Medalia de Onoare

Babelor,

Nici eu nu m-aș fi așteptat.
Am fost aseară la avanpremiera noului film al lui Călin Peter Netzer, Medalia de onoare. Era o proiecție specială pentru crema bloggerimii (bineînțeles că n-am întâlnit pe nimeni cunoscut), și bineînțeles că am fost invitată. Mulțumiri pe această cale lui Cătălin Anchidin, Project Manager la Parada Film.
După ce am mâncat un fursec, am citit mapa de presă, m-am jucat cu pixul primit cadou și am răsfoit Gazeta Sporturilor, s-au stins luminile și a început filmul.
În primul rând, felicitări omului care a făcut sunetul. Am înțeles tot. bravo.
În al doilea rând, să vă zic cam despre ce era vorba. Ion I. Ion (Victor Rebengiuc), pensionar, căsătorit, nevasta nu vorbește cu el, primește o medalie de onoare pentru ceva fapte din WWII. Omul se miră, că nu își amintește să fi făcut mare lucru, dar acceptă medalia, mai ales când realizează ce foloase îi aduce aceasta: respectul vecinilor, într-un fel și pe cel al nevestei, și mai ales respectul de sine. Pentru că iată (se autoconvinge el), el nu este chiar un nimeni! Realizarea sa principală nu este faptul că și-a turnat la miliție fiul care vroia să fugă în Canada, ci că (se autoconvinge și de asta) a distrus comandamentul Hitlerist! În fine, filmul este despre mai mult de-atât; e o analiză de caracter, o analiză a societății, o analiză a vieții la bloc, o analiză a unei familii, etc.

Ce m-a încălzit cel mai mult a fost să văd actori care sunt cam de-o vârstă cu mine în filmul cuiva care ar putea să-mi fie nepot. Ion Lucian, de exemplu, a fost magistral. Beligan, la fel. Camelia Zorlescu, idem. Despre Rebengiuc, ceva mai tânăr totuși, nici nu mai vorbesc. Adică, cu toate că uneori (deși foarte rar) tușele erau puțin cam groase, omul a jucat fantastic. Sau nu fantastic, ci mișto. (Și pentru că rolul era perfect pentru el, și oricum felicitări lui Tudor Voican pentru scenariu.)

Bun, nu știu ce să mai zic despre filmul ăsta. Vreau să vă duceți să-l vedeți, și mă întreb cum să vă fac s-o faceți. Poate zicându-vă că este unul dintre cele mai calde filme românești din ultimii ani – un film care, deși nu mi se pare mai puțin obiectiv față de personaje, este totuși mult mai mișcător. Nu predomină întunericul gri din filmele lui Puiu, și nici lăbăreala specifică noului val – deși nu este un film rapid.

A, stați. De fapt cred că m-am prins. Diferența dintre Medalie și celelalte chestii văzute în ultimii ani e că ăsta are umor. O să vedeți. Nu cu găleata, dar exact cât trebuie.

Și într-o scenă cineva joacă minesweeper.
Şi Ion Iliescu se joacă pe sine însuşi.
Mai mult ce vreţi?

Vă pup,

Rhetta

ACEST BLOG SE DUCE-N PIZDELE MA-SII

Azi dimineata s-a intamplat, din nou, ceva foarte straniu. Sor-mea era prabusita intr-un somn de betiva cronica. Dar evit s-o intreb care mai e viata ei cu Salata Kornel, pentru ca, asa cum ati observat si din activitatea mea de pe Twitter, sunt foarte, foarte iute de manie.

Asadar, suna la usa. Deschid, era un tanar batranel bondoc. Ion Iliescu, pe numele lui.

Acuma, cei care ne cititi demult stiti ca noi am mai avut o aventura cu el, mai precis momentul in care s-a dat la sor-mea. Mi-e lene sa dau link, dar s-a intamplat. A vrut s-o futa.

L-am invitat inauntru, i-am dat un ceai, am inchis usa de unde se auzea sforaitul titanic al sora-mii. Fiind un tip hotarat, a intrat direct in subiect.

