TIPOGRAFIC MAJUSCUL (și alte caractere subversive)

O poveste care merită toată atenția. Una adevărată, adică. Și în același timp o poveste care, așa cum le stă bine poveștilor bune și adevărate, veți vedea că poate fi privită din foarte multe perspective. Una dintre ele ar fi cea a vîrstei, să zicem.

Acum cîteva săptămîni, protestatarii anti-RMGC treceau pe sub geamurile studenților cazați la Leu 2, sperînd ca aceștia să confirme scenariul conform căruia aceeași studenți ar fi urmat să îngroașe rîndurile coloanei de manifestanți cu miile. S-a dovedit însă că acești prieteni de nădejde ai revoluțiilor aveau alte treburi. Vreo 10 au coborît, în vreme ce restul priveau galeș de la geam și făceau cu mîna. Sigur, s-a încercat ulterior să li se găsească o scuză, cum că ei de-abia se întorseseră în cămine și, fiind nevoiți să doarmă cîte 5, 6 în niște debarale de 10 metri pătrați, se chinuiau să facă față situației. Total de acord, mai mult că sigur că imediat ce vor rezolva problema, studenții au să recupereze marșurile pierdute încolonîndu-se toți odată și mărșăluind câteva zile în șir fără pauză.

Spre deosebire de ei, în urmă cu 32 de ani, mai precis în toamna anului 1981, un puști de 17 ani din Botoșani dădea dovadă de (mult) mai multă conștiință civică și începea să facă revoluție de unul singur. Îl chema Mugur Călinescu și, uluitor pentru vîrsta lui, începea să aștearnă pe pereții mai multor instituții comuniste niște mesaje care vorbesc de la sine: „CETATENI! TREBUIE SA FIM CONSTIENTI DE ROLUL NOSTRU IN SOCIETATE SI SA SPUNEM UN NU HOTARAT STARILOR DE LUCRURI CE SE CONTUREAZA LA NOI! IN POLONIA PRIETENA, OAMENII AU DOBINDIT O LIBERTATE REALA, AU SINDICATE LIBERE, SI ACESTEA LE REPREZINTA CU ADEVARAT DREPTURILE, CHIAR DACA AU ACELEASI PROBLEME ALIMENTARE CA SI NOI!” Sau: „NE-AM SATURAT DE STAT LA COZI IMENSE! NU MAI PUTEM ACCEPTA MIZERIILE SI NEDREPTATILE DIN TARA ASTA!”

Firește, înscrisurile lui „dușmănoase”, așa cum aveau să le numească securiștii, scrise cu „caractere tipografice majuscule”, nu aveau să producă efectul (probabil) scontat. De vină era, desigur, nimic altceva decît frica morbidă a populației. Cît despre efectul înscrisurilor asupra autorului însuși, bietul Mugur nu făcea, cîțiva ani mai tîrziu, decît să prefigureze destinul altui scriitor subversiv, care deși nu avea să publice pe ziduri, urma să poarte în adîncul sufletului același mesaj lipsit de echivoc față de conducerea comunistă și sistemul pe care-l instalase. Numele lui, evident, Ioan Petru Culianu.

Un alt unghi din care se poate privi această poveste exemplară sunt înscrisurile însele. Cu alte cuvinte, probabil că dacă am aplica o lentilă istoriografică artei de a scrie pe ziduri începînd cu momentul Mugur Călinescu și pînă astăzi, mai mult ca sigur că am observa o involuție absolut halucinantă. Astfel, de la afirmația de bun-simț a acestui puști cum că ȚARA NOASTRĂ ARE O SITUAȚIE ECONOMICĂ GREA. DATORIILE EXTERNE AU ATINS 10.000.000.000 DOLARI, ÎN TIMP CE ÎN PRESĂ PLOUĂ CU „PETALE ROZ”, a fost nevoie, iată, de dispariția regimului căruia Mugur i se împotrivea pe față, pentru ca înscrisurile publice să capete următoarele forme: VREM COCA-COLA, TRAGE UN BILET LA BINGO, HAIDE STEAUA, MUE RAPID, ȚÎȚE MAI MARI, REDUCERI DE SĂRBĂTORI, IONUT O IUBESTE PE RODICA ETC. ETC. ETC. Ciudat paradox, care mă face să declar aproape convinsă: dacă atît Mugur cît și Culianu ar fi prevăzut această stare de lucruri, inclusiv înscrisurile publice virtuale tip FB și weblog 2.0., probabil că fiecare dintre ei ar fi lăsat-o mai moale cu dizidența.

