Mi-am amintit ceva

Oamenilor,

Din memoria mea traumatizată şi plină de pete albe, negre şi de alte culori opace, reuşesc să extrag cumva informaţia că acum o săptămână, cu aproximaţie, stăteam pe o bancă din Green Hours cu un pahar de vin alb nu foarte bun în faţă. Un om pe nume Peca tocmai cânta fain. Cum stăteam eu aşa, un ţâuit  bizar de microfonie s-a auzit din cer şi din balconul casei lu’ Green Hours au zburat ameninţătoare patru funii, pe care au coborât şi mai ameninţători patru tipi supăraţi. Ca-n filmele alea cu comando, îmi suflă Rambo din dulap. Ne uitam şi nu ne venea să credem. Trei purtau nişte chitare şi unul câteva tobe în echilibru pe cap, chestie care m-a făcut să cred că probabil intenţionează să comită ceva sonor.

M-am uitat mai atent la ei şi, noroc că ni i-ai arătat tu Rhetta, i-am recunoscut. Erau ăia de vă enervează pe tine şi pe Veta, că io am dopuri pentru urechi. Aeroport, aşa. Acu’… Eu i-am mai auzit cică pe oamenii ăia cântând, cred, nu ştiu sigur pentru că asta se întâmplă când te loveşti în fiecare zi cu capul de ceva, ca mine.

Lumea din jur părea să fie la curent cu părerea verişoarelor mele despre trupa asta, pentru că au început să se audă şuşoteli speriate, sughiţuri, ba chiar ceva reclamaţii că nu putem să ne vedem de o seară liniştită fără să apară ăştia. Ei în schimb îşi vedeau liniştiţi de încurcat cabluri şi de acordat instrumente, iar după ce au golit recipientele cu băuturi ale unor cetăţeni s-au apucat de scos sunete. Da’ n-au cântat rău, vă zic serios. Adică na, piesa despre defect a sunat parcă un pic diferit, nu ştiu sigur, dar dacă da – nu în rău. Dac-o fi cântat-o ca de obicei, înseamnă că am schimbat-o eu în capul meu. Se mai amestecă chestii, recunosc. Aia cu Albastru care-mi place mie a plăcut tuturor, că a fost cerută ca bis. Hehe. Siameza ei, Bucureşti, parcă a sunat mai bine alte dăţi, dar na, bătea vântul deci poate s-au amestecat sunetele, nu ştiu. A, şi ştiţi că cântă şi ceva cu un tigru.  (Dacă nu ştiţi aflaţi acum: cântă şi ceva cu un tigru.) Ei, versurile din cântecul ăsta fac permutări. Eu cred că e un test de atenţie.

În ansamblu, după ce s-au liniştit din sperietura iniţială, oamenii şi-au văzut de băuturi şi căutat în telefoane, fără să zumzăie conversaţii ( !), au ascultat şi chiar au aplaudat la momentele potrivite. Să vezi şi să nu crezi. S-a terminat toată chestia fără să li se strice nimic, ceea ce e ciudat şi mă face să cred că ăia patru s-au apucat între timp şi de voodoo sau ceva, aveau dreptate Rhetta şi Veta când făceau suspicioase socoteala pisicilor şi porumbeilor din bloc. Mă rog, cu pisicile au avut dreptate, de porumbei ştiu eu câte ceva. Şi asta cică s-a întâmplat, văd în 24FUN, duminica trecută. Noroc c-am găsit dovada. Voila:


Anunțuri

Noapte și muzee.

