Pescuit Sportiv

Tineam de ceva timp in mine postul asta, mai precis de cateva zile in care am decis sa lipsesc din bloc. In timpul asta am fost convinsa, recunosc, ca imi va trece – nu furia – ci dezamagirea fata de obiectul acestor randuri. Mai exact filmul Pescuit Sportiv, lung-metrajul de debut al regizorului Adrian Sitaru, cu Adrian Titieni, Ioana Flora si Maria Dinulescu, scris, produs si montat de acelasi Adrian Sitaru, filmat (halucinant) de Adrian Silisteanu si inspirat de o idee a lui (atentie) Radu Jude. Pentru cei care nu stiu, Radu Jude este autorul scurt-metrajului „Lampa cu caciula”, care a primit premiul juriului la renumitul festival de film Sundance. Prefer sa nu comentez asupra acestui ultim detaliu.

Domnule Sitaru, as vrea sa incep direct, desi nu stiu cum. Poate ar fi bine sa spun ca dumneata esti autorul unui scurt-metraj de geniu, dupa parerea mea, si anume „Valuri”. Da, nu e nici o gluma, acest scurt-metraj mi s-a parut genial si il recomand oricarui iubitor de filme de oriunde. Asta a fost de altfel motivul care m-a scos din casa vineri seara si mi-a purtat pasii (nu numai mie) spre cinematograful X, unde filmul dumitale, Pescuit Sportiv, incepea sa fie proiectat. Domnul Sitaru, spuneam eu in stanga si in dreapta, este viitorul cinematografiei romanesti. Ce Porumboiu, ce Mungiu, ce Cristi Puiu… Ati vazut Valuri? Pai daca acolo a fost atat de bun, stati sa vedem aici!

Nimic mai gresit. Filmul incepe abrupt, azvarlindu-ti in ochi cu de-a sila o tehnica de filmare nejustificata dramaturgic. Pentru cei care nu aveti cum sa vedeti filmul, asta inseamna ca 95% din acest lung-metraj este filmat din unghiurile subiective ale personajelor principale, cuplul format din Titieni – Flora. El, un profesor care tocmai si-a dat demisia de la scoala unde preda si in acelasi timp amantul ei, care refuza sa-i spuna iubitului oficial ca are o relatie extraconjugala. Revenind la tehnica de filmare, nu numai ca nu e justificata de nimic (ceea ce, cu greu, putem intelege), dar devine in foarte scurt timp extrem de obositoare.

Bun, zici tu ca spectator, poate ca asta e noul drum stilistic al domnului Sitaru, sa-i dam o sansa. Dar ce te faci cu dialogurile (plictisitoare, infinit de lungi). Ce te faci apoi cu introducerea personajului Mariei Dinulescu (o curva care se taraste pe jos, nu se stie de ce, la marginea unor boscheti de la marginea Bucurestiului), neverosimila, pentru ca este greu de crezut ca soferul (Ioana Flora) n-ar fi vazut-o in timp ce conducea, sa recunoastem, cu o viteza destul de redusa. Din acest moment, lucrurile devin si mai halucinante, si mai lipsite de noima. Maria Dinulescu joaca prost (si mie si cred ca si Rhettei ne-ai placut in California Dreaming), cu o foarte slaba intelegere a personajului. Nu asa se joaca o curva, fato! N-o sa ma apuc eu acum sa-ti spun cum sa-ti faci meseria, ca nu stiu cum, dar cu siguranta nu esti credibila in acest film.

Dupa tot acest inceput de film care refuza sa inceapa, din pacate totul continua in aceeasi nota extrem de boring. Maria Dinulescu este luata in masina de cuplul Flora – Titieni si cooptata in vederea destinatiei finale – un picnic. Actiune, de altfel, la fel de neverosimila ca tot restul. Odata ce trei ajung la picnic, unii critici de film ar putea spune ca acolo se intampla ceva, si anume faptul ca Maria Dinulescu se insinueaza incet-incet in viata de cuplu (imperfecta) a celorlalti doi. Daca ma intrebati pe mine, insa, va spun eu ce se intampla – nimic. Sau, altfel spus, lucrul la care se pricepe cel mai bine cinema-ul romanesc – dialogul searbad, cumplit de plictisitor, care nu duce nicaieri. Discutia de dragul discutiei.

Ei bine, in acest moment, in capul Vetei Marx, cinefila inraita si spectatoare (din convingere) a lung-metrajului de debut al lui Adrian Sitaru, se naste o hotarare uluitoare, uriasa, de neoprit: aceea de a se ridica sa iasa din sala. Lucru care bineinteles ca se si intampla. Atentie, domnule Sitaru, opinia mea in privinta filmului dumitale a fost impartasita si de celelalte persoane cu care ma aflam la proiectie, una dintre ele implicata de altfel direct intr-unul din marile succese ale cinematografiei romanesti din anii trecuti. Nu am sa-i dau numele, desigur, vroiam doar sa te asigur si sa ma asigur in acelasi timp ca nu am innebunit definitiv si fara scapare.

Concluzia, domnule, este ca Pescuit sportiv reprezinta un film care, din pacate, are un efect malign asupra iubitorilor sau chiar creatorilor de cinema din aceasta tara: acela de a-i face ca, scarbiti de derizoriul a ceea ce ai inchipuit, sa nu vrea sa mai faca film in viata lor. Un efect nociv, daca e sa ma intrebi pe mine. Ceea ce este si mai straniu, totusi, este ca filmul dumitale a avut un efect suplimentar asupra mea si, printr-o coincidenta uluitoare, si asupra unei alte persoane care a vizionat Pescuit Sportiv. Ei bine, ni s-a facut amandurora atat de rau la stomac ca putin a lipsit sa nu varsam. Da, exact, nu e nici o gluma, macaroanele pe care le mancasem la pranz (fac niste paste excelente) mi-au venit fix in gat, probabil sub impresia gri-ului debordant care se revarsa din ecran sub forma de scenariu, regie, setting si joc actoricesc.

Asta, bineinteles, in timp ce marele critic de film Stefan Dobroiu (cine? cum? unde?) elogiaza filmul Pescuit Sportiv pe site-ul http://www.cinemagia.ro. Pacat, pentru ca pur si simplu nu e cazul. Pescuit Sportiv e un film slab, domnule Dobroiu, oricum ai suci-o, oricum ai invarti-o. Sau poate tocmai inaltele distinctii pe care le-a primit acest Pescuit Sportiv (Estoril – Special Jury prize; Thessaloniki – Silver Alexander, best actress; Toronto, Venice Days – official competition) ti-au indreptat condeiul intr-o directie sau alta. Iarasi pacat, pentru ca tocmai condeiul ar trebui sa ramana obiectiv, chiar si la o partida de pescuit nereusita. Condeiul, domnule Dobroiu, e tot ce avem. Poate n-ar strica sa-l intrebam impreuna pe domnul Andrei Gorzo ce crede despre acest film?

Si cam atat, din pacate. Cam mult, totusi, pentru cat merita filmul. E adevarat totusi ca oricine greseste domnule Sitaru, si tocmai de accea din partea mea, iata, vei mai primi o sansa. Bineinteles, cu aceeasi inima deschisa si lipsita de prejudecati cu care am intrat si la Pescuit Sportiv. Scurt-metrajul Valuri a fost – in opinia mea – pur si simplu mult prea bun ca sa fie doar un accident.

Pana una-alta, intre doua idei pentru viitorul lung-metraj si o masterizare de sunet la Pescuit Sportiv, poate te opresti si pe la noi sa ne scrii doua randuri despre cum a fost posibil asa ceva. Multumim anticipat.