În fine, ultima perspectivă pe care o propun pentru a privi această poveste este chiar cea dramaturgică, întreaga (și fabuloasa) poveste a unuia dintre puținii eroi reali pe care îi are această țară fiind dramatizată de regizoarea Gianina Cărbunariu la Odeon. Dramatizată, adică, la modul că tot ceea ce se vede pe scenă este transpunerea scenică a dosarului făcut de securiști lui Mugur Călinescu, ceea ce, să recunoaștem, nu e tocmai simplu. Spectacolul este excelent, dincolo de orice dubiu, așa că vă invit să mergeți să-l vedeți și să vedeți în același timp de ce, spre exemplu, Chris Simion nu e Gianina Cărbunariu și nici nu va deveni vreodată. În rest, faptul că vă veți familiariza cu ceea ce a făcut acest băiat curajos acum 32 de ani, nu poate decît să funcționeze foarte bine ca o oglindă a propriei voastre conștiințe socio-politice acordată (sau nu) la vremurile acutale.

vrem libertate

Anunțuri

După 22 de ani

Pe 21 mai 1991, adică exact acum 22 de ani, un om se ducea să se cace.

Era un mare savant, cunoscător a șase limbi străine, printre care și sanscrita. Dar asta nu-l împiedica să savureze plăcerile cosmice ale căcării, pe care le trăia cu aplombul unui inițiat.

Se afla în clădirea Divinity School din Chicago, adică locul unde predase cândva mentorul său și era aprox 13.00 ora locală.

Pe biroul său cu numărul 304 de la etajul doi scria, în engleză: Dumnezeu este păstorul meu.

Între birou și ușa veceului o distanță de numai doi metri. Pe latura care închide coridorul – intrarea în secretariat. Față în față cu intrarea în veceu – ușa care dă pe scara de serviciu. În fața ușii de la biroul profesorului, pe partea opusă a coridorului, o cameră de serviciu destinată uneltelor de pompieri. Pe geamul veceului care dădea în curtea facultății, copaci, frunze. Până la ieșirea în stradă, aprox. 250 de metri.

Pierdut în ale lui, după ce tocmai apelase un număr de telefon în Columbia, profesorul e însă neatent la toate aceste detalii. Inclusiv că peretele despărțitor al cabinelor de vece, în număr de 5, are numai 1,8 metri, neajungând până la tavan.

Transportat, deci, de gândurile lui, profesorul ROMÂN se așează pe tron și își dă pantalonii jos. Ni-l putem imagina chiar ca pe un gânditor modern de la Hamangia, rupt de pământul natal și grefat pe alte tărâmuri, poate unele ale visului, dar fatalmente legat de acest simbol statuar al civilizației geto-dace.

Începând, probabil, actul transcendent al căcării, omul nostru nu aude pașii care se strecoară în buda alăturată. Nici pe tânărul de aproximativ 28 de ani care se ridică, parșiv, pe closetul învecinat și, profitând de apertura peretului fals, ridică mâna peste acesta din urmă.

Nu simte nici răceala mortală a țevii care îl țintește de la aprox. 20 cm.

Poc.

_____________________________________________________________

Aproape două luni mai târziu, Cornel Nistorescu, pe-atunci încă un jurnalist adevărat, se declară siderat. Ajuns la locul faptei declară că „atunci când a sosit poliția, studenții curioși și pompierul au șters posibilele urme ale autorului crimei. Nimeni nu a încercat să privească pe fereastră în fața facultății spre a vedea cine iese”.

Patru ani și trei luni mai târziu, mai exact pe 21 octombrie 1995, Ziua lui Roșca Stănescu oferea o recompensă uriașă pentru orice informații care ar duce la prinderea autorului. Și portretul-robot al asasinului, mai jos în facsimil după exemplarul original al ziarului, aflat în arhivele naționale. La derută? Nu vom ști.

Pentru că nu s-a aflat nimic niciodată, această informație fiind secretizată.

Moment pentru noi să-i adresăm câteva cuvinte domnului Traian Băsescu, cel care îl amenința mai zilele trecute pe noul procuror general Tiberiu Nițu, militar în termen în decembrie 1989, că are termen până la anul să ne spună cine-a tras în noi/după 22.

Moment, adică, să-i spunem lui, premierului și tuturor celor care mai au pârghii în justiția română că nu se face primăvară cu o floare, două și alea rupte din boscheți.

Becali nu ne ajunge. Năstase e prea puțin.

Și încă ceva, ca un post-scriptum cu putere de avertisment: nu s-a dovedit statistic că adevărul iese mereu la iveală, dar are această tendință. Iar în fața secretomaniei voastre există o putere care în cele din urmă va avea câștig de cauză.

Puterea de a le transmite generațiilor viitoare această întrebare care, deși simplă, va avea o duritate de stâncă, neînduplecată:

Cine l-a omorât?

Cine l-a omorât?

Cine? Vrem să știm numele și abia apoi ne vom ocupa și cu „de ce”.

Wanted, 22 years later