Babelor

Astă-seară, noaptea muzeelor și altele. Mai întâi am mâncat însă restul verzei făcute de buna mea prietenă Glî. Bună? Bună?!?!? Mai mult de-atât! Un vis de varză, cu cârnăciori semi-afumați, dulce ca o femeie care doarme în tabloul unui maestru flamand, piperată ca iubita unui jamaican, aromată ca o cafea servită califului Khalid Ibn Demah.
Asta era pe la prânz. Am dormit, când m-am trezit, se făcuse seară. Arunc o țoală bună pe mine, bag pistolul în poșetă, iau șase milioane că cine știe și țușt, dar pe jos, că era frumos afară.
Ceasul catedralei din Sibiu bătea ora nouă când am intrat pe porțile de la Green Hours. Acolo, prietena noastră Meea oferea publicului larg niște genți făcute din discuri sau așa ceva, care arătau barbar de bine. Ne-am claxonat din priviri, am schimbat un zâmbet, m-am dus să-mi iau o bere. La coadă la bere dau peste Veta, pe care n-o mai văzusem de ore bune. De bucurie, i-am luxat mâna și am călcat-o pe picior, după care ne-am așezat pe o balustradă să ne uităm la concertul de jazz care tocmai începea să se desfășoare. Pe balustrada respectivă am dat de o veche prietenă, „baba”, cum îi spunem noi, pentru că are un nume urât și greu de pronunțat. Alte îmbrățișări, îi luxează și ea mâna Vetei, ascultăm muzica aia cu luare aminte. Era un jazz bun, chiar bun, o gașcă din Polonia pe nume Chromosomos. Deși era modern, avea totuși destul hard bop în el cât să dau cu piciorul mai ceva decât bateristul lor. Foarte mișto trombonistul, bun și pianistul, per total a fost un concert reușit – dar cel mai reușit moment a fost la pauză, când Voicu Rădescu, șeful de la Green, a luat microfonul și a rugat publicul să mai tacă naibii din gură în timpul concertului. Bine, el a zis-o mai drăguț, dar cam ăsta era mesajul, și avea dreptate; românul crede că dacă ceva e gratis și în aer liber, atunci e ca la mici. Ei bine, la muzică nu-i ca la mici. Dacă e gratis, nu e pentru că e prost, ci pentru că institutul cultural polonez le-a plătit oamenilor drumul și cazarea.
În fine, hai că mă enervez, ceea ce este bine, pentru că seara a continuat cu nervi.
Altfel zis, ne-am dus la MNAR (Muzeul Național de Artă al României). Doar că nu am fost singurele care s-au dus acolo; alături de noi mai erau încă 7000 de oameni, care luaseră cu asalt intrarea muzeului și erau, în inimaginabil de marea lor parte, cocalari și pițipoance. Adică fete grăsuțe, date cu culori vii pe față, pe care plezneau niște jeanși turcești. Băieții aveau frizurile alea pe care le voi interzice când voi ajunge la putere, ceva gen creastă de cocoș molfăită de o pisică oarbă. În plus, purtau mușchi. De altfel, cam așa arătau și majoritatea oamenilor care au împânzit străzile în seara asta. Ca niște săteni.
N-am vrut sau putut să intrăm la MNAR, deci ne-am continuat periplul pe jos, înspre MNAC. MNAC este acronimul folosit de cei deștepți și hip când vorbesc despre Muzeul Național de Artă Contemporană. De la MNAR la MNAC ajungi cu un autobuz, dacă știi care este. Baba cu care am vorbit la telefon, expertă în tainele și misterele RATBului, a pretins că ar fi un oarecare 385. Fie nu era, fie nu circula, cert este că am mers pe jos până la MNAC, care este la Casa Poporului (care probabil că nu se mai cheamă așa, dar cine știe cum s-o numi, și acum n-am chef să caut pe Google, și oricum înțelegeți voi la ce clădire mă refer).
Ajungem acolo transpirate, și dăm peste o coadă. Cum sunt bătrână, vă dați seama că mi-am dat seama dintr-o privire că coada nu avea să dureze mai mult de 42 de minute, și evident că așa a fost (măcar cu un lucru m-am ales și eu din comunism: estimarea corectă a duratei unei cozi). Am stat, ne-a apucat durerea de cap din cauza urâțeniei Casei Poporului, am intrat. La parter, arhitectură din Chile. Am trecut-o cu vederea, am urcat la unu; acolo, niște exponate ale unor artiști români contemporani; tema: moartea.
Și chiar nu era rău ce vedeam; nu numai Gorzo (o babă cât casa, rumenă în obrazul văzut din profil, cu coasa în spate și cu un deget care arăta vesel în față), dar și alte chestii erau mai mult decât ok. Cel mai idiot lucru era desigur și cel mai apreciat de vocile din popor: un tablou roșu, pe care erau scrise cu un alt roșu numele celor care au murit la revoluție. Desigur, aia nu este artă, și desigur este doar o banalitate ieftină și penibilă, dar am auzit trei persoane diferite zicând „Băi, ăsta-i cel mai mișto lucru din tot muzeul”. Și vorbitorii nu erau cocalari, ci oameni cu fețe de oameni – poate chiar hipsteri, ce să zic. Sau studenți la arhitectură. Așa ceva.
Am urcat apoi la doi.
Babelor, suratelor, uau.
Uau.
Nicolae Comănescu, babelor. O sală întreagă, cu vreo 60 de lucrări.
Și ce să zic: așa da.
Culori, mână, ochi, totul era de bine. Totul era cum trebuie. Intri în sala aia, și pe față ți se lățește un zâmbet. Un zâmbet cât toată sala. Pentru că vezi, de exemplu, un motociclist de formula unu de motociclete, și pe motor sunt reclame la Roxana, Mihai, Gorzo, Dan, Radu.
Sau un ins cu pălărie, pe o placă de surf, care atacă Casa Poporului, în spatele căreia se văd niște palmieri.
Sau un rinocer care vine înspre tine în viteză, cu un fluture verde pe umăr, și cu inscripția „Zdamătii de fluture”.
Babelor, serios acum: Nicolae Comănescu este unul dintre cei mai mari artiști români. E sus, babelor, e foarte sus. Are umor, are talent, are mână, are culori, are sensibilitate, are idei, are nebunie, are tot ce vreți.
Și mai are o sală, mai mică, cu picturi alb-negru-gri-bej-maro, care au ca temă cartierul său: Berceni.
Căcător.
Mai ales că tablourile alea sunt pictate cu praf din Berceni. Arată senzațional. Nu exagerez. Nu, deloc. Dimpotrivă. Omul e fantastic. Era și el pe-acolo, un tip cu barbă și tricou portocaliu, și m-aș fi dus să-l felicit, dar eram prea entuziasmată și am preferat să mă plimb printre lucrările lui și să mă simt al naibii de bine.
Expoziția lui Comănescu o să mai fie deschisă până în iulie. Mergeți neapărat s-o vedeți. Este indiscutabil evenimentul artistic al anului în București.
La etajul trei erau niște filme experimentale, la patru alte filme, un bar și Librăria Jumătatea Plină, pe jumătate plină cu cărți de benzi desenate. Am mai stat puțin pe terasă, am băut o ciocolată caldă și un Leffe, ne-am uitat la oraș, la oameni și la lună, și ne-am dus acasă, bucuroase că am văzut ce-am văzut, și chiar gândindu-ne să mai mergem odată să ne uităm la etajul lui Comănescu.
Mai e nevoie să spun că totul s-a terminat la Mac, cu un Cheeseburger, un Chicken Ceva și niște cartofi prăjiți cu maioneză? Dacă da, atunci n-ați înțeles nimic din postarea asta.

