a fost vila unui farmacist evreu foarte bun la suflet, ca avea o curte mare si plina de tei si ca peste acea curte au fost construite bine dupa 1950 casutele de pe partea drapta a strazii Inocentiu Micu Klein, ca dupa confiscarea de comunisti si fuga/vinderea in Israel a familiei farmacistului a fost locuita de orfanii unui institut, care au ars tot parchetul pentru a se incalzi, si ca apoi a fost si e locuita de familia unui notar, ca este monument istoric si ca actualii locatari o tot renoveaza de 20 de ani.

 

[inczeklara, din Sud] less is more

Multumiri prietenilor.

Va pup.