– Doamna Marx, cu tot respectul pentru dumneavoastra. Blogul dumneavoastra se duce-n pizdele ma-sii.

– Stiu, i-am zis. E un fel de Hubbert peak pe a carui panta descendenta ne aflam. E inerent, oricine pateste asta. Chiar si Cabral. In fine, el e negru, e altceva.

– Pai si nu aveti de gand sa faceti nimic? Stati cu mainile-n san? Unii oameni au nevoie de dumneavoastra.

– Mana invizibila a lui Adam Smith regleaza totul chiar si in online, i-am raspuns. Desi io as prefera sa-i pun si manusa lui Michael Jackson pe deasupra.

– Eu am alta propunere, a plusat Iliescu sorbind din ceai. Stiti ca v-am mai propus o data sa… in fine, sa facem schimb de bannere.

– Sa ne futem adica.

– Da.

– Raspunsul e in continuare nu.

– Bine, dar veti muri, veti disparea.

– Tot nu.

– Aveti principii, doamna Marx? Despre asta e vorba? Nu-s bune pe vremurile astea.

N-am raspuns, Dar banuiesc ca ceva din privirea mea l-a facut sa inghete. Deci pe bune, s-a facut livid. S-a ridicat.

– Bine, doamna Marx, am inteles mesajul.

Si a plecat.

Drept care, normal, acest blog se va duce-n pizdele ma-sii.

Sau nu.

Două anunţuri aparent fără legătură între ele.

Babelor,

Hai să vă învăţ cum se prind două muşte dintr-o lovitură. Vine cam aşa:

Mai întâi anunţi că tocmai ai câştigat ceva. În cazul meu, este vorba despre a opta ediţie a reputatului turneu de tenis de masă (mixt) „Surorile Marx”, care a avut loc la miezul nopţii în Herăstrău, şi pe care l-am câştigat prin neprezentarea tuturor celorlalţi. Faptul că nu l-am anunţat nu diminuează cu nimic victoria mea triumfală (de altfel, în regulament, punctul 28, alin. 3, chiar scrie ceva despre asta).

În al doilea rând, cuplezi acest anunţ cu altul, în care în mod ideal este vorba despre altă izbândă. Care este, desigur, ascensiunea noastră pe culmile Zelistului, unde ocupăm săptămâna asta locul 82. Cum am ajuns acolo habar n-am, dar totuşi, este o performanţă remarcabilă pentru nişte persoane de etatea noastră. Adică la naiba, suntem cu cinci locuri înaintea lui Ion Iliescu, care este mai tânăr, şi cu nouă deasupra lui Huidu, care are mai puţin umor. Bravo nouă. Pe chestia asta dăm bere la toată lumea. Adică mergeţi într-un magazin, supermarket, benzinărie, luaţi o bere din frigider şi spuneţi că o plătim noi. Da’ noi n-o s-o plătim niciodată, şi deci toată lumea iese în câştig, cum e şi normal.

Vă pup,

Rhetta

Propunere indecentă.

Babelor! Babelor! Babelor!

Lovitură de teatru! LOVITURĂ DE TEATRU!

ION ILIESCU VREA SĂ MĂ FUTĂ! A declarat asta în public, mai exact, chiar aici pe blog! A zis aşa:

Vă daţi seama? Cică „schimb de bannere”, auziţi voi! E clar ce vrea de la mine! Extraordinar!
Acum ce să spun, nu sunt chiar flatată, pentru că în blogrollul lui este şi Adrian Păunescu, şi noi nu vom fi niciodată de bunăvoie în blogroll cu ăla, dar totuşi, totuşi! Un fost preşedinte se dă la mine! Uau!

Normal că îl refuz, e bătrân şi bou, dar nu pot să nu îl admir pentru îndrăzneală.

Ce chestie! Sunt înmărmurită. Mă duc să mănânc pâine cu unt. Vă pup.

Rhetta