Haina timpului

 

S-a-ntâmplat într-o zi, demult, la vremea aia eram copil

Şi toţi îmi spuneau: fă asta, nu fă ailaltă.

Venise primăvara şi ieşisem să mă joc pe uliţă.

Cum mă jucam, am văzut aşa, dintr-o dată

Că timpul alerga către mine într-un nor de colb.

Ajungând aproape, a ridicat o sprânceană

Şi din fugă m-a rugat să-l trag de pulpana hainei

Ca să-l ţin în loc, zicea, sau cel puţin ca să-l încetinesc.

Părea ostenit, gâfâia, avea chipul străveziu şi ochii-ncercănaţi.

Am ridicat şi eu o sprânceană, şi i-am spus :

Domnule, ce haină, că n-ai.

N-ai nici cămaşă, ca să-ţi iasă din pantaloni şi să te apuc de ea.

Domnule, eşti gol, domnule. Gol-goluţ.

Aşa că fugi înainte, n-ai încotro,

Fugi, pentru că oricum am să-mbatrânesc, chiar alăturea cu tine,

Chiar dacă ai aţipi pe canapeaua din sufragerie.

Dealtfel, să ştii că vreau să cresc, să mă fac mare,

Să nu-mi mai zică nimeni : fă aia, nu fă ailaltă.

Şi vreau să am şi amintiri, când o să fiu mare, să ştii.

Să-mi amintesc, de pildă, cum îmi spuneau toţi : fă aia, nu fă ailaltă,

Pentru că sunt o deja o fire nostalgică.

Şi când o să fiu mare şi o să am părul sur

Şi or să mă cuprindă toate amintirile pe care le voi fi strâns,

O să te chem, dar o să trebuiască să fii departe, ca să nu mă auzi

Şi să nu te-ntorci.

Altfel, la ce bun să fii o fire nostalgică ?

Şi-ţi repet, vreau să cresc, să mă fac mare,

Să fiu eu stăpânul meu, până am să mă plictisesc.

Şi-atunci am să mă-ntorc de unde am venit.

(Tu nu ştii, că n-ai trecut pe-acolo niciodată)

Fugi, şi ştii ceva ? Nu-ntoarce capul înapoi,

Ca să nu vezi cum râd toţi de tine

Că eşti gol.

Andrei Barbu, 1937

Reclame