M-am împiedicat de Herta Müller sau de Nora Iuga?

Babelor,

Azi pe la prânz m-am trezit foarte veselă din somn și mi-am zis: hai să citesc o carte.
Fug, deci, la dulapul cu cărți, îl deschid și mă uit în el. Văd un DeLillo pe care l-am citit. Un Philip Roth pe care l-am citit. Un Kadare foarte bun pe care l-am citit. Ba chiar și niște Dovlatov, citite și alea. Mă ridic puțin pe vârfuri și descopăr mai în fund doi laureați ai premiului Nobel: Herta Müller și Mo Yan. Cum nu știu ce înseamnă „sorg”-ul din titlul cărții lui Mo Yan, iau romanul doamnei Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, mă tolănesc în fotoliu cu o cafea alături și o țigară între buze și mă pun pe citit.
Recunosc, n-am ajuns departe. Chiar deloc departe. Pentru că la pagina 3 (pe care scrie 9, pentru că pe paginile anterioare sunt titlul cărții, un motto, niște date despre ediție și editură și descrierea CIP) se află următorul paragraf:

„Între blocuri bătutul covoarelor sparge ziua, acolo sus pe acoperiș are un ecou și asmute loviturile una asupra alteia, cum asmute Clara cuvintele când înjură.
Bătutul covoarelor nu poate să ridice bătăile difuze ale inimii în urechi.”

Și dacă prima propoziție din paragraful ăsta mai are cât de cât un sens, a doua este, din punctul meu de vedere, complet idioată.
Cum adică „bătutul covoarelor nu poate să ridice bătăile difuze ale inimii în urechi”?
Ce vrea să spună autoarea cu asta?
Zău, ce?
Sau poate că propoziția avea inițial sens, în germana în care a fost scrisă, dar traducătoarea Nora Iuga nu l-a redat cum trebuie?
Habar n-am.

Am mai citit încă trei pagini, suficient cât să mă conving că tonul cărții este și mai departe poetico-imbecil. Când am dat de propoziția „De la ultima stație bărbații treceau podul cu piciorul”, am închis cartea și i-am dat-o uneia dintre pisici să doarmă pe ea. Pentru că știu și eu germană, și mai știu că acel „cu piciorul” era, în original, „zu Fuss”, adică „pe jos”. Și cumva nu văd de ce ar trebui să acord o licență poetică traducătoarei acolo unde evident nu este cazul. „Cu piciorul” nici măcar nu sună poetic, ci doar greșit.

Drept care am plecat în oraș să mănânc o varză, și când m-am întors am dat peste un vecin care își parca mașina pe întreg trotuarul și l-am ajutat, folosindu-mă de cuvinte blânde și un pistol fabricat în Cehoslovacia, să o mute în altă parte.

Vă pup,

Rhetta

Reclame

Incă de pe-atunci vulpea era scriitorul

Baboaicelor, sunt in fata celei mai grele misiuni din momentul in care s-a deschis acest blog.

Asta pentru ca am terminat de citit, dupa un efort suprauman, cartea Hertei Muller – Inca de pe-atunci vulpea era vanatorul. De altfel singura carte a acestei autoare pe care am citit-o.

Trebuie sa zic aici ca mi-a luat un timp fabulos de lung s-o termin. Cam o luna si jumatate, ceea ce pentru o carte – orice carte – probabil ca e enorm. Si cu toate astea m-am indarjit. Am zis ca nu se poate sa ma doboare pe mine tocmai Muller, mai ales ca scrie pe ea – premiul Nobel 2009, sau cam asa ceva.

In fine. Nauca fiind dupa ce-am terminat lectura, m-am dus pe la altii sa vad ce-au zis. Cineva Liviu Druga zice ca e greu de citit. De-acord. Plesu comenteaza abil, neinsistand asupra cartii in sine. Iar de-acord. Si cu toate astea, dupa ceva timp de cotrobait pe net, observi ca nimeni n-a spus nimic concret despre carte. Sau nu foarte. Chestii vagi, cum ar fi ca e “o alegorie cu stil despre supravieţuirea într-o lume a perversiunilor, în care până şi vulpea era vânător”.

Si te-ntrebi de unde aceasta ambiguitate, de unde atata invartit in jurul cozii. Coada de vulpe, bineinteles.

Pai e simplu. Stilistic, cartea in sine e voit ambigua, ceea ce eu am perceput ca fiind un merit. Merit pentru ca Muller exploreaza posibilitatile limbii (judecand dupa traducere) dincolo de cea mai mare parte a ofertei actuale. Adica la modul cel mai serios, te loveste cu un mod de-a scrie care nici nu stiai ca exista, alunecos, de nestapanit, foarte vizual si foarte misto. Expresionist, zice cineva. Fie. Poate chiar surrealist pe alocuri? Posibil. Nefiind decat o critica amatoare, las activitatile de sertar si alte calificative contabile la latitudinea celor care se pricep.

Povestea e destul de simpla, ceea ce e bine. Un grup de tineri care ba incearca ba nu incearca sa fuga din tara, in vreme ce unii din aceiasi tineri lucreaza la o fabrica de sarma unde se intampla tot felul de aventuri mirobolante. Apar securisti de pe gatul carora iti vorbesc alunitele, tramvaie fantomatice, mosi si babe carora viata le-a stat demult, portari de uzina si femei de serviciu care te initiaza in atmosfera rocambolesca a locului, pisici pe retina carora se intiparesc actele sexuale consumate in graba vietii altminteri monotone a fabricii, o vulpe sectionata metodic fara ca piesele componente sa aiba vreo sansa la reasamblare etc etc etc. Totul suprapus peste un leitmotiv cu rol de parghie dramaturgica, si anume onduleul de pe fruntea dictatorului, care apare in diverse situatii si ipostaze menite sa-ti reaminteasca amenintarea permanenta. Si, usor-usor, aceasta devalmasie in care tinerii ba incearca ba nu incearca sa fuga, te prinde, tu obisnuindu-te cu stilul dezlanat de scriere iar autoarea servindu-ti in continuare bucati din ce in ce mai nebune de aglomerari textuale care pot fi privite pana la urma si ca un colaj de proze scurte.

Problema pentru mine a aparut in momentul in care m-am intrebat daca aceasta poveste n-ar fi putut spune acelasi lucru si intr-un numar mult mai mic de pagini. 30, de exemplu. Sau 50, sau p-acolo. Si daca nu cumva dimensiunea textului nu e o expresie a bolii numita grafomanie. Si daca, cel mai nasol dintre toate aspectele, aceasta carte nu e de fapt decat o continua ascundere dupa degete care la un moment dat, nici tu nu stiii exact cand, devine scris de dragul scrisului si forma care ascunde nimic.

Aici o poza cu Tom si Gieri, ca nu stiam ce sa mai pun. Scuze.

Altceva nu stiu ce sa mai zic pe subiect. Astept parerile voastre, ca io una sunt confuza rau de tot.