Problema cu domnul Horia Gârbea

Pentru cei pe care cerul i-a hărăzit cu darul scrisului, Horia Gârbea e un personaj foarte facil. Cu alte cuvinte, se poate face mişto de el la un mod atât de gros, încât omului să nu-i mai vină să iasă a doua oară prin lume. Pe de altă parte, asta ar însemna să strici orzul, grâul şi hameiul pe nişte gâşte handicapate mintal, că tot se vorbea de clişee. E prea uşor, e mult prea facil, aşa că nu rămân decât nişte locuri comune pe care domnul Horia Gârbea, în autismul atât de caracteristic oamenilor de cultură români, crede că lumea nu le observă:

1. Omul e atât de mic la stat din punct de vedere al operei încât pur şi simplu te întrebi cât de gros poate să aibă obrazul încât să se afişeze ca dramaturg, sau scriitor, sau preşedinte al filialei USR Bucureşti, sau ce alte funcţii mai deţine. Pentru că, aţi înţeles, nimeni nu poate numi o carte scrisă vreodată de Horia Gârbea, necum, să zicem, să citeze ceva din el, pentru că pur şi simplu opera sa este inexistentă din punct de vedere al valorii literare. În felul ăsta înţelegem, de exemplu, de ce Horia Gârbea n-ar putea fi inclus niciodată printre întrebările unui concurs de cultură generală precum cel la care a participat el, fără să ştie însă ce scrie pe steagul Braziliei.

2. Fiind propulsat în nişte funcţii pe cu totul alte considerente decât valoarea, omul crede că este intangibil şi infinit. E posibil chiar să fie convins că va trăi 1014 ani, ca personajele Vechiului Testament şi va avea o statuie precum cea a lui Heydar Aliyev. Iar dacă-i spui că nu-i aşa, ca orice personaj mediocru, devine violent, trecând la ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. Pentru că na, precum ştim, atunci când îşi văd ameninţată poziţia, aşa-numita „măsură a incompetenţei”, nulităţile devin la fel de agresive precum idolii lor, marii oameni de cultură de la răsărit.

Veştile proaste se ţin însă lanţ pentru domnul Gârbea. Inexistenţa operei lui nu este suficientă, aşa că cineva trebuie să-i spună că există destui oameni care ştiu EXACT natura pârghiilor pe care le orchestrează domnia sa pentru a se menţine în funcţie. Iar acestea, ca orice pârghii, se vor slăbi în timp până la punctul la care cineva le va acţiona în sens contrar (intereselor sale, adică ale domnului Gârbea). Căci, nu-i aşa, politica culturală de coridor se combate printr-un lucru de aceeaşi natură.

Sau, ca s-o spunem şi mai clar, eventual elitelor care încă n-au înţeles cum pot fi răsturnaţi aceşti impostori din funcţii. Grupurile de lobby cu acces la cercurile puterii sunt modul cel mai civilizat în care ne putem proteja de răul făcut (poate cu bună intenţie, e posibil) de un asemenea personaj. Pentru că, evident, mai sunt şi altele.

P.S. – vă rugăm, domnule Gârbea, nu ne-o serviţi p-aia cu calomnia. Cunoaştem Codul Penal (actualizat) şi cel mai bun lucru pe care-l puteţi obţine din această postare e un NUP.

Cu ICR și cu întârziere

Oamenilor,

La fel ca și în cazul plagiatului lui Ponta (care sper că nu-și imaginează că ultimele evenimente, apoi BAC-ul, apoi alta din certurile cu Băsescu o să-i facă pe unii printre care mă număr să uite de chestiune, la fel cum aștept cu interes urmarea plagiatului de Mang și verdictul asupra celui de Udrea), și în cazul ICR ceea ce mi se pare interesant nu e ce urlă toată lumea, adică latura politică.

Relevante, ca de obicei, sunt aspectele de principiu, iar pe ăsta cineva l-a formulat înaintea mea oarecum apropiat de ce-mi umbla mie prin cap. Și pentru că am ajuns în peregrinările mele prin internet față în față cu această formulare și pentru că parțial mi se pare corectă, v-o prezint.

Un citat: „Reducerea rolului ICR, indiferent cine îl conduce, la promovarea Culturii și Imaginii României e o greșeală în sensul cel mai pragmatic. Un consumator de produse artistice nu-și va schimba părerea despre vecinul său român pentru că i-a plăcut ceva venit dinspre România.” Restul aici, iar pe post de rezumat funcționează foarte bine titlul: „ICR e pentru artiști, nu pentru țară.”

Acordul meu parțial cu punctul de vedere de acolo e cauzat de senzația mea că nu poți despărți schizofrenic cele două componente (promovarea de valoare culturală și promovarea imaginii României, ca sursă a valorii respective, peste hotare). ICR este, totuși, o instituție de stat. Nu o fundație privată. Dar sunt absolut de acord că naționalismul ca principiu de ghidare duce la mizerii sinistre în cultură (și în orice alt domeniu) și la iluzii optice periculoase în privința ei. Am mai pățit-o cel puțin o dată și chiar n-ar fi indicat să repetăm povestea atât de curând.

