Baba și cultura (recidivă)

Oamenilor,

Ucraina arde, baba se piaptănă. Și cum babele nu se pot pieptăna chiar oriunde, baba de mine și cu baba de Dragon s-au cărat în seara asta până la Humanitas Cișmigiu, unde se anunța ceva lansare de carte a unui cetățean pe care-l au în comun listele noastre de lectură, pe numele lui Lucian Boia. Dacă știam că va urma cea mai suprarealistă seară pe care am avut-o luna asta, porneam de mai devreme.

Ajung la fața locului cu vreo juma de oră înainte de ora începerii minunii, iar Dragonul mă întâmpină la colțul dinspre parc, molfăind cu mare angajament ceva foietaj de plastic rânced. Când s-a hotărât să renunțe la activitatea asta utopică, și-a aprins o țigară pe post de palate cleanser și a căutat un coș de gunoi în care să arunce abominabilul pretext de mâncare. Firește, dat fiind că eram în buricul capitalei, nici urmă de coș de gunoi, drept care Marius și-a băgat restul de replică din cauciuc a unei plăcinte în buzunar și am intrat în librărie, care deja mustea de populație dornică de cultură.

Asta în sine nu e rău, când aerul condiționat funcționează bine. Nu era cazul și la Humanitas Cișmigiu în seara asta. Am rezistat cam o oră în stup, timp în care am decapitat trei femei de diverse forme și mărimi care insistau să-și viermuiască drum, printr-o sală plină, de la ușa de intrare până în poala lui Boia și Liiceanu. Apoi am sughițat cu câteva ocazii, în principal din cauză că domnul Liiceanu crede că România Mare s-a făcut la 1859, precum și că e acceptabil când ești invitat să vorbești la o lansare de carte să citești pur și simplu (și prost) o pagină din respectiva carte. Spre beneficiul mulțimii care a venit la lansarea de carte pentru că nu știe să citească, probabil, motiv pentru care nici nu știa că vine la o lansare de carte și aștepta să înceapă popa să cânte. Bun. După 30 de minute, eu am decis că urma să am un atac de apoplexie cauzat de căldură (luasem în mod corespunzător și nuanța sfeclei roșii) și că ar fi mai frumos din partea mea să-l fac afară. Motiv pentru care nu știu dacă Lucian Boia chiar a apucat să ia cuvântul la lansarea propriei cărți, sau dacă discuția a depășit faza de lectură publică, sau dacă cineva i-a băgat la un moment dat lui Liiceanu în cur ediția hardcover a cărții, cu Balcic cu tot, de să rămână afară numai moțul minaretului moscheii.

Știu doar că am năvălit cu haina în mână afară, disperată să-mi evit destinul de homar, și am tot ținut-o într-o năvală până la Biblioteca din Cișmigiu, cu Dragonul aripă stângă. Atât de năvalnic am năvălit și atât de insolată eram încât, ajunsă la Bibliotecă, am dat un șut în căruciorul cu copil dormind al unui cuplu care profita de probabil singurul moment de anul ăsta în care ăla mic dormea și ei erau în același loc în același timp, bând o bere. Da. În cazul în care mai aveați dubii că Petronia Marcs e genul de babă care dă cu piciorul în cărucioare cu copii sub nasul părinților proprietari, sper că vi le-am spulberat la fel cum l-am spulberat pe copil însuși. Șutul meu a avut însă același efect miraculos pe care mi-l aduc aminte de la meciurile de fotbal din tinerețe, astfel încât copilul a început imediat să meargă, după cum am observat de după meniul pe care-l studiam cu maximă atenție. Dacă aveți deci copii leneși, care refuză să meargă deși au trei luni, știți ce aveți de făcut: puneți-i în calea mea.

Pentru că seara nu se putea termina doar așa, totuși, și pentru că nu știu ce fel de cafea servesc ăia de la Bibliotecă, mai târziu, pe Calea Victoriei, un tip a fluturat spre noi o plăcuță de înmatriculare cu număr de Mureș, despre care afirma că tocmai căzuse de pe o salvare, și un semn stradal s-a uitat la noi, de pe gardul Academiei, cu doi ochi holbați. După care ne-am dus fiecare la casa lui. Firește, eu cu cartea lui Marius în geantă, iar el cu restul de plăcintă de la începutul serii în buzunar.

Acum vă rog să mă scuzați, mă duc să semnez contractul pentru audiobook-ul Bibliei, în lectura lui Gabriel Liiceanu. Și când te gândești că habar n-aveam cum să-mi fac primul milion.

Despre minciuna

adica titlul uneia din ultimele carti ale lui Gabriel Liiceanu, Humanitas 2006. Daca nu chiar ultima carte, nu stiu exact. Despre aceasta carte vreau sa vorbesc aici si, insist, Rhetta, nu ma fute la cap cu alte tampenii. Intr-adevar, Dark Knight e un film complicat si stupid (ca opus al lui simplu si frumos). Da, Juno e un ceva usurel, bine facut, dar nu memorabil. Tropic Thunder, am ras de m-am scapat un pic pe mine, drept care acum recunosc ca mi-e rusine, mai ales ca asta era ultima mea rochie iar masina de spalat nu merge. Nu mai intreb de ce nu merge.

