SMS: Shit Must Stop, sau Art Against Art

 

Motto : Le grand ennemi de l’art, c’est le bon goût
(Marcel Duchamp)

Babelor, mezami,

 

Anul era 1912 si sageata statea sa tâsneasca din arc. Cel care avea s-o trimita fix în canoanele academice, bulversând pentru totdeauna – for better or worse – arta secolului douazeci, nu e altul decât Marcel Duchamp, viitorul gentilhomme à New York. Fabulos provocator ori precursor de geniu, la discussion est ouverte: cert e ca în taxonomia si evolutia artei veacului abia trecut, suprarealismul, pop art, noul realism so blue al lui Klein, ori chiar Fluxus sunt toate o inflorescenta rasarita pe altoiul lui Duchamp.  Conceptual art sau transgresiune asasina ? You tell me.

Act one : 1912, vizita la o expozitie de tehnologie aviatica, împreuna cu Fernand Léger si Brâncusi. Sentinta lui Duchamp are greutatea  si taisul unei ghilotine : « Pictura e moarta. Cine ar putea face ceva mai frumos decât elicea asta ? Spune, ai fi capabil ? »

Act two : 1913. Articulatia improbabila se cheama Roue de bicyclette, si asta si este. O roata de bicicleta fixata pe un taburet de bucatarie. Mitul se sfarma, fragil precum coaja oului lui Columb, conceptul de ready-made intra tiptil în arta, iar artistul se elibereaza – il s’affranchit, adica – de ceea ce îl definea majoritar pâna atunci: nu mai are nevoie sa creeze. Obiectul e la îndemâna, gata facut. Expus, devine obiect de arta, iar sensul utilitar devine sensibilitate.

Act three : 1917. Suprema sfidare. Sau actul fondator. Opera se cheama Fontaine, pisoar de fabricatie industriala, culcat si semnat cu vopsea sub pseudonimul R. Mutt. Perplexitatea s-a transformat aproape instantaneu în cele mai fulminante polemici ever si a devenit aproape legal case. The Richard Mutt case. Plagiat vs ideea pusa deasupra creatiei,  obiect exhibat impudic vs nou mod de expresie artistica… The great Leonardo da Vinci himself a fost luat ca martor postum al apararii. Nu definea oare el însusi arta precum o “cosa mentale” ? But then again, had he really meant THAT ?

 

Epilogue : Ravasitorul an 1968, nu de gratie, ci al baricadelor, al mortii lui Duchamp si al efemerului periodic al lui William Copley, S.M.S. (Shit Must Stop). Duchamp creeaza coperta celui de-al doilea numar, cu unul din jocurile lui de cuvinte, o contrepèterie (luata de aici) :

 

Shit. Did it really stop ?

Închei, provocându-va (iar):

Le progrès en art ne consiste pas à étendre ses limites, mais à mieux les connaître.

(Georges Braque) 

Anunțuri

L-art est-il mort ? Audiatur et altera pars.

Anti-motto: L’art est mort! Je suis le seul à n’en avoir pas hérité. (Francis Picabia)

Babelor, Petronio, Vasile, mezami si voi toti,

Precum si my brothers, (Strelnikov, gimme a helpin’ hand, droogie, chiar dac-o sa se lase cu o noua noapte a Sfântului Bartolomeu, in fact, that’s the sheer purpose),

L’art est mort ? Ah bon ? Eu unul nu cred, cel putin cât specia umana va sti cum sa supravietuiasca individului. De la bun început însa, anunt culoarea cu un citat al unui domn Troncy, care spunea ca a fi artist înseamna mai presus de toate un mijloc de a trece într-o alta clasa sociala. Rahat. Ei bine nu, doamnelor si domnilor, arta n-a murit, e doar o victima – innocent bystander – a carnagiului fiduciar contemporan. Time is money. Art is a lot of money. Caius Cilnius Mæcenas wasted money. What a jerk !

Arta, dragilor, nu se defineste. Arta este. Period. Din pacate, daca sutele, miile de definitii ale artei  – care nu sunt decât o colectie de scrijelituri post-coit cu briceagul pe banca unui parc – nu ne-mpiedica s-o traim, s-o simtim sau s-o invocam, arta se vede siluita de o gramada de variabile – banul, establishment-ul sau consumatorul – într-o ecuatie unde ramâne malgré tout singura cunoscuta. Altfel spus, arta nu e moarta, dar fata cu banul si influenta, it’s just no match.

Mecena urmareste evolutia artei, Kahnweiler o anticipeaza, art dealer-ul contemporan o fasoneaza à souhait. To put it bluntly, the times, they are a’ changin’. Mecena-si cheltuia dezinteresat averea pentru arta fiindca ceci lui tenait infinitement plus à cœur decât sa se ia de guler cu Augustus care-i penetra public nevasta. Încornorat, cert, dar plezirul satisfacerii hatârurilor sufletesti nu e de o mie de ori mai juisiv decât o biata consoarta volatila ? Kahnweiler, mai prudent, investea în arta (astucieusement, on dirait), devenind totusi istorie dimpreuna cu Maeght sau Vollard (ca de paregzamplu) si împartind aproape laolalta laurii si podiumul cu artistii pe care totusi îi sustinea, de la cubisti la suprarealisti. Ceea ce se cheama în termeni contabili retour sur investissement, recte beneficiu. Abstulit qui dedit, iaca deja prima piscatura ipocrita a unei entorse oarecum stânjenitoare a demersului. Dar unicele gavane negre Modiglianesti si gâturile lungi, nefiresc de erotice meritau totusi efortul, nu ? Hm.

