Darjeeling Limited + Benjamin Button

He hei, Rhetto, am fost plecata o vreme pana la blocul vecin da uite ca m-am intors. Stiu ca te bucuri, pentru ca stiu si ca lipsa mea iti da o anume stare de neliniste. E valabil si reversul.

Primul titlu din titlu e un titlu pe care cineva mi l-a laudat sus si tare, spunand ca e ceva nemaipomenit. Nu e deloc nemaipomenit, ca dovada ca nu l-am vazut decat pana la jumate. Singurul lucru bun e ca limited, cuvantul din titlu, spune intr-adevar destule despre film. Adica un film foarte limitat. Asa ca, deci, cineva-ule, ia-ti jucariile si du-te si nu mai recomanda filme.

Al doilea titlu din titlu tot pana la jumate l-am vazut. Stiam eu ca n-am stofa de vazut filme cu 13 nominalizari la Oscar in 2009. Cu alte cuvinte, una din doua: ori eu sunt idioata si nu trebuie sa mai vad filme, ori filmul e prost, ori timpurile s-au schimbat rau de tot, ori juriul e imbecil, ori Berlusconi e un bou. Poftim? Asta ultima de unde-a iesit? Naiba stie. Poate din capu’ lu Benjamin Button, tot un bou si el.

De neiertat faptul ca Gomorra nu a prins short-list-ul la oscar. Poate asta arunca un indiciu asupra careia din supozitiile de mai sus ar putea fi adevarata.

Cat despre hotul care a intrat la noi in casa acum cateva zile, sezi blanda si nu te speria. Am mai pus o iala. Cat despre raspuns, o sa merg in vizita la oracolul din Delphi si o sa vin cu ceva tare. Daca nu, nu ma mai intorc.

Gomorra

Am văzut în cele din urmă Gomorra, şi îţi sunt mai mult decât recunoscătoare pentru recomandare. Un film extraordinar de bun, şi extraordinar de rău, totodată, pentru că realizezi de la început că nici unul din protagonişti nu poate lua altă decizie decât cea greşită, şi că toţi sunt fără scăpare (de altfel, asta ne sugerează şi titlul). Actorii sunt fantastici, mai ales cuplul de băieţi care joacă Scarface la început. Regie, muzică, imagine, montaj, decor (sau mai curând setting) – toate sunt la înălţime.

Filmul m-a dus cu gândul la Cidade de Deus (subiect, personaje şi setting) şi The Sopranos. Şi gândind mai departe, mi-am dat seama de cercul în care s-a învârtit filmul italian: la sfârşitul anilor 40 – începutul anilor 50, Italia a dat lumii neorealismul. Pe care Martin Scorsese l-a studiat îndelung, şi pe care îl întâlnim, amestecat cu diverse condimente americane, în Mean Streets, unul din primele lui filme, făcut în 1973. Despre mafia italiană din New York, desigur. 17 ani mai târziu, Scorsese se întoarce la mafie cu Good Fellas,  film de referinţă pe tema asta. Nouă ani mai târziu apare The Sopranos, poate cea mai bună operă de artă despre mafie, şi care are foarte multe în comun cu Good Fellas: subiect, stil, şi 27 de actori, dintre care trei care joacă roluri principale. Şi iată cum Gomorra închide acest cerc: scena de la sfârşit ar fi putut fi la fel de bine în Sopranos, unde oricum am văzut câteva scene asemănătoare, în care mafioţi bătrâni lichidează fără să clipească din ochi nişte şmecheraşi tineri.

În fine, asta este de fapt doar o paranteză. Filmul este foarte, foarte bun, şi merită pe deplin toate premiile pe care le-a luat. Bravo lor.

PS: Mă gândesc că şi în România s-ar putea face un asemenea film, ba poate că ar fi chiar binevenit: Govora, despre mafia nămolului cu calităţi miraculoase.