Ce poate, ce a reușit pe alocuri și ce trebuie lăsat să aducă ICR, indiferent sub scaunul căror orgolii stă, e perspectivă – măcar europeană dacă la cea mondială n-avem curaj să ne gândim – pentru cultura română. Familiarizare cu contextul și așezare în el. Pentru că e necesar să nu mai bocim că n-a luat Cărtărescu Nobelul, de exemplu.

LA PLIC

Asteptam deja de ceva vreme sa scriu pe subiectul asta si nu se ivea ocazia. Acum a aparut.

Cred ca am mai spus povestea asta, dar poate unii n-au auzit-o. Si nici n-am asezat-o in scris.

Totul a inceput cu un cort Sinaia 2, pe care eu si sor-mea nu stiam sa-l asezam pe plaja din 2 Mai. Dar interventia divina ne-a trimis o gramada de tineret misto, care a pus mana pe cazmale si lopeti, facand treaba sa para o joaca.

Ceva mai tarziu, eu am citit intr-un club din Bucuresti, iar una din tinerele cu cortul m-a recomandat mai departe. Adica forurilor de decizie ale Revistei la Plic, un proiect care de-abia incepea.

Bon. Revista la Plic este chiar ce se intelege prin asta, adica o revista intr-un plic. Creatie a asociatiei Oberliht in care, pe langa publicatie in sine, gasiti de-obicei o gramada de minunatii pe numele lor cadouri si atentii. Amintesc aici de proiectul saculetilor de pamant ai Sandei Watt, care, asa cum am declarat si public, mie mi-au rapit inima.

Mai departe. Cunoscand o parte din colectivul Revistei la plic, sentimental vorbind am fost arestata si mai tare. Asta pentru ca era vorba de oameni langa care iti facea placere sa stai, cu care iti facea realmente placere sa vorbesti. Fara sa mai socotesc numele care apar de obicei in paginile revistei – Crudu, Vakulovski, Mocanu, Tupa, Ernu, Macrinici etc. etc. etc.

Conceptual vorbind, revista e bine asezata si se axeaza pe emulatia artistica din Republica Moldova. Asta nu e insa decat ca si cum ai scurma coaja fenomenului foarte, foarte superficial. De fapt e vorba de mult mai mult; e vorba uneori de rolul finantelor in arta contemporana, alteori de instalatiile tinerilor artisti moldoveni in vest, sau poate de teatru documentar cu subiect controversat – revolta anti-neocomunista din Chisinau, aprilie 2009 – sau poate pur si simplu despre aspiratia lor la valorile unei lumi normale. Din care, apropos, daca ii veti citi veti realiza ca fac parte. Ba uneori chiar ne reamintesc si noua care anume sunt ele.

Aici una din cartile postale primite in Revista la Plic. Mi s-a parut excelenta.

____________________________________________________________

In fine. N-am sa mai insist mult asupra continutului, pentru ca vreau sa-l descoperiti singuri. Am sa scriu in schimb despre doua lucruri care m-au intrigat:

1. Interesul manifestat la un moment dat ca Revista la Plic sa devina – d.p.d.v. al apsectului probabil – un soi de „––„. Care „––” a lasat „––” in urma in „––- –––– – –– – – ––-.

Parerea mea este ca nu e cazul. Spre deosebire de „––” si „Decat o Revista”, Revista la Plic este una din putinele insule de autentic si genuin. N-am nimic cu cele doua publicatii amintite, ba chiar mi se pare excelent ca exista. Si cu toate astea, asa cum am mai tot spus-o, ele se adreseaza asa-numitului public ubercool, sau hype, sau cum vreti sa-i ziceti. Adica in mare masura acelui balon de sapun eclectic si lipsit de autoironie, definit in mare masura de activitatea pe feisbuk, gata sa pocneasca la prima schimbare de paradigma culturala.

Iar asta nu e o judecata de valoare, ci, din pacate, un diagnostic.

2. Vorbind ieri cu anumite persoane din colectivul Revistei la plic, am aflat cu mahnire despre lucrul care doare cel mai tare – finantele. Si anume ca desi au un tiraj mic cu cost de 10 RON/exemplar, ei nu reusesc sa vanda tot. Asta in conditiile in care – atentie – spre deosebire de –– si DoR, isi platesc colaboratorii. Iar trecerea revistei prin vama moldoveneasca e probabil o epopee care necesita un numar – sau un roman – separat.

O asemenea situatie mi s-a parut inacceptabila, drept care m-am decis sa va cer ajutorul. Adica sa va rog sa duceti vorba mai departe despre proiectul lor, sa-l cumparati – pentru ca merita – si sa ne gandim si la alte feluri in care ii putem ajuta. Eu si sor-mea avem ceva in plan, sa vedem daca o sa iasa.

Numarul 2 integral poate fi citit aici daca vreti sa va faceti o idee, iar aici puteti cumpara online Revista la Plic.

Noi ii vom adauga in blogroll, in vreme ce de alte persoane ne vom desparti. Iar Revistei la Plic ii vom face promovare si pe twitter.