Vă pup,

Rhetta

Trei zile în Bucureşti.

Babelor,

Cică să vă zic ce se mai întâmplă prin Bucureşti, că în ultimele zile m-am tot preumblat pe-aici.
Am văzut aşa:

Vineri (seara): Concert în Control. Preţ absurd (doojdelei), două formaţii aşa-şi-aşa: The Amsterdams şi Les Elephants Bizarres. Adică muzica suna ok, soundul suna ok, dar n-am prea înţeles nici un vers, care în plus mai erau şi în engleză. De ce? După care am băut şase Tuborguri cu Veta şi m-am îmbătat, că nu mâncasem nimic toată ziua, şi în timpul celor şase beri s-au perindat pe la masa noastră diverse persoane, care de care mai interesante şi mai vechi, printre care şi Meea, care clipea din ochi a oboseală. Nu glumesc, a fost chiar o seară pe cinste, s-a terminat pe la patru, când după ce am dansat pe Bowie şi Pixies de credeam că o să-mi rup tocurile, am căzut într-un taxi care ne-a dus acasă.
Încă o remarcă: parte din motivul pentru care nu m-au dat pe spate formaţiile era, o spun cu părere de foarte rău, publicul. Alcătuit din lume mişto, chiar mişto, dar care, spre deosebire de publicul din USA sau UK sau D nu ştie să tacă, şi deci face hărmălaie în timp ce oamenii de pe scenă se străduiesc să cânte. Nu-i frumos. Dacă ar fi linişte, ar fi mult, dar mult mai bine.
Dar în fine, fiecare popor cu particularităţile sale. Mie una mi s-a părut nepoliticos.

Sâmbătă: Trezire târzie, voma de după bere, aprins televizorul, ştire: la Romexpo e o expoziţie de pisici. Fuga la Romexpo, holbat ochii la nişte animale cât casa, şi mai moi decât mătasea. Pisici din toate ţările şi de toate neamurile, de la Maine Coon la Balinese, de la Persane la No Hair Egyptian Really Ugly Cat sau cum s-o numi aia cheală. Am luat nişte probe de mâncare pentru pisici, am mâncat o îngheţată prea dulce, mi-a părut rău de animalele cam nervoase închise în cuşti, le-am admirat pe cele câteva care tratau publicul cu dispreţ şi indiferenţă şi m-am dus acasă, unde m-am uitat toată seara la filme proaste (cel mai prost: Brüno. Boring).

Duminică, adică astăzi: Pentru că i-am promis Meei că mergem ieri s-o vizităm la târgul de handmade de la Green, şi pentru că nu ne-am dus, şi pentru că târgul era şi azi, am aruncat un palton în spinare, am îndesat ţigări şi brichetă în geantă şi am luat-o încolo. Târgul, mic şi pustiu, din cauza vremii (fraierii de Bucureşteni tot n-au învăţat că nu-i musai să plouă numai pentru că doarme un nor pe cer). Am stat cu Meea la taclale, după care am luat-o spre casă să dormim puţin. Drumul trece prin Cişmigiu, unde la chioşcul fanfarei erau nişte oameni care făceau Falun Dafa. Ăsta e sportul ăla la care stai pe loc şi mişti în slow motion mâinile şi picioarele şi eşti extrem de ridicol. Cei trei sau patru practicanţi păreau necăjiţi şi loviţi de criză şi după ce am râs puţin de ei ne-am cărat, şi acum Veta se bate în săbii cu un copil care a aruncat o coajă de portocală pe scara blocului şi eu termin postarea asta şi mă întreb dacă mai apuc să adorm sau nu, că diseară programul continuă (ceva teatru în Green, ceva Rocolektiv la MNAC). See you sau don’t see you there.

Vă pup,

Rhetta