Top gun, Marx style : das Telefon

Mă babelor,

Despre rastelurile şi depozitele de muniţii ale familiei Marx vi s-a mai povestit în repetate rânduri şi cu oarece lux de amănunte: de la grenadele (defensive ?) ale Vetei până la mitralierele şi sertarele umplute cu Browning-uri ale Rhettei, trecând prin topoarele şi cuţitele de bucătărie ale Petroniei, başca mortierele şi dinamita. De telefon însă, din câte-mi amintesc, n-am pomenit niciodată, şi totuşi e o piesă veche şi de rezistenţă care completează splendid arsenalul băbesc. Arsenalul ? Un telefon ? Arsenalul, da, am zis bine.

Până acolo, trebuie să vă spun că telefoane fără fir n-au existat niciodată în vastele apartamente marxiene. Nu ştiu, dar rahaturile alea care sunt în garanţie trei zile şi şi se strică după două au fost inventate aproape sigur de un cretin cu o agendă mult prea groasă şi cu necazuri mult prea frecvente pricinuite de tranzitul intestinal, cretin pe care am fi fost tentaţi să-l întrebăm în cor: tu cât timp petreci zilnic la toaletă ? A inventat cică telefonul făra fir ca să stea la taclale cu curul lipit de capac. Gen ghici de unde te sun, ghici de unde-ţi răspund. Dacă ar fi fost deştept, ar fi inventat firul de telefon ceva mai lung sau priza telefonică suplimentară în closet. Ar fi fost suficient. Pentru noi însă, ca pentru orişice babe adevărate, momentele, lungile momente petrecute în liniştea (e drept, uneori relativă) şi-n intimitatea celor patru pereţi ai sălii tronului de porţelan sunt sacrosancte: ăla care-ndrăzneşte să ni le tulbure află pe pielea lui că se lasă cu prejudicii şi, eventual, cu un dus-întors la IML. De fapt de multe ori se lasă doar cu un dus simplu. Deci să nu carecumva s-o sunaţi pe Rhetta când se cacă. Asta ca să ştiţi.

Bun, acuma das Telefon. E de prin ’49 toamna, arată şi funcţionează ca-n prima zi, îl cheamă Siemens W48 şi e genuine, adică ceea poporal e cunoscut sub numele de tţţ, ehee, marfă nemţească, buei. Drriinngăie, uau, ştiţi cum drriinngăie ? Ştiţi, fincă aţi auzit cu toţii soneria aia pe care toată hipsterimea şi-o setează pe iphone-uri ca s-o ardă cică retro.

das telefon

Şi totuşi, de unde şi până unde arsenal, fincă de felul lui, telefonul nu face parte din categoria armelor neletale, nefiind înscris nici la capitolul arme (aţi văzut voi pe cineva să aibă permis de telefon ?), nici la capitolul neletale (voi aveţi o listă cu neletalele din casă ?). Rezistent percutant, contondent, e însă teribil de letal atunci când e mânuit ferm şi cu precizie şi se dovedeşte a fi perfect adaptat pentru ceea ce se cheamă close combat.

Bine, sigur, telefonul nostru n-o fi el smart, dar e multirol. În primul rând e receptorul, care n-are nicio zgârietură după vreo trei trilarde de întâlniri cu cranii ostile. Cranii dintre care primul testat – prin aprilie ’50 – a fost ăla al lui madam Trancu de la cinci. Dobitoaca avusese proasta inspiraţie să salveze de la ecarisaj un caniş chior şi bălos care, în secunda doi, găsise că e just să se cace pe preşul nostru de la intrare. De unde conseil de guerre imediat şi soluţie găsită la unison: să-i dăm nesimţitei un telefon. Am invitat-o la ceva, nu ştiu, un fistic, o cafea ceva, am aşezat-o lângă măsuţa unde şade telefonul şi zău că telefon i-am dat, înfundându-i peruca în nu mai ştiu care circumvoluţiune. Das Telefon unu, madam Trancu zero varză. (Acu’ vedeţi ce-nseamnă când surorile Marx vă dau un telefon şi de ce, dacă e vorba să vă dăm un telefon, nu vă dăm decât unul ? În rest, de obicei telefonăm. Nu apelăm, nu sunăm, că n-avem sonerii, telefonăm). Aşa. Receptorul, deci, fire one. Fire two, firul ăla împletit i l-am legat decorativ în jurul gâtului strângând niţel, că avea guşă, ceva probleme cu tiroida şi zău că-i stătea mai bine cu gâtul slim. Das Telefon doi, madam Trancu zero gasp. Fire three, calupul telefonului care pe timp de pace serveşte de presse-papiers, a servit de presse-caniche. Das Telefon unu, caniş zero gulaş. O să-mi ziceţi că eeee, orişice telefon fără fir are totuşi două fire care pleacă din soclu: unul către priza de curent de doi-douăzeci alternativ şi ălalalt către priza telefonică. Vacs. Problema e că sunt subţiri ca aţa, nici ca să-nfăşoare celofanul pe borcanele cu zacuscă sau cu dulceaţă de vişine nu ţin, aşa că ieşiţi în pierdere. Al nostru nu se rupe nici dacă-i agăţăm două tone.

Prin ’83, am văzut că franţujii ne-au cam plagiat (vide infra), dar ce era să facem, nu depusesem brevet pe metodă. N-aveam cum.

Hai, gata, pa,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Tărăboi degeaba

Babelor,

Stăteam pe o bancă în internet şi citeam ziarul, când am auzit un zumzet. Apoi, codrul a început să vuiască. Apoi s-a auzit tropot de cai şi cineva chiar a nechezat. În cele din urmă, o hoardă de oameni a trecut val-vârtej pe lângă mine. Pe feţele lor se citeau extaz, zâmbete, bucurie şi alte sentimente pozitive. I-am pus piedică unui adolescent, l-am tras apoi de păr până s-a aşezat lângă mine pe bancă şi l-am întrebat unde naiba fugeau toţi aşa. Băiatul m-a privit incredul.
– Cum, doamnă, n-aţi auzit? Păi s-a lansat Nexus One!
– Asta ce e, o navă spaţială, ce?, am întrebat.
– Nu, doamnă!, a exclamat el stupefiat, pe ce lume trăiţi? Nexus One este noul telefon mobil produs de google, adică mă rog, de fapt de HTC, dar sub egida google, şi… Uitaţi aici un pliant, şi acum scuzaţi-mă, trebuie să fug să cumpăr unul…
S-a ridicat şi a luat-o la goană. M-am uitat la poza telefonului. Arată aşa:

Şi zic: da, şi? Asta-i tot? Cu obiectul ăsta lipsit de suflet, care arată de parcă ar fi fost desenat de Volkswagen, vrea google să oprească dominaţia iPhone-ului? Of, Doamne, ce greşeală! iPhone-ul a avut – şi are – succes pentru că arată fantastic. Atâta tot, ăsta-i secretul. Nu contează ce procesor are înăuntru sau de câţi megapixeli e camera. Pentru valorile interioare îţi iei, poate, o maşină, dar nu un telefon! Şi să nu uităm că eu una mi-am luat Suburbanul exclusiv pentru valorile exterioare, da?

Gata, termin aici, că încep să mă enervez şi îmi creşte tensiunea. Auzi tu, „iPhone Killer”. Tztztz…