Chéron, negustor parizian de arta cu galerie pe rue La Boétie întelesese deja (si daca nu va fi fost primul, în nici un caz nu va ramâne singurul) mana cereasca a trocului unei sticle de alcool ieftin pe un tablou al unui – la vremea aeea – ilustru necunoscut. Soutine ? Modigliani ? D’illustres inconnus, certes, dar un bob zabava si-o sa ne scoatem romul insutit, înmiit… Art dealer-ul de azi, în care citim mai degraba dealer-ul impostor decât iubitorul de arta, e de o mie de ori mai vorace : el fabrica notorietatea de toutes pièces cu o nonsalanta si un triumf contabil care fac KO pâna si crach-ul bursier înca din runda întâi. Trambulina face artistul, arta semneaza umil contractul în trei exemplare iar notabilitatea este generation spontanée. What a smart alec (merci, Alec Hoag). El, art dealer-ul, are portofelul, galeria si revista si se vrea calea, adevarul si viata (Doamne, iarta-ma !) artei, dictând autocrat, discretionar « gustul » si capriciile efemere ale gloatei în extaz, receptacul efemer al unor « opere » a caror unica valoare este cota, abject-bursiera. L’art, c’est moi, zice (art) dealer-ul, les critiques n’ont qu’à bien à se tenir, non ? Doar eu îi platesc si pe aia. Infinit mai vicios.

Pour nous voiler la face, adica – pre româneste – ca sa ne ascundem dupa degete, sa ne culcam pe-o ureche si sa putem dormi linistiti, putem spune ca atâta vreme cât nimeni nu stie sa dea o definitie artei, nimeni nu e-n stare sa-i semneze certificatul de deces. Deci vivat arta (AAArta), whatever it might be ! Ceea ce din pacate suna a no combat si a lasa-ma-sa-te-las, a fatalism balcanic gen « eh, se poate si mai rau ».

Daca furniturile, recte tuburile de culori, uleiul de in, penelurile, sevaletul si pânza sau o scripca facuta de Guarneri nu sunt o conditie sine qua non pentru expresia artistica – after all, pictorii de la Tassili-N’ajjer se dispensau de asemenea rafinamente ale recuzitei, iar la urma urmai pentru cântat, un solz de peste sau o frunza font l’affaire – sensibilitatii în schimb i-au fost aplicate niste lovituri sub centura. Traim vremi în care satisfactia deplina, ghiftuirea facila si satietatea sunt decretate ca scop suprem. Exit placerile simple si foamea neostoita – cu precadere spirituala – ca gaj de supravietuire. Ori arta, dragilor, are mai degraba o menire dacât o definitie (IMHO), iar asta e exact inversa „trendului”: ca expresie a sensibilitatii artistului, mijlocita prin harul divin al talentului, sa mângâie sensibilitatea noastra si s-o tina vesnic treaza. Si putin înfometata.

Dar când instinctul e cioclul harului…

E timpul deci sa luam putin taurul de coarne. Si daca azi am chef sa-i dau un sut în ariergarda lui Picasso (oricât l-as iubi, si chiar îl iubesc !!), îi dau, ba chiar cu sete, durându-ma în aceeasi ariergarda de pseudo-puristi de mâna a doua si de tagma lor de connaisseurs avertis care m-ar taxa de impostor, de ageamiu sau de… nesimtit metafizic. Pardon, dar vi-l citez, întru conformitate : zicea grand ole’ painter ca bunii artisti copiaza, dar MARII artisti fura. Mai zicea maestrul ca atunci când nu-i mai ramâne albastru, pune rosu… Pardon me, Mac, but … somethin’s fishy, innit ? Agatati Complainte du lézard amoureux a lui  Joan Miro (chiar daca si pe el îl iubesc) sau ce vreti voi pe peretele scolii generale alaturi de colectiile UNICEF ale pionierilor si soimilor patriei si sa-mi spuneti mie cutulache (citit cutulash, vorba lui Cornel Udrea) daca nu se topeste anonim în peizaj. Malevitch a inventat patratul negru ? Caravaggio era deci un cacat, n-a fost nici macar în stare de asa ceva, oul lui Columb citire. Rothko însa a exploatat filonul si a facut mai multe patrate, ba chiar dreptunghiuri (!) cu restul tuburilor de culori calde si lumea ejaculeaza tantric. Wanna buy one ? Show me your money. Vorba lui Ray Charles (nevazatorul): you ain’t got no money, you just ain’t no good !

Fara muzica, viata ar fi fost o greseala, zicea parca Nietzsche. Da, dar armonia e facuta pentru suflet, iar cacofonia pentru chimir si muzica haotica pentru glorie de mucava, iar fara  Gesang der Junglinge al lui Stockhausen, arta ar fi facut mai putine greseli. N-aveti decât sa ma lapidati !

Arta se transforma, eructeaza niste autosuficienti. Rahat. Arta poate capata expresii diferite, arta evolueaza, dar pâna la un punct. Arta nu e Jeana florareasa. Ea nu moare, nici nu se transforma si nici nu e – în alta ordine de idei – vehicul propagandistic, adica tare as vrea uneori sa fiu porumbel ca sa pot lansa un gainat zeflemitor si pe statuia lui Abdulaye Wade si peste constructivismul sovietic si etâcâ.

Le drame, mes amis, c’est que de nos jours, la bêtise pense (Jean Cocteau).

Acta est fabula.