România de căcat și România de te caci pe tine

Oamenilor,

Sigur, am fost furibundă recent, când Mihai Gâdea a asasinat orice impresie pe care putea s-o mai aibă cineva cum că scălâmbăiala lingăreață pe care o face el (și, în general, Antena 3) are ceva în comun cu jurnalismul – păcălindu-l pe Julio Iglesias jr. să spună „Jos Băsescu” în direct, când ăla credea că zice „Noapte bună!” Dar m-am și căcat pe mine de râs. Și pun pariu că și voi. Pentru că n-ai încotro. Nu deseori vezi totuși, nici măcar în țara asta plină de păduchi pe creier, un jurnalist auto-intitulat făcând în direct o glumă de tipul „cine zice „ce?” e prost”, din alea la care nimeni nu râde cu excepția unui copil de șase ani cu handicap mintal sever.

Am fost și mai furibundă când jegul și-a dat măsura jegoșeniei scuzându-se, la protestele îndreptățite ale victimei farsei lui jenante, că n-a făcut decât să-i dea cu Zeitgeist-ul național. De parcă mai e cineva în țara asta obsedat de Băsescu acum în afară de ei, cei disperați să alunge vorba din jurul prostiilor făcute de Guvern. Dar m-am și căcat pe mine de râs. Și pun pariu că și voi. Pentru că a demonstrat, încă o dată, cam care-i nivelul.

Am vomat de oroare, tot recent, când un alt jeg cu paiete care se crede boț de aur, Cornelia Catanga pe numele ei, a hăituit pe scenă niște ditamai muzicienii de vârf mondial, din disperarea de a-și vedea confirmate (în ciuda evidenței că nimeni nu mai era de părerea ei) impresiile de mamă de puiul ciorii. Dar m-am și căcat pe mine de râs. Și pun pariu că și voi. Pentru că, în aceeași tradiție a nesimțirii cinice care mimează nonșalanța nevinovată ca și Gâdea, țața n-a găsit altă explicație pentru siderarea ălora decât că nu le plăceau florile. Ce să mai zici? Nu mai zici nimic, îți pui toporu-n geantă și te urci în RATB.

S-au întâmplat mizerii mari zilele astea prin România, dar astea mici demonstrează, de fapt, cam prin ce mlaștini aborigene ne zbatem.

Cu toate astea, oamenilor, cu toate astea. Se întâmplă și chestii mai puțin mizerabile.

Mai țineți minte cum, acum vreo două luni, muream eu de emoție că m-am plimbat prin niște locuri în care nu se prea intră dacă ești mai greu ca aerul, dacă respiri și dacă te miști? Și vă ziceam că va urma pe tema asta? (N-am mai scris cine știe câte postări de atunci, așa că nu mai dau link. E undeva mai jos, nu departe.)

Eh, s-a făcut „va urma”. Mâine, adică azi, adică marți (ca să tranșăm odată diferențele astea de fus circadian), la ora 12 (ziua!), la Academia Română, în aceeași sală Theodor Pallady pe care am înjurat-o cu mult spor mai altădată, când cu o expoziție de gravuri de Goya, se întâmplă. Niște oameni au reușit să pună la cale, ba chiar să și facă practic, ceva ce prin alte părți se practică zilele astea destul de mult (la Chauvet tocmai au deschis una primăvara asta. Sigur, e mai mare. Dar.) Nu glume imbecile la tv, nu pusee de megalomanie maternă cu iz de mahala, ci o replică 3D, la scară 1:1, a unui monument care nu poate fi vizitat în persoană, pentru că e timid și leșină dacă respiră prea multă lume spre el. Mormântul hipogeu cu banchet de la Constanța, sec. IV. Eu m-am căcat pe mine atunci, dar nu de râs. Dacă vă duceți la Biblioteca Academiei până pe 4 iunie, pun pariu că și voi.

Later edit, much later edit, so much later that it’s basically too late edit: Dragoana imi atrage atentia, din pacate pentru intreg Universul pe buna dreptate, ca expozitia de gravura de la Biblioteca Academiei era, in mod complet nefericit, nu de Goya, ci de Dürer. Chestia asta ne-a prilejuit o (sa-i zicem) dezbatere civilizata legata de identitatea cetateanului, care s-a dovedit a fi Dürer, nu Goya, cum tineam io minte. 1-0, istoric si concret, pentru Dragoana. Este un moment neplacut in existenta mea, dar trebuie asumat cand e cazul. Deci da.

main_1