Asadar, in cartea dansului, Despre Minciuna, Gabriel Liiceanu aduce in discutie doua texte antice (tragedia Filoctet, a lui Sofocle + Hippias Minor, unul din dialogurile lui Platon) si unul ceva mai apropiat de noi, daca se poate spune asa, si anume Principele lui Machiavelli. Pornind de la primele doua texte, autorul identifica sursele in care minciuna da semne ca se va constitui ca „program de morala politica eficace”, justificand, in felul asta, „folosirea raului in vederea atingerii binelui comun”. Suna complicat, dar va asigur ca, citind cartea, nu e. Nici eu nu cred ca am innebunit subit postand asa ceva, pentru ca ceea ce vreau sa fac este sa atrag atentia asupra scopului pentru care a fost scrisa cartea. Avem doua texte, asadar. In primul, Odiseu incearca sa-l convinga pe Neoptolem, baiatul lui Ahile, sa-l aduca pe Filoctet in asaltul final asupra troienilor. Singurul mod prin care poate face asta, insa, e prin minciuna, prin inselaciune, din moment ce Filoctet nu va vrea niciodata sa dea ochii cu Odiseu. Normal, avand in vedere ca cel din urma l-a surghiunit pe insula Lemnos chiar de la inceputul razboiului. Ce nemernic, ati spune, nu? Ce cacanar.

Al doilea text aduce, in urma unui dialog intre Socrate si sofistul Hippias, ideea ca „daca bun inseamna capabil, atunci cel mai bun va fi omul care face rau si greseste in mod voit si nu cel care o face fara voia sa”. Sau, in cuvintele conclusive ale lui Socrate, asa cum apare personajul in textul lui Platon: „Atunci, Hippias, cel care greseste si face lucruri rusinoase si nedrepte in mod voit, daca exista un astfel de om, nu poate fi decat omul cel bun”. Intregul interogatoriu incrucisat in urma caruia se ajunge la concluzia asta e de altfel in sine interesant, dar nu e aici locul si nici timpul sa insist asupra lui.

Pe acest paradox e construit de altfel, involuntar sau nu, personajul Batman. Si tocmai pentru ca sterge granita raului adus in slujba binelui comun, de care vorbeste Machiavelli, facandu-ne sa nu mai intelegem cine ajuta pe cine, greseste Dark Knight. Dar nu asta conteaza acum, ci faptul ca mergand mai departe pana la Principele lui Machiavelli si explicand excelent de ce gandirea lui reitereaza, dar si dezvolta problemele ridicate de greci, Liiceanu pune un diagnostic fara drept de apel al societatii romanesti actuale. Ca sa intelegeti cum face asta, insa, insist asupra faptului ca daca la Platon, personajul Socrate pune sub semnul ipoteticului existenta unui om bun care face raul in slujba binelui („daca exista un astfel de om”), Machiavelli face pasul inainte. Altfel spus, nu are nici un dubiu ca omul asta traieste, exista printre noi.

Ce legatura are asta cu Romania? Pai e foarte simplu. Liiceanu explica iarasi foarte bine de ce regimul comunist din Romania a fost „raul pur pus in slujba raului pur”. De ce ? Iar e simplu, pentru ca ceea ce numeste autorul „morala de a doua instanta”, adica raul pus in slujba binelui, devine in comunism „cea mai mare imoralitate din istoria omenirii”, adica rau care lucreaza pentru un rau si mai mare, perpetuu, gigantic, interminabil, acceptat atat de cei care stiu ca totul e o minciuna, cat si de cei care cred orbeste in minciuna respectiva.

Care e diagnosticul societatii romanesti? O spune, fara sa vrea, Machiavelli: pentru ca o scoietate sa se elibereze de rau si sa experimenteze catharsis, purgativul psihic, e nevoie de acel uomo virtuoso, de acel nou principe care, asemenea lui Odiseu sau Batman, sa stie sa puna raul in slujba binelui comun. Asa cum o explica insa Liiceanu si o stim de fapt cu totii, nu numai ca la romani lucrul asta nu s-a intamplat, dar puii iesiti din burta monstrului ucis la zid au asigurat si asigura continuitatea raului. De ce? Pentru ca nu a existat si nu exista, o repet, un nou principe care sa-i aduca in fata justitiei. De ce? Pentru ca justitia nu functioneaza decat prin respiratie artificiala. Sau, asa cum spune foarte bine Liiceanu, pentru ca  „Romania este o tara incaputa pe mainile Spanului si in care harap Alb ramane anonim”.

Recomand cu caldura cartea asta tuturor acelora care au pareri despre Romania.

Eu una, domnule Liiceanu, ma declar satisfatti de lectura cartii dumneavoastra.

Iar acum ma duc sa ma cac.

Prin asta nu inteleg o lipsa de respect fata de munca dumneavoastra, ci pur si simplu faptul ca pur si simplu imi vine sa ma cac. Mai mult decat atat, descopar o anume placere filosofica – careia recunosc ca as vrea sa-i dau o tenta militanta, ba chiar de prozelitism – in acest act fiziologic